POEM DE STARE
În fiecare/ dimineață îmi curăț rana
există un punct ”scânteie” în orice poem de stare
pe care-l trăiesc/ hrănindu-mi imaginația
și ning cu-ntinse zăpezi până dincolo de uitare…
simt numai tristețea nefirescului firesc!
oamenii își spun viețile în săli de așteptare
și eu trăiesc de-a valma tot ce trăiesc,
e un fel de altă așternere, zăpada peste care
sânger cu tot ce-i greu de strunit…
dacă-n fiecare dimineață îmi curăț rana
înseamnă că mai am de iubit!
Gând parfumat de măr copt
Ianuarie e o Țară a tristeții pentru amândoi,
povestea iernii din firimituri se trăiește
după fiecare noapte nu mai vine o renaștere,
au trecut vremurile-n doi
când, tăcuți, în flacăra sobei ne oglindeam
acum, când îți scriu, mă simt ca o furnică
ce târâie după ea cuvintele în șir indian…
Gând parfumat de măr copt
mi-e năpada
adăpostește-mă, asemenea unui copac
împarte umbra cu mine,
îmi bate inima până-n tabla casei
rânduri, rânduri cade zăpada
nu știu dacă nu cumva,
e-o unică mărturisire și viața și moartea…
trăindu-le… pe jumătate
dispar încet, încet, de pe retină
și tu și visul în care sângeram spate-n spate…
Respirând tot mai mult din mine
Într-o zi vom rupe fâșâi, fâșâi
dintr-o pâine caldă
și ne vom pierde prin târgul cu vechituri
ce spune lumea, nici nu-mi mai pasă
ține-mi sufletul în palmă (am mâinile-nghețate)
învelește-mă cu tine,
nu mă dor cât mă ard,
duminicile toate…
**
Într-o zi, de-ai să revii, să nu mă cerți
că n-am trăit despre noi cu discreție,
că deși n-aveam ceas, știam când se trezesc păsările,
așa am inventat (respirând tot mai mult din mine)
noi jocuri-de-umbre pe pereți
***
Într-o zi, regăsindu-ne (vom dobândi cea mai sfântă avere)
până când aluatul de pâine va crește
ne vom bea cafeaua din aceeași ceașcă
(am inventa un dialect vorbitului în tăcere)
apoi, vom rupe în două pâinea cea caldă
zămislind, amândoi, cea mai frumoasă poveste…
Joc de iarnă
Dacă ning și vezi că tac, cu sufletul te strig,
ia aminte!
(și pune-n vatră lemne,
în jocul nostrum, în care nu ești, se face frig…)
în agonia iernii ni-s trupurile sfinte
nu știu de ce-ntorc luna pe toate părțile
(de ce cuvintele
cu care scriu sunt ace de brad
ce scrijelesc în piele!
din a noastră poveste nu se iese ca din alte povești…)
focul naște-n zăpadă culori nepământene…
știu și când umbli peste tot în mine
și cum în lacrimă nu mă gasești,
cu sufletul te strig
noi vom sfârși sugrumați de troiene!
De-aceea ard în fereastră un bob de tămâie
nu știu cât din mine îți mai curge prin vene…
în palmele noastre văd urme de cuie
așa mă provoc, eu! rănindu-ne
și stând agățați cu sufletul de stele
cine-mi mai hrănește sângele?strig…
(aprinzi sau stingi un foc, lasă semne…)
Ce răscolire de gând!
Ce răscolire de gând!
unu din doi pleacă mereu primul
ce abur, o fi și sufletul cel fără de nume căzând
ca un răsărit arcuit în întuneric, te simt
e un colț de zid scorojit
ce-l privești peste umăr în uitare
acuză-mă de calvarul de a rămâne în iubire smerit
(cu sau fără păcate)
acuză-mă de slăbiciuni visătoare
sau ceartă-mă de toate sentimentele mele…
în larg aruncate…
(ce răscolire de gând!)
–––––––––
Daniela Pârvu Dorin