Lorena CRAIA: Poesis

Amândoi

 

ne-am împreunat mâinile

amândouă ca niște îngeri

într-o catedrală

clopotele din depărtare –

liniște

 

era zbuciumul din noi

sau toaca

 

punem amândoi melodia

pe note de subsol

 

sus

arpegiul e vechi

                                            24 mai 2016, Constanța

 

Habar nu avem de zambilele unuia în tăcere

 

acum se lasă noaptea

pe chipul tău străin

o, Doamne, cât de singur

este paharul plin

 

și câte se întâmplă

deodată-n ochii mei

o toamnă fără cruce

în sânge de femei

 

m-aplec spre rugăciune

dar știu că sunt sărac

atât cât noaptea ține

cuvintele îmi tac

 

din pasărea de tablă

am smuls un vis frumos

ceva despre iubire

un vis întors pe dos

 

o noapte cât o moarte

și gust din ea puțin

o, Doamne, cât de singur

este paharul plin

o, Doamne, cât de singur

e chipul tău străin

                                            26-30 decembrie 2018, Constanța

 

Prin tavernă zboară koala

 

considerăm că avem un plan

orizontal

pe care așezăm câteva năluci

negre tuci

apoi lăsăm păianjenul să

coboare

pe ligamentele lor gălbioare

 

ce bucurie!

nimeni nu știe că noi

cântăm împreună

despre cotoare de mere

și lună

 

nimeni nu știe

că noi ne ascundem într-o alună

și cântăm împreună

ne ținem de mână

 

până-o ucidem

pe zâna cea bună

                                           14 februarie 2019, Constanța

 

 

 

Dau un Nobel pentru un acatist de buzunar

 

trimite boabele de rouă

pe spirala tăcerii

și caută întunecimea

verii

îți poți găsi liniștea

lângă tigri și lei

atunci când fugi de

dumnezei

 

nani, nani

pruncul meu iubit

te voi trimite și pe tine-acolo

dacă tot ai murit

                                          26 februarie 2019, Constanța

 

Liniștea curge

 

se lasă o liniște

sau două mai grele

peste liniștea ta

prinsă-n mâinile mele

și fug de cutremur

fug dinspre noi

 

fără să tremur

palma deschid

liniștea curge

pe ochiul livid

al unui Dumnezeu

mai mic și mai jos

 

Continue reading „Lorena CRAIA: Poesis” →

Mariana GRIGORE: Germinare!

Germinare!

 

Călătoria începe acolo unde se întretaie apele nenăscute
le aud fierberea de dincolo de cuvântul ce arde în fiecare cratimă necolorată de nonculoare versus lumină

La început,
albul imaterial al negrului solar
era vuietul liniștii așteptând rândul la naștere
pala de răcoare îmbraca veșmântul
trecerii efemere prin timp,
rostuia viața ce își încălzea soarta
în palma liniilor de destin

Pasul,
căzut în deriziunea umbrei prin glezne de umblet
își cauta rostuirea tălpii în amprente telurice

Cerul,
cobora pe tâmpla răsărită din apus,
iar viscerele fierbeau în nucleul seminței ce zori de geneză adormise

Simt seva ce mă cuprinde în spirale de timp
scurs fecund
prin existența sfârșitului care nu-și recunoaște culoarea terminus

O enclavă topește pântecul,
și erupe în sfâșietoare dureri ale facerii de minuni

știu neștiința zidului de început…

Dar, sunt încolțire în firul de iarbă…
Al cărei primăveri?

—————————–

Mariana GRIGORE

7 aprilie 2019

Simon JACK: Tot ce știi despre mine (versuri)

tot ce știi despre mine se face
anotimp stelar,
doi stâlpi ce țin podul dintre ape
sunt ochii mei,
circumferința singuratății în arce
cu far pe diguri scindate,
tot ce știi despre mine
se face pescăruș protocolar în
palma cerului de noapte,
o umbră, un dar de șoapte rostite
solar în patria mamei ce ține frugal
in pântec un rod ancestral,
tot ce știi despre mine
e că mă termin unde începe
nimicul,
atotștiutor în moarte, impar ideal
impărțit sub arbori ce-și leapădă frunza
o dată la o mie de ani,
când eu sunt ciuleandra ce joacă
pe coama unui deal,
uitarea, năpasta!

 

Ceva despre tristețe

 

Tristețea-i un fel de liniște-n icoană
cuvinte ronde în jurnale de poeți,
asceza unei tâmple ascunsă de o rană
ce nu se vindecă nici dacă o regreți,

Tristețea e coroană-ngustă
sub nimburi largi golgotelor tenebre,
e-o foame ce te-ncearcă dar nu gustă
din clipă viitoare, pe ziduri vechi, funebre!

E locul unde fiecare dintre noi
invie monologul cu eul său cuminte,
o cumințenie ce stă mereu în foi
nescrise sub lespezi îndoite de cuvinte,

Ca o statuie din marmoră cu ochi
tristețile sunt inerții ce pot vedea abisuri,
e ploaia-n geam ce scutură de stropi
o lacrimă ecvestră,uscată printre visuri,

Tristețe, acoladă cu festin la mese goale
o moarte clinică-n armură de paradă,
sunt necuvinte rostite-n somnuri fade
ce-și au trezirea în patul unei vămi de pradă,

Tristețea-i lanț nedesfăcut la porți
lumină travestită în lacăte ce nu se-nchid
in nopți, când fericirea ni se joacă printre
morți, ce fură triști si ei în pofta unui rid.

————————–

Simon JACK

8 aprilie 2019

 

Gheorghe PÂRLEA: Tot Ceru-i jos

TOT CERU-I JOS

 

O mie de-ntrebări

pe scara Cerului cutează;

și-n timp ce ele tind în sus,

o mie, altele, sondează

adâncul meu de nepătruns –

cel bulgăre dospit de lut,

cu viul înnodat în sine

pe frânghia de la-nceput,

pe ductul cu suspine.

 

Și-aud un glas curgând prin vine,

nu pogorât din zări senine,

ci din adâncu-mi izvorât,

din Miezul cel zidit în mine

de palmele-Cuvânt:

“Coboară, fiule, coboară,

cu tot cu mia-ți de-ntrebări,

și-atenție la scară!

De ce urci întrebarea sus,

când Cartea e cu tine, jos,

și-n ea, orice răspuns,

cu noimă, cu folos?!”

 

Și-n timp ce-mi coboram frământul,

din nou mă copleși Cuvântul:

“Coboară, fiule, coboară,

tot Ceru-i jos, învăluie Pământul,

cum mitra fătul, până a se naște,

la ce folos să urci pe scară?!

Coboară, fiule, coboară

și pregătește-te de Paște,

deci scapă de povară!”

———————————

Gheorghe PÂRLEA

7 aprilie 2019

 

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Sergiu Ciocârlan-ROMÂNIA FURATĂ-Raportul comisarului european Samuel Scheib

„Doamne, de ce nu le-ai dat (mai bine)

  Brazilor suflet? Au atâta demnitate!”

             (EUGENIA INDREICA DAMIAN)

 

           Sergiu Ciocârlan calcă cu demnitate pe urmele Corifeilor Gândirii Creştin-Ortodoxe ai Cetăţii Brăilei, Daciei Mari, alături de Nae Ionescu şi Vasile Băncilă.

   Filologul Sergiu Ciocârlan nu este doar un erudit al Limbii şi Literaturii române, prin activitatea prolifică de excepţie, ci mai mult decât atât un vrednic urmaş al Misticilor Mărturisitori ai Creaţiei creştine din sistemul concentraţionar sau cel al Gulagului postdetenţie. Poeţii Crucii, Misticii filocalici şi sofianici ai spaţiului carceral erau Fiii demnităţii României Tainice, prigonite şi persecutate de un sistem ateu, totalitar, samavolnic aşezat peste o Naţiune milenară eminamente creştină.

   Neomărturisitorul Sergiu Ciocârlan trage de clopotul celui de-al 12-lea ceas ca să pogoare ecourile trezvirii pentru trezirea unei părţi a conştiinţei noastre moral-creştine, fidelă Tradiţiei Ortodoxe Strămoşeşti pentru a salva România prigonită şi persecutată de data aceasta de o democraţie liberală sau neosocialistă, cu binecuvântarea Ierarhilor ecumenici-europeni ai B.O.R., înfiiată de o Europă care nu mai are nimic din Tezaurul creştin şi nici o arvună din evul democratic.

   Diferenţa dintre sistemele prigonirii şi persecuţiei este ca de la Cer la pământ: ateismul comunist administrând permanent teroarea fizică, psihică, morală, religioasă, dar neputând altera sufletul a transfigurat în inima creştinilor SUFERINŢA ca pe o treaptă mistică, jertfelnică a iluminării, întru Adevăr, Libertate şi Iubire, pregătind astfel tărâmul tainic al creaţiei harice, al trăirii martirice, al înnoirii spirituale, al îndumnezeirii religioase, nivelând Calea trecerii Din Temniţe spre Sinaxar, pe când Comisarul ori Procurorul democrat european concomitent cu jefuirea bogăţiilor naturale ale Patriei creştine, perverteşte Patrimoniul spiritual al Fiilor Naţiei, întunecându-le lumina sofianică a vieţii filocalice cu bezna libertinajului liberal neodemocratic, violent, nihilist al erei New Age prin a face orice, oricând, oriunde!

   Cortina scenei pe care se joacă piesa, respectiv romanul lui Sergiu Ciocârlan, de fapt momentele dramatice din Viaţa României este trasă de nota editorului printr-un Manifest al rezistenţei: „non-conformist, un semnal de alarmă, care prezintă planurile de distrugere a României pe diferite planuri-economic, social, cultural, religios. Vinovatul este Noua Europă, Europa care s-a lepădat de Hristos, Europa care în numele ecumenismului a sufocat Ortodoxia, cea care în numele multiculturalismului ne-a presat să ne redefinim valorile şi tradiţiile.

   Sfântul Nicolae Velimirovici scria: „Hristos a plecat din Europa, precum odinioară din ţinutul Gadarenilor la poftirea acelora: dar îndată ce a plecat a venit război, urgie, spaimă, ruină, distrugere. S-a întors în Europa barbaria de dinainte de creştinism: a avarilor, a hunilor, a longobarzilor, a africanilor, numai că de o sută de ori mai înfricoşetoare. Hristos Şi-a luat crucea şi binecuvântarea Sa şi a plecat. A rămas în urmă întuneric şi putoare. Iar voi hotărâţi-vă acum cu cine vreţi să fiţi: cu întunecata şi puturoasa Europa, sau cu Hristos?! (cf. Sf. Justin Popovici, Biserica Ortodoxă şi Ecumenismul, Mănăstirea Sfinţii Arhangheli, 2002, p. 133)

   Cartea în sine este o jertfă, care redă Drama Marii JERTFE a României ce se răsfrânge şi peste jertfa mărturisitoare a autorului.

   Părintele profesor doctor Mihai Valică a conturat prin Prefaţă, panorama Cărţii: ROMÂNIA FURATĂ-Raportul comisarului european Samuel Scheib răsfrângând-o în mai multe planuri: „controlul persoanei umane, fără frontiere, la graniţa unei ţări, prin tehnologia biometrică şi a tehnicii de scanare avansată, a călătorilor, fără ca aceştia să mai prezinte un paşaport sau act de identitate, ci însuşi corpul lor este folosit ca obiect de identificare, cu o eficienţă uimitoare, întrucât <<într-o fracţiune de secundă irişii fură scanaţi şi uşile se deschiseră instantaneu>>-, continuând cu planul europenizării cu orice preţ, al mondializării fără Dumnezeu şi împotriva intereselor naţionale şi sfârşind cu încercarea unora de a demola şi a des-biserici Ortodoxia din interior, cu ajutorul elitelor culturale <<ortodoxe>>.”

 

   Prin faptul că scanarea persoanei şi aplicarea tehnologiei RFID sunt practici curente în comunitatea UE, ficţiunea romanului se retrage lăsând locul tristei realităţi.

   Totalitarismul Consiliului Suprem îşi exercită despotic cele două direcţii: substituirea lumii fireşti a statelor naţionale, a naţiunilor tradiţionale cu lumea nouă globalistă a internaţionalismului presupus democrat prin noile receptări programate, prin noile redefiniri impuse şi acceptate. A doua direcţie ordonă: „cât timp existăm noi, lumea veche trebuie strânsă într-o insulă şi aruncată în pustietatea unui ocean. Noi suntem lumea nouă! Noi trebuie să fim creatorii omului recent! Am ajuns la sfârşitul istoriei şi tocmai de aici începem noi să construim!”

   Acest dictat, acest ultimatumul nu seamănă cumva cu venirea APOCALIPSEI?

   Armele cele mai redutabile cu care lucrează suveran comunitatea UE sunt: impostura, ipocrizia, imoralitatea, ideologia ocultă, infantilismul politic, fariseismul, recomandările, obligativităţile impuse statelor mici care în loc de conducători, au corupători, vânzători de ţară, precum regii dinastiei hohenzollern de tristă amintire Carol al II-lea şi Mihai I, tatăl şi fiul-distrugătorii monarhiei române, mistificarea, minciuna, mojicia, manipularea, discreditarea, desnaţionalizarea, descreştinarea, toate ca tentacole ale războiului psihotronic.

   Patologia Apusului descreştinat de ştiinţa care strigă: Evrika!, vrea să-L alunge pe Hristos şi din Tărâmul Răsăritului, mai cu seamă din Dacoromânia-Patria reclamată a nemuritorilor, Grădina Maicii Domnului, unde încă se mai cântă: Hristos a Înviat!

   Istoria Neamului nostru ales, primordial, pelasgo-traco-geto-daco-român a avut parte, va avea parte de-a lungul mileniilor sale existenţiale de timpul duşmanilor păgâni, ori creştini, dar şi de vremea izbăvirii lui întru Hristos.

   Timpul ca scurgere a sorţii şi VREMEA ca curgere, ca împlinire a Destinului sacru.

   A fost timpul năvălirilor romane, dar am avut vremea demnităţii şi a jertfei regale, a sacrificiului sacerdotal şi a nemuritorilor daci legendari.

   A fost timpul năvălirilor migratoare, dar am avut vremea sabiei de cneaz, a toiagului de vlădică şi scutul poporului încrustat înTradiţia milenară.

   A fost timpul invaziei barbarilor huni, dar şi vremea sceptrului Marilor Voievodate.

   A fost timpul pustei maghiare, dar şi vremea Posadei care i-a cântat prohodul.

   A fost timpul fluturări bulelor papale, dar şi vremea încrâncenării dârze a Vlahilor.

   A fost timpul paşalâcului turcesc, dar şi vremea Iluştrilor Voievozi şi Domni.

   A fost timpul hoardelor tătare, dar şi vremea marilor răzeşi şi a bravilor haiduci.

   A fost timpul poftei înteţite a ungurilor lui Matei Corvin, dar şi vremea ţintirii lui în şezut la Baia de către neînfricatul său unchi Ştefan cel Mare.

   A fost timpul jecmănirii, spolierii fanariote, dar şi vremea înfloririi culturii creştine.

   A fost timpul hegemoniei habsburgice, dar şi vremea marilor boieri creştini, bărbaţi de stat care au înfruntat vremurile tulburi abătute asupra noastră.

   A fost timpul perfidei şi odioasei uniaţii catolice, dar şi vremea gloriei Ortodoxiei.

   A fost timpul ispitei muscalilor, dar şi vremea Marelui Eminescu care, a stat și stă de veghe deasupra vremurilor.

   A fost timpul dualismului maghiar, dar şi vremea jertfelnică a Memorandiştilor.

   A fost timpul dictatului habsburgic şi a ultimatumului bolşevic, dar şi vremea de aur a Oştirii române cu bravii lor Comandanţi.

   A fost timpul trădării regelui Mihai, a capitulării voite a Naţiei noastre creştine în braţele vrăjmaşilor seculari, dar şi vremea eroismului spartan, ortodox al poporului.

   A fost timpul corupţiei şi trădării monarhice, a camarilei regale, a partidelor istorice, dar şi vremea naţionalismului creştin ortodox.

   A fost timpul marilor prigoane şi al persecuţiilor religioase, dar şi vremea biruinţei Ortodoxiei jertfitoare.

   A fost timpul Republicii Penitenciare, dar şi vremea Regalităţii Mistice a Neamului.

   A fost timpul laşităţii, trădării, nimicniciei comuniste, dar şi vremea măririi României jertfelnice, a Eroilor, a Martirilor, a Mărturisitorilor, a Cuvioşilor, a Sfinţilor.

   A năpustit însă timpul timpului prăbuşirilor spirituale, a distrugerilor economice, a jafului naţional, a corupţiei politice, a ideologiei democratice atee, a ecumenismului religios ca sumă a ereziilor, a încremenirii ierahilor Bisericii naţionale, nu purtători de destine, ci de aur, de afaceri veroase, de SRL-uri, a europenismului devălmăşiei oligarhice, oculte, a comisarilor apatrizi, a procurorilor torţionari, a politicienilor farisei, a pedagogiei lui Iuda, a momentului Antihrist care a oprit vremea curgerii spiritului lumii creştine în fireasca şi divina lui Matcă.

   Obiectivul guvernării: o întrecere şi o depăşire spectaculoasă a temuţilor iezuiţi.

   „Numai iezuiţii ar putea să stea alături de noi în această privinţă, dar am reuşit să-i discredităm în faţa mulţimii stupide, din pricină că ei formau o organizaţie vizibilă, ne ascunsă, în timp ce noi rămânem în umbră cu organizaţia noastră secretă.” (Capitolul V-Protocoalele Înţelepţilor Sionului)

   Toate cele 20 de capitole ale Cărţii eroului brăilean sunt relevante, sunt adunate cu trudă ascetică, cu foc mistic, sunt solidare filocalic, sunt premeditate, sunt precumpănitoare, sunt prefigurative, sunt prevăzătoare, sunt previzibile, sunt premergătoare distrugerii finale, dar capitolul 19 este de-a dreptul preapocaliptic.

   „Naşterea” comisarului european-eroul principal cu nume predestinat Samuel se asumă şi însumă determinării evenimentelor precum fenomenului acceptării sau neacceptării Protocoalele Înţelepţilor Sionului, de către puţinii contestatari, care insistă că fondatorii nu sunt talmudişti, dar împlinirea întocmai a celor 24 de direcţii-deziderate sunt voinţa sionistă şi nici decum o consecinţă a hazardului.

   Aşadar, Samuel este inventat, deşi el există, şi nu numai că există, dar şi persistă prin realismul programului său apocaliptic.

   Aici este punctul culminant al gândirii autorului. Aici se redefineşte profetic,  imprimând, descoperind astfel gândirea revoluţionară a comisarului european care a întocmit un Raport grandios, demn de comunitatea mare pe care o slujeşte:

   <<Divide et impera!>> „Principiul tuturor societăţilor este transformarea. Pentru aceasta este nevoie de un eveniment-cheie, de un punct de plecare, iar soluţia optimă o reprezintă starea de agitaţie socială. Toate vin din revoluţie, fiindcă revoluţia reprezintă catalizatorul ideal pentru crearea unei configuraţii globale distincte. Dacă n-ar fi revoluţie, societăţile ar rămâne blocate într-o epocă obscurantistă, medievală, plină de tot felul de primitivisme şi rudimente religioase.”

   Puterea dictată de vechile Protocoale ale Iluminaţilor: „Dă-mi ceea ce vreau, pentru ca să pot dovedi că sunt mai tare decât tine.” (Capitolul I-Protocoalele…)

   Noul imperiu democratic-absolutist care depăşeşte prin raţiunea sa liberală toate ideologiile totalitare cere ajutorul aleşilor naţiei pe care o desfiinţează, cere apoi plata ostenelii pentru distrugerea tradiţiei străbune, după care cere indexarea tributului pentru decapitarea economică, cere reforma justiţiei, revizuirea Constituţiei prin proiectul neoliberalilor. „Din liberalism s-au născut guvernele constituţionale care au înlocuit, pe seama creştinilor, autocraţia salvatoare cu Constituţia, care, nu e altceva decât o şcoală de discordii, de neînţelegeri, de discuţii.” (X)

   Se mai cer dobânzi pentru ghilotinarea credincioşilor creştini care voit au fost abandonaţi de păstorii lor transformaţi în lupi răpitori, se cere credit financiar, bancar, acoperit în aur cu cea mai rămas din tezaurul uşurat şi mână de lucru autohtonă populaţiei hăituită pentru a deveni groparul propriei Naţiuni.

   Se cere o supraveghere continuă, totală, absolutistă a Naţiunii fidelă lui Hristos.

„Nimic nu va putea fi adus la cunoştiinţa lumii fără supravegherea noastră.” (Capitolul XII…)

   Se continuă cu manipularea şi învrăjbirea permanentă pentru pervertirea gândirii, pentru anihilarea memoriei, pentru profanarea gândirii, pentru suprimarea gândirii.

   „Oamenii, dezobişnuindu-se din ce în ce mai mult de a gândi liber, prin ei înşişi, va ajunge să vorbească exact aşa cum gândim noi.” (Capitolul XIII…)

   La fel de imperios se cere „impozit progresiv asupra propietăţii.”( Cap. XX)

   Puterea grijulie europeană cere nivelarea românismului, ararea Ogorului strămoşeşc pentru însămânţarea identităţii europene, culturii europene, economiei europene. „Nu ne mai interesează statele-naţiuni! Este important să se demonstreze cu eficienţă maximă că naţiunea este o realitate defunctă. Nu mai vorbim decât convenţional de democraţie, fiindcă, în esenţă, era pe care o anunţăm este una tehnocratică.”

 

      Avem profesoraşi şi tehnocraţi celebri, ca factori de decizie anti intereselor creştine româneşti: Constantinescu, Băsescu, Johannis, Orban, Cioloş, Turcanu, Gorghiu, Stolojan, Maior, Heldwic, Coldea, Niţu, Blaga, Antonescu, Frunda, Şora, Caramitru jr., custodele Margareta şi alte otrepe tehno-macoviste, prediste, pruniste, tarciste, chioveşiste, lăzăriste, soroşiste etc.

     „Idealul ei? Omul-maşină. Se vor derula proiecte considerabile, prin care se va demonstra eficienţa fiecărei realizări tehnologice la nivel global, astfel încât societăţile să nu sesizeze decât fragmentarul, nu întregul…Aceasta este New Age, vârsta mult aşteptată, la care oamenii vor visa, pe care oamenii o vor dori, pe care ei înşişi o vor instaura, călăuziţi de direcţia inteligentă a proiectului nostru.Age of Idiocracy.”

   Radiografia psihologico-spirituală a autorului asupra poporului său, care se substitue raţiunii comisarului este făcută direct pe cordul deschis care încă mai pâlpâie spre rămânerea în viaţa oferită cu drag de Dumnezeu.

   Am întâlnit o Românie postrevoluţionară măcinată încă de clarificări doctrinare, iar acest aspect reprezintă un reper de mare însemnătate pe harta proiectului european în derulare. Direcţiile pe care le-am urmărit sunt definitorii:

  1. Biserica Ortodoxă.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Sergiu Ciocârlan-ROMÂNIA FURATĂ-Raportul comisarului european Samuel Scheib” →

Monah IUSTIN T.: Curiozităţi dumnezeieşti

O şopârlă stă pe o piatră caldă. Soarele bate. Căldura zăboveşte. Vântul aşteaptă. Totul aşteaptă… Căci iată, un „fruct” s-a pregătit. Şi totul, tot restul, ne aşteaptă pe noi ca să-l culegem.

Şi ce este acest fruct?

Şopârliţa din faţa noastră este unul din sensurile nesfârşite scoase din noi şi puse în lume. O tipăritură „în afară” a unui rost pus de Dumnezeu în noi. Un fel de carte de lectură a Creaţiei întoarsă pe dinafară. Căci omul este făcut să fie, prin ceea ce l-a făcut Dumnezeu, Cosmos, atlasul „tâlcuit” de botanică şi zoologie al Creaţiei.

Şi cum credeam noi vreodată că nu avem nicio înrudire cu aceste mici făpturi furişate prin iarbă, peste pietre, prin vreun fir aurit de apă? Cum credeam că sunt doar miraje estetice? Nimic mai departe de aşa ceva. Ele ne impresionează. Dar ne impresionează pentru că ne impresionează lumea noastră interioară, bogăţia de sensuri şi de figuri de stil ascunsă de Dumnezeu în noi, scoasă în afară în felurite forme de viaţă. Nu e mândrie sau narcisism. Este o revelare a universului poetic al naturii umane, din care Dumnezeu scoate la nesfârşit făpturi, vietăţi, curiozităţi şi diversităţi minunate ale firii. Omul e poezia lui Dumnezeu. Pentru că El, înainte să-l facă pe om, pe Adam, a pregătit înainte o grădină a Edenului plină de varietăţi şi „aperitive” din ingredientul principal al Creaţiei. Din om însuşi. Pentru ca atunci când se va trezi la viaţă, nimic să nu i se pară străin, nimic să-l sperie, nimic să nu fie nefiresc, ci să zică cu glas de laudă: „Doamne, şi pe aceasta ai scos-o din mine!”.

Căci cum să nu fie omul poet, dacă toate înţelesurile şi frumuseţile Creaţiei sunt scoase din el însuşi? Din vastul lui univers. Toate mările şi oceanele, frunzele şi ramurile, păsările şi şopârlele, le-a scos Dumnezeu dintr-o matrice. Matricea este omul. Pentru că Dumnezeu îl iubeşte, şi l-a pus cunună a Creaţiei. Şi da, avea dreptate Protagoras, cu cuvântul lui: „Omul este măsura tuturor lucrurilor”. Dumnezeu a măsurat toate făpturile cu făptura omului. Nu ca să se mândrească, ci ca să laude. Să dea înapoi Creatorului.

Şi până şi această şopârliţă ieşită la soare, a făcut-o Dumnezeu după măsura omului.

Ce ciudat şi ce straniu, nu-i aşa.

Căci altfel cum am pricepe ceva din natură vreodată? Cum am pricepe fără să pricepem? Cum ar fi exclamat vreodată Nichita Stănescu: „Iarbă, pietre, arbori, păsări – voi sunteţi cu totul şi cu totul altceva”. Cum am fi lecturat această mare carte a Creaţiei, dacă manualul – o, ce minune! – n-am fi însăşi noi.

Şi nu noi „facem parte” din natură. Nu suntem dizolvaţi în ea. Nu suntem o „piesă” din ea. Noi suntem însăşi natura naturii. Pentru că natura din afară este chiar povestea omului spusă altfel. Şi ce Povestitor minunat Cel Ce S-a gândit să ne pună o poveste care nu se termină:

– Hai să-ţi spun o poveste despre om. A făcut Dumnezeu un copac. A făcut Dumnezeu o adiere de vânt. A făcut Dumnezeu o piatră încălzită de soare. A făcut Dumnezeu o şopârlă. Şi – ce să-ţi spun? – abia am început să povestesc…

Lumea e prea frumoasă ca să pricepem ceva. Şi cine ştie dacă trebuie să pricepem… Doar am învăţat cum se deschide cartea!

Şi dacă totuşi, se întreabă cineva. Ce înseamnă o şopârliţă ieşită la soare?…

Dumnezeu are curiozităţi dumnezeieşti. El e foarte curios. Şi l-a molipsit pe om. Omul are şi el toate curiozităţile dumnezeieşti ale lui Dumnezeu.

Aşa că întrebaţi-l pe Dumnezeu:

– Doamne, ce e curiozitatea asta a Ta, pe care ai scos-o la soare?

Şi să nu ne mirăm dacă auzim:

– Păi, am vrut să fiu şi Eu curios. Ca tine. Eu de ce să vreau să înţeleg…?!

Un zâmbet mare şi curios de la Dumnezeu!

————————————————-

Monah IUSTIN  T.,

7 aprilie 2019

Alexandru NEMOIANU: ,,Oamenii au uitat de Dumnezeu”

Lumea în care ne aflăm este zguduit[ de agitație, nesiguranță, schimbări, care sunt mai degrabă atacuri spasmodice ale unui trup bolnav. Este un trist adevăr, pe care toți îl recunoaștem, că “ceva” lipsește din lume. ”Ceva” care să dea sens, nădejde și puțină liniște. Dar în loc, vedem războaie tot mai distrugătoare, vedem o inegalitate obscenă între oameni și țări, vedem pe cei avuți devenind tot mai avuți și pe cei nevoiași devenind tot mai nevoiași. Iar în tărâmul moral asistăm la o schimbare fără precedent în istoria umană. Concepte, termeni de referință și rânduieli esențiale sunt pervertite, înlocuite și supuse unei încercări de eliminare. Ideologia unui relativism agresiv și fără rușine caută să așeze semnul egal între bine și rău, între frumos și urât, între război și pace. Cercuri transnaționale de putere, cele care controlează avuția lumii, au supus lor principalele mijloace de informare, sistemul educațional și de cultură și în acest fel promovează ideologia lor otrăvită necontenit. În toată această acțiune distrugătoare vedem însă un scop esențial: eliminarea Credinței și, mai exact, a Dreptei credințe Creștine. Căci Dreapta credință reprezintă “piatra” cea tare care stă împotriva răului. Să nu ne amăgim.

“Răul” în stare pură, necuratul, are un scop veșnic: uciderea oamenilor, distrugerea lor, care sunt “coroana” Creației. Iar aceasta înseamnă desființarea lor ca persoane, reducerea lor la numere socio-economice, la stări biologice, la preschimbarea lor în “indivizi”, număr în turmă. Nu trebuie uitat că “persoana” se definește ca entitate morală, capabilă să aleagă între bine și rău și înzestrată cu liberă voie. Dacă “persoana” va fi eliminată, atunci necuratul și-a realizat scopul.

Aceasta este o acțiune începută cu mai multe veacuri în urmă, prin “iluminism”, repede trecut în secularism și masonerie. Prin vorbe goale și nespus de periculoase s-au introdus tot soiul de teorii, despre “binele universal”, care este cea mai găunoasă teorie cu putință, fără cap, fără coadă, fără conținut, și apoi, ideologii, care au făcut din veacul XX un infern sângeros, culminând azi cu sinistra ideologie globalist-sodomită. Această din urmă ideologie urmărește instalarea unei confuzii generale, în care până și diferența care definește starea existențială, diferența dintre bărbat și femeie este anulată. Într-o asemenea confuzie, în care indivizii sunt complet izolați, sălbăticiți și reduși la manifestări instinctive josnice, controlul “aleșilor” transnationali ar fi garantat, după credința lor.

Întreaga situație schițată mai sus are o explicație. Este încercarea de a întemeia existența omenească “uitând pe Dumnezeu”, încercând să alunge pe Dumnezeu din lume.

Este suficient să ne uităm la ce se întâmplă în țările “apusene’ și cele care se slugăresc să le fie vasale. În aceste țări o politică deliberată caută să creeze un sentiment de rușine pentru Credință și, mai grav, caută să înspăimânte pe cei care au Credință; prin umilințe, prin batjocuri publice, prin discriminare. Sărbătorile Creștine sunt marginalizate, celebrarea lor este oprită și în loc se pun nume “neutre”, ca și cum ar fi o rușine să le numești pe numele propriu. Cel mail limpede caz este al Crăciunului, din care se caută scoaterea lui Hristos și înlocuirea esenței creștine cu un soi de “sărbătoare de Iarnă” seculară. Prin aceste metode, evident, se caută eliminarea sau tăinuirea valorii profund morale și de atașament creștin a acestor Sărbători. Iar acest “model” hidos este promovat și în țările vasale, prin slugoi locali, răi și iresponsabili. În loc apar “sărbători” demonice, de tipul Holloween sau, direct culte satanice. Aceasta este cauza profundei crize demografice și morale existenta în țările “apusene”.

Politicieni ,zis “liberali”,batjocoresc valorile creștine iar politica statală discriminează împotriva celor credincioși. Aceste politici sunt purtate sub eticheta “toleranței”. O “toleranță” care acoperă orice, mai puțin Credința și Valorile Sfinte care definesc o persoană și un Neam, o politică urmărind răsturnarea înțelesului celor mai fundamentale stări și concepte. Răspicat suntem avertizați în această privința: ”Vai de cei ce zic răului bine și binelui rău; care numesc lumina întuneric și întunericul lumina, care socotesc amarul dulce și dulcele amar” (Isaia,5;20). Este iarăși suficient să ne referim doar la un caz,cenzura de pe Facebook.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: ,,Oamenii au uitat de Dumnezeu”” →

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală -Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi/ Anul XIX(2019), nr. 394 (16 –31 Martie)

Dragii mei enoriași!

                Viața ca o Cruce. Sfânta Evanghelie din Duminica a treia din Postul Mare ne amintește cuvintele Mântuitorului: ,,Cel ce vrea să vină după Mine, să-și ia crucea sa și să-Mi urmeze Mie!” Oricine se întreabă – și e firesc – despre ce cruce e vorba: să ne construim o cruce specială și s-o purtăm pe umăr,  se referă la crucea de pe mormânt? Cu siguranță nu se gândea Mântuitorul la o cruce asemenea Crucii Sale, pe care  a fost răstignit, adică o cruce de lemn. S-au dat mult interpretări, care de care mai interesantă.

           În cele de mai jos mă voi opri asupra uneia, care mi se pare foarte potrivită: crucea la care se face referire este  însăși viața fiecăruia dintre noi. Înlocuind termenii, textul ar suna așa: ,,Cel ce vrea să vină după Mine, să-și ia viața sa și să-mi urmeze Mie!” Lucrurile devin mai pe înțeles. Dar de ce să asemănăm viața cu o cruce? Fiindcă este! O are fiecare, e mai mare sau mai mică, mai grea sau mai ușoară, o duce de la leagăn până la mormânt, fie că vrea, fie că nu. Observați, că Mântuitorul nu ne poruncește ca un comandant de oști: ,,Crucea la spinare și după Mine…!” Nu. ,,Cel ce vrea să vină după Mine!” E cu totul altceva. Mântuitorul nu se dezminte, nu se contrazice. El a pus accent întotdeauna pe  voia liberă a omului; i-a respectat-o, nu i-a încălcat-o. Altfel spus, fiecare își alege unde vrea să meargă: în rai sau în iad. Dumnezeu nu ne obligă să intrăm în rai, nu ne oprește să intrăm în iad în lumea de dincolo, așa cum nici aici nu ne obligă să intrăm în biserică,  nu ne oprește să intrăm în cârciumă. Facem fiecare cum credem că e mai bine. Tocmai de aceea suntem responsabili de faptele noastre. Merităm răsplată pentru cele bune; merităm pedeapsă pentru cele rele. Nu putem zice că cineva ne-a obligat să facem așa sau așa, ori nu ne-a dat voie să facem sau să nu facem ceva.

           Așadar, ,,cel ce vrea” să-L urmeze pe Hristos, să-I facă voia, să-I împlinească poruncile, să ducă o viață de adevărat creștin, să-și mântuiască sufletul, în vederea intrării în împărăția Domnului Iisus pe lumea cealaltă. Acela ,,să-și ia crucea sa”. Nu zice că o parte din cruce, ci crucea întreagă, cu tot ce ține de ea. Dacă socotim că crucea la care se referă este însăși viața, înțelegem că Dumnezeu ne vrea pe noi și întreaga noastră viață să I-o dedicăm. El nu lucrează cu jumătăți de măsură, cu procente, cu fragmente. Așa cum spune în altă parte, Dumnezeu ne vrea ori fierbinți, ori reci, căldicei nu. Nu poți sluji lui Dumnezeu și diavolului în același timp, ori ești de-o parte, ori de alta a baricadei în lupta dintre Bine și Rău.

            De ce este viața o cruce pentru fiecare dintre noi? Să încercăm să înțelegem relația! Unii se nasc în familii bogate, au tot ce le poftește inima în copilărie și tinerețe, sunt copii de bani gata, pot să beneficieze de școli înalte, să ocupe poziții înalte în societate. Din păcate, mulți cad de timpuriu victime propriilor lor slăbiciuni și anturajelor și devin alcoolici, fumători, consumatori de droguri. Urmează pe Hristos? Nu! Puteau să-L urmeze? Da. Avem atâția sfinți, copii de oameni bogați și cu funcții înalte, care s-au dedat credinței, rugăciunii, postului, faptelor de milostenie și au ajuns sfinți, adică L-au urmat pe Hristos cu întreagă crucea lor. Se nasc alții în familii destrămate, cu părinți alcoolici, ajung cerșetori și locatari ai canalelor, în cele mai bune cazuri la orfelinate și școli speciale. Au o cruce grea? Enorm de grea. Îl pot urma pe Hristos? Da. Sunt atâția dintre aceștia, care s-au ținut de carte, au învățat una sau mai multe meserii, au ajuns oameni de omenie și buni profesioniști, au devenit și buni creștini. Alții au ajuns profesori și s-au întors în școlile unde fuseseră elevi ei înșiși, ca să-i învețe și pe alții. Pot s-o ia și-n altă direcție?  Desigur! Și din rândul lor sunt recrutați hoții, borfașii, criminalii, aurolacii, traficanții de droguri etc.

          Se nasc unii sănătoși, întregi, alții cu tot felul de boli, de malformații, de defecte. Cei dintâi vor fi bucurie pentru părinții lor, stâlpii viitori pentru familie și societate, ceilalți o grea povară pentru cei apropiați. Și unii și alții pot să-I urmeze lui Hristos prin viața, prin suferința și prin nădejdea lor.

          Sunt unii mai frumoși, alții mai urâți; unii mai deștepți, alții mai grei la minte. Există riscuri și pentru unii și pentru alții. Mai mari sunt pentru cei deștepți și cei frumoși. Tentațiile pentru aceștia sunt numeroase și majore. E mare lucru și mare merit înaintea lui Dumnezeu ca purtătorii unor asemenea însușiri să rămână integri, să nu ajungă victimele unor vicii pierzătoare de suflet. Multe sunt capcanele tinereții și diavolul știe cum să plaseze mrejele, cursele și tot felul de viclenii spre pierzarea multora. A-L urma pe Hristos nu este ușor, mai ales azi, când tineretul este bombardat de tot felul de informații, tentații, plăceri și posibilități de a face răul,  de a se depărta de Hristos.

          Se căsătoresc cei mai mulți, tineri și tinere. De aici crucea devine și mai grea. De cele mai multe ori, alegerea tovarășului de viață este o adevărată loterie. Sunt și cazuri în care cei doi se iubesc cu adevărat, se înțeleg, se potrivesc și pot trăi fericiți până la adânci bătrânețe. Sunt și cazuri când cei doi trag barca pe urcat ani de zile sau tot restul vieții. Beția, desfrânarea, lenea, fumatul, anturajele nefaste, violența, nepotrivirea de caracter, influențele rudelor și cunoscuților, planuri mai mari decât posibilitățile reale, responsabilitatea față de copii, bolile, sărăcia, lipsa unui loc de muncă, persecuții din partea șefilor la serviciu și multe altele fac ca viața/crucea să fie foarte grea. Puțini sunt cei care au curajul să-L urmeze pe Hristos cu asemenea poveri în spate. Și, totuși, e posibil! Cei ce au ieșit victorioși sunt un argument.

           Se întâmplă câteodată de ne îmbolnăvim noi sau cei din familie de boli incurabile, se întâmplă de ne mor copiii, soțul, soția, frații, părinții. Durerea este enormă și crucea de plumb. Orice-ar fi, nădejdea în Dumnezeu nu trebuie să ne părăsească. Nici pe Iov nu l-a părăsit și n-a greșit. Toate sunt, fie spre pedeapsa, fie spre întărirea,  fie spre încercarea noastră.

            Vine bătrânețea cu toată cohorta ei de suferințe, de neputințe, de boli, de lipsuri, de lacrimi și singurătăți. Acum, mai mult decât în toate celelalte etape ale vieții s-ar cuveni să ne apropiem de Hristos. Să-L avem ca părinte, ca frate, ca prieten. Să-i cerem să ne ajute să ne ducem crucea cu credință și demnitate până la capăt, iar capătul să fie Sfântă Împărăția Sa. Acum mai mult ca oricând ar trebui să ne spovedim și să ne împărtăși cât mai des, să fim nelipsiți de la Sfânta Liturghie, să venim în sprijinul celorlalți cu un sfat, cu o mângâiere, cu o rugăciune. Ne este crucea grea, dar trebuie  s-o ducem și pe această ultimă sută de metri.

             ,,Dumnezeu ne dă o cruce/Și putere de-a o duce!” spune o priceasnă. Nimic nu este întâmplător, totul este cu știința și voia Sa. Unele cruci sunt foarte grele, altele mai ușoare. Fiecăruia îi dă după puterea lui. Crucea grea, spălată de lacrimi și de sânge este puntea ce ne duce până la Dumnezeu.

             Într-o carte veche se spune că unui duhovnic mare i s-a arătat în vis că i-au murit două enoriaşe din parohie, care veneau des şi se spovedeau la el. Le cunoştea bine. Una era văduvă şi-şi creştea  cei doi copii muncind cu ziua pe unde putea, alta avea soţ şi şase copii. Ceea ce l-a nedumerit pe duhovnic a fost faptul că la văduvă a venit o ceată de îngeri şi i-au luat sufletul şi s-au înălţat cu el la cer. La cealaltă nu au venit îngeri, ci sufletul a plecat singur  şi s-a depărtat de trup. Amândouă fuseseră femei credincioase şi cinstite în viaţă şi tocmai aceasta îl contraria pe duhovnic. Se întreba mereu de ce Dumnezeu făcuse deosebire între ele. Răspunsul n-a întârziat să-i vină tot în vis: ,,Amândouă s-au mântuit, numai că văduva a avut cruce mult mai grea de dus în viaţă şi de aceea şi cinstea de care s-a bucurat înaintea lui Dumnezeu a fost mai mare. Şi cealaltă  a avut greutăţi şi necazuri, dar pe toate le-a împărţit cu soţul său şi astfel viaţa i-a fost mai uşoară. Lacrimile văduvei în schimb au fost multe şi numai Dumnezeu îi ştie necazurile şi greutăţile, pe care le-a dus singură, neavând pe nimeni care s-o mângâie şi cu  care să-şi împartă  crucea vieţii!”

            Așadar, cu cât ne este crucea mai grea să ne bucurăm, căci, dacă o vom duce pe urmele lui Hristos, cu atât va fi și răsplata noastră mai mare. Toate sunt importante, dar mai importantă decât mântuirea sufletului  nu este altceva pe lume. Să ne propunem ca ideal în viață, cât mai de timpuriu, dacă s-ar putea chiar din copilărie, mântuirea sufletului. Acestui ideal să-i subordonăm toate celelalte idealuri ale vieții noastre care privesc familia, casa, serviciul, relațiile, realizarea personală etc. Numai atunci Îl vom urma cu adevărat pe Mântuitorul Iisus Hristos, iar crucea vieții noastre nu ne va mai fi atât de grea, fiindcă știm ce vrem în viață, vedem ținta la care trebuie să ajungem și ne luptăm pentru ea. Dacă se va întâmpla cumva să ne prăbușim sub greutatea crucii, să-L rugăm pe Mântuitorul să ne ajute să ne-o ridicăm. Cu siguranță că ne va ajuta, fiindcă și pe El L-a ajutat un om să o ridice pe-a Lui, când se prăbușise la urcușul pe Golgota.

 Dumnezeu să ne aibă în paza Sa și să ne ajute să ne ducem crucea vieții pe drumul cel bun, care duce în împărăția Sa.

*

    Sfaturi părintești. Spicuim azi câteva cuvinte înțelepte din cartea Părintelui Arsenie Boca intitulată Lupta duhovnicească cu lumea, trupul şi diavolul. Fragmentul se intitulează  Cum ne apărăm de „gura lumii”? Iată-l:

,,Vrăjmaşii mântuirii sunt: lumea, trupul şi diavolul. 

Lumea e gura satului, gura vicleanului şi, de multe ori, gura celor din casă cu tine. Aceştia sau lumea îţi iartă orice ticăloşie ai face, oricât ai aluneca cu sufletul, dar nu te iartă nicidecum să le iei înainte cu un pas şi să te faci mai bun. Cine vrea să biruie prima piedică în calea mântuirii are la îndemână acestea trei: răbdarea, iertarea şi rugăciunea. De aceea, cei ce biruie lumea nu sunt o adunare de leneşi, ci ostaşii lui Hristos. Şi precum le este lupta, aşa şi mântuirea.

Firea trupului fiind surdă, oarbă şi mută, nu te poţi înţelege cu el decât prin osteneală şi foame. Sufletul multor oameni n-ar mai vrea să le moară trupul, aşa s-au învoit şi s-au legat de tare cu plăcerea de lumea aceasta. Parcă auzim cuvintele bogatului: „Acum, suflete, ai multe bunătăţi adunate pentru mulţi ani. Mănâncă, bea şi te veseleşte!”. Iar Dumnezeu i-a zis: „Nebunule! În noaptea aceasta voi lua sufletul tău” (Luca 12, 19).

Cealaltă parte de piedică ce ne-o ridică vrăjmaşul în noi înşine e iubirea de sine, „primul pui al diavolului”. Arme asupra diavolului avem trei: numele Domnului, numele Maicii Domnului şi Sfânta Cruce.

*

        Toată casa are-o cruce Din repertoriul lui Cristian Pomohaci selectăm un cântec tulburător:

 

Toată casa are-o cruce

 

,,Toată casa are-o cruce,

Numai cine poate-o duce,

Că și eu mi-o duc cu greu,

E vai de sufletul meu,

Câte trag știu numai eu!

 

Doamne, fă bine, nu-mi da

Atâta cât pot răbda!

Uită-te în ochii mei,

Cum joacă lacrima-n ei!

Greu îmi e de multe ori,

Dar nu strig dup-ajutori!

 

Îs și gazdă și calic,

Am de toate, n-am nimic,

Dar tihneală nici-un pic!

Aș da casa și pământul,

Să nu mă calce urâtul,

Cât oi mai umbri pământul!”

 

           De-ai lua pe umăr crucea. Din repertoriul lui Aurel Turcaș-Vlaicu selectăm priceasna aceasta:

 

 

De-ai lua pe umăr crucea

 

,,De-ai lua pe umăr crucea

Și-ai porni la drum cu ea,

Du-o, frate, cu răbdare

Și din dânsa nu tăia!

 

De-ai lua pe umăr crucea

Și-ai porni pe deal în sus,

Du-o pân-la Golgota,

Tot mereu după Iisus!

 

De-ai lua pe umăr crucea

Și-ai porni pe drum spinos,

Nu căta să scapi de dânsa

Și să n-o târăști pe jos!

 

Nu ți-alege singur crucea,

Cum îți place sau cum vreai,

Ea e puntea ce te trece

Până dincolo de rai!

 

Crucea trebuie purtată

Printre spini și suferinți,

Căci așa a dus-o Domnul

Și urmașii lui cei sfinți!

 

Înainte, deci, cu crucea,

Înainte tot mereu,

Domnul ne va da putere

S-o purtăm în orice greu!”

*

               File de jurnal –  20 iun. 1982(III). ,,Azi am avut slujbă la Bârda. Am tatonat terenul în  vederea cumpărării unui policandru și la această biserică și s-au găsit suficienți amatori.

               Părintele Ionică Sfetcu a fost foarte impresionat de dorința mitropolitului de a face o vizită la Bârda. Pe drum i-am povestit de discuția cu episcopul Damaschin. Mi-a spus: ,,- Lor nu le convine că te-ai lansat prea mult pe linie laică. Fii atent, că pot să-ți facă greutăți! Vor să contribui mai mult pe linie teologică. Ăștia de dincoace te sprijină, deocamdată, vrând să facă din tine un element al lor în bucătăria Bisericii. Te întreb și eu, ce ai de gând în continuare? Trebuie să alegi, ori o cale, ori alta!” I-am spus părintelui: ,,- Vreau să rămân preot și să scriu. Cine-mi publică, aceluia-i dau materiale. Am grăunțe și pentru unii și pentru alții. Se pare, însă, că fiecare ar vrea să fiu numai de o singură parte. Apoi asta nu se mai poate, e prea târziu! Atâta vreme cât nu am ambiții de avansare și stau în banca mea, pot să mă folosesc și de unii și de alții pentru ca să-mi public cărțile!”  Părintele a reflectat puțin, apoi mi-a spus: ,,- Fii atent, că și unii și alții sunt foarte periculoși și-și iau mâna de pe tine, când îți este lumea mai dragă!” ,,- Atunci ce să fac, părinte?!” ,,-Ține calea de mijloc și păstrează echilibrul! Nici unii, nici alții să nu-ți poată imputa că le-ai întors spatele!” ,,- Vă mulțumesc!”

*

            Iar tărăboi în Postul Mare. Zilele trecute am văzut cu toții, pe toate posturile de televiziune, nunta unei perechi din ,,înalta” societate. Era Duminica Sfintei Cruci, când creștinii adevărați se străduiesc să țină post negru, iar reporterii se întreceau să ne prezinte meniul de la nuntă, format din tot felul de mâncăruri, care de care mai copioase. Masa a fost însoțită apoi de dansuri și petrecere. Până și unul dintre invitați, internat doar cu câteva zile înainte în spital ca să amâne un proces, țopăia acum de mama focului!

             S-au făcut multe speculații pe marginea acestei nunți și până la urmă a fost acuzată Mitropolia Olteniei că a admis nunta în post. Este de admirat grija acelor credincioși pentru respectarea celor sfinte, numai că nu au fost bine informați. Mitropolia Olteniei a luat poziție, în sensul că nu a acceptat cununia  religioasă în timpul Postului Mare. Cununia religioasă a fost oficiată pe 24 februarie, de Dragobete, înainte de începerea postului. Faptul că familia respectivă a făcut petrecerea în post  este un abuz și o sfidare a celor sfinte. Am avut un caz de genul acesta cu mai bine de 30 de ani în urmă și la câteva luni după nuntă s-a ales praful de acea familie. Dumnezeu să-i ierte!

*

               Autoare și donații. În această perioadă parohia noastră a primit câteva ajutoare și donații astfel: Domnișoara Bordeiașu Ecaterina din București: 250 lei; Domnul Mihai Eugen din Săsenii Noi(BZ), Doamna Băețelu Lile din București și Domnul Mucioniu Aurel  din Tr. Severin, fiu al satului Bârda: câte 100 lei; Doamna Mehedințu Elena din Brașov: 70 lei; Doamna Doina Vasilca din București, fiică a satului Malovăț, Doamna Berbec Rodica din Tr. Severin: câte 50 lei;

              Enoriașul din Bârda, care vrea să nu i se știe numele a mai donat 1.600 lei pentru gardul bisericii din Bârda pentru a plăti manopera părții metalice a gardului; Doamna Luca Aristița din Bârda a donat 50 lei pentru gard.

              Dumnezeu să le răsplătească tuturor!

              Până la închiderea acestei ediții, nimeni nu a donat ceva pentru colecta anuală intitulată Fondul Central Misionar, inițiată de Sf. Sinod. Colecta rămâne deschisă.

*

              În cursul lunii martie am donat pâine enoriașilor participanți la unele slujbe, astfel: 3 Mart. (Malovăț): 230 pâini; 10 Mart.(Bârda): 188 pâini; 17 Mart.(Malovăț): 246 pâini; 24 Mart.(Bârda): 270 pâini; 25 Mart.(Malovăț): 158 pâini; 31 Mart.(Malovăț): 238 pâini. Așadar, în luna martie s-au donat 1.330 pâini. Totodată, s-a vândut pâine la prețul de achiziție de 0,70 lei/buc., astfel:  3 Mart.(Malovăț): 70 pâini; 10 Mart.(Bârda): 612 pâini; 17 Mart.(Malovăț): 54 pâini; 24 Mart.(Bârda): 530 pâini; 31 Mart.(Malovăț): 154 pâini. Așadar, în luna martie s-au vândut 1.420 pâini.

*

               Până la încheierea prezentei ediții s-au donat din vol. II al lucrării Dicționarul proverbelor religioase românești   275 exemplare. Având în vedere că am început această acțiune de la 1 decembrie,  anunțăm că am încheiat-o la 31 martie. Am făcut repetate apeluri către toți enoriașii noștri să facă efortul de a veni până la biserică să-și ridice acest cadou. Cine a vrut,  a rezolvat,  cine nu…..! La ultima ședință a Consiliului Parohial am hotărât să încheiem această acțiune, urmând ca exemplarele rămase să le punem în vânzare.

*

               Dacă cineva dorește să direcționeze 2% din impozitul pe care-l plătește la stat către Parohia Malovăț, îl rugăm să ne contacteze ca să-i trimitem formularul cu datele cuvenite.

*

               Contribuția de cult. Până la 31 martie situația contribuției de cult în parohia noastră se prezintă astfel: În Bârda au achitat 91,36% din familii; în Malovăț au achitat 87,57%, iar la nivel de parohie au achitat 88,72%. E un procent mulțumitor. E loc pentru mai bine.

               Precizăm că în parohia noastră serviciile religioase sunt gratuite, iar contribuția de cult este la aprecierea enoriașilor, fiecare dând ceva dacă vrea și cât vrea, preotul fiind la dispoziția tuturor 24 ore pe zi și 365 de zile pe an, indiferent dacă au achitat sau nu ceva pentru contribuția de cult.

*

              Plăți. În această perioadă am efectuat câteva plăți mai mari, astfel: 17.700 lei tipografiei pentru cărți; 2.385 lei pentru excursie(53 locuri); 2.100 lei protoieriei pentru lumânări și tămâie; 1.926 lei brutăriei pentru pâinea donată și vândută în luna martie; 1.600 lei sudorului pentru asamblarea gardului de la Bârda. Plata a fost suportată de un fiu al satului Bârda, care dorește să rămână anonim; 1.228 lei impozit; 514 lei protoieriei pentru făclii de Paști; 488 lei curentul electric; 312 lei pentru hârtie de scris; 50 lei internetul și altele mai mici.

*

                Publicații. În această perioadă, preotul Dvs. a reușit să mai publice câteva materiale, astfel: Baia focului, în ,,Omniscop”, Craiova, 19 mart. 2019, ediție on-line(http://www.omniscop.ro); ,,Scrisoare pastorală” – 393, în ,,Observatorul”, Toronto(Canada), 22 mart. 2019, ediție și on-line(http://www.observatorul.com); în ,,Bibliotheca Septentrionalis”, Baia Mare, 23 mart. 2019, ediție și on-line(https://ebibliothecaseptentrionalis.wordpress. com/category/ biserica); în,,Armonii culturale”, Adjud, 23 mart. 2019, ediție on-line(http://armoniiculturale.ro); în ,,Logos și Agape”, Timișoara, 23 mart. 2019, ediție on-line(http://www. logossiagape.ro);

*

            Parohia noastră a publicat vol. III din cartea preotului Dvs., Dicționarul proverbelor religioase românești(642 pag.).

            Fericitul Augustin se hotărâse să scrie o carte despre Dumnezeu. Se plimba pe plaja mării și se gândea cum să înceapă cartea, cum –o împartă în capitole. La un moment dat a văzut un copilaș, care săpa cu mânuțele o gropiță în nisip și l-a întrebat: ,,- Ce faci tu aici?” ,,- Sap o groapă, în care să torn toată apa mării!”  A zâmbit îngăduitor  Fericitul Augustin și a zis în sine: ,,Ce naivitate! Cum să torni toată apa mării într-o asemenea gropiță?” După câțiva pași, reflectând, a constatat că, de fapt, și el seamănă cu copilul: ,,Nu cumva și eu vreau să cuprind imensitatea tainei lui Dumnezeu în biata mea minte?”

          Așa vor zice, poate, cunoscătorii într-ale religiei, care vor întâlni pe cineva căutând pe Dumnezeu și învățătura Sa în cuvintele simple ale țăranilor români. Și, totuși, dacă vor citi sau vor reciti nenumăratele nestemate de gândire și simțire românească și creștinească adunate pe filele acestor cărți, vor privi cu alți ochi pe anonimul trăitor al învățăturii creștine din spațiul românesc, vor iubi mai mult sufletul lui și limba românească.

*

           Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală -Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi/ Anul XIX(2019), nr. 394 (16 –31 Martie)” →

Lucia-Elena LOCUSTEANU: Lecturi subiective – „O scrisoare pierdută” de Ion Luca Caragiale

Demonstrați – pe baza subiectului comediei „O scrisoare pierdută” de Ion Luca Caragiale – că piesa dezvăluie mecanismul unei farse electorale, datorită absenței responsabilității civice din conștiința clasei politice românești de la sfârșitul secolului al XIX-lea!

 

„Caragiale manifestă o pasiune a observației pentru care nu se poate găsi nici un alt exemplu asemănător. Întinsa și variata lui experiență s-a revărsat în întregime în opera sa. Nu va fi posibil să se scrie istoria socială a veacului nostru, (…), fără o continuă referință la opera lui.(…).

                            

Caragiale este un observator lucid și exact, dar materialul observațiilor sale nu rămâne niciodată în stare de pulbere infinitesimală, ci se adună în viziunile unor caractere tipice.

                             

Realismul tipic este formula lui artistică.”

Tudor Vianu

 

„Blestemată politică! Un moment să n-ai pace!”

„pentru că de la partidul întreg atârnă binele țării și de la binele țării atârnă binele nostru…”

 

„Într-o soțietate”(…) „unde nu e moral, acolo e corupție și o soțietate fără prințipuri, va să zică că nu le are”; „Ce soțietate!” ; „enteresul și iar enteresul!”

–––––––––––––––––––––––

Când criticul Titu Maiorescu afirma despre comediile lui Ion Luca Caragiale că „pun pe scenă câteva tipuri din viața noastră socială de astăzi și le dezvoltă cu semnele lor caracteristice, cu deprinderile lor, cu expresiile lor, cu tot aparatul înfățișării lor în situațiile anume alese de autor, sublinia perenitatea unică a operei, perenitate dată de universalitatea situațiilor prezentate, de tipicitatea personajelor, cât și de calitatea comicului”.

Vechi observator și bun cunoscător al moravurilor publice de la noi, Caragiale a pătruns până în miez nesinceritatea sistemului electoral și neadevărul naivei formule curente: democrația este triumful meritului. El știa că triumful nu este al celui mai bine înarmat în luptă, prin excelență, neloială, pentru obținerea mandatului, care deschidea arivistului căile îmbogățirii și ale ascensiunii politice.

De aceea, poate, Ion Luca Caragiale (1852 – 1912) – scriitor al perioadei marilor clasici – își alege ca specie literară farsa / farse, (subst.de. .genul feminin, 1. Comedie cu conținut ușor, în care comical provine, în primul rând, din vorbe de spirit și situații amuzante, uneori burlești , nu din studiul aprofundat al caracterelor; 2. Faptul de a păcăli pe cineva cu scopul de a se amuza; mijlocul folosit în acest scop fiind : păcăleala, festa.”***

Cele două sensuri ale termenului se regăsesc în comedia de moravuri și caractere – „O scrisoare pierdută” de Ion Luca Caragiale, dar și în celelalte comedii: „O noapte furtunoasă”, „Conul Leonida față cu reacțiunea” și în farsa „D-ale carnavalului”

Comedia (gr. komos = sărbătoare închinată lui Dionisos și ode = cântec; fr. comedie, lat. comoedia) este o specie a genului dramatic, în proză sau în versuri, care înfățișează / prezintă întâmplări hazlii, cu personaje ridiculizate, antrenate într-un conflict derizoriu, cu un final fericit și un sens moralizator. Comedia transpune în formă dramatică categoria estetică a comicului. În comedie, conflictul este superficial și se rezolvă prin împăcarea tuturor personajelor, ducând astfel la un deznodământ fericit. Personajele sunt, de obicei, ființe mediocre ce întruchipează defecte morale, neimplicându-se niciodată în conflict cu toată ființă lor. Ele sunt o expresie

A contrastului aparență – esență, iar motivele pentru care se înfruntă nu sunt valori autentice. În comediile de intrigă, înlănțuirea complicată a faptelor, dar și ridicolul situațiilor prezentate, provoacă râsul. În comediile de moravuri râsul e provocat de felul în care sunt zugrăvite satiric diverse moravuri. În timp ce în comediile de caracter sunt satirizate diverse tipuri umane sau sociale: avarul, fanfaronul, ipocritul, demagogul, șantajistul, etc.

În secolul al XIX-lea, apare în literatura română comedia sub forma farsei și a vodevilului, evoluând spre comedia de moravuri și de caracter. Premiera comediei de moravuri și de caracter „O scrisoare pierdută” de Ion Luca Caragiale din ziua de marți, 13 noiembrie 1884, pe scena Teatrului Național din București, a fost un adevărat triumf.

Capodoperă a dramaturgiei românești, înscrisă pe o orbită universală, tradusă și jucată pe meridianele lumii, comedia „O scrisoare pierdută” dezvăluie mecanismul unei farse electorale, datorită absenței responsabilității civice din conștiința clasei politice românești. În spatele programelor și al luptelor de „idei”, burghezia liberală, surprinsă de autor de la posturile de observație ale propriei  prese, ca girant responsabil, corector, secretar de redacție la ziarul „Timpul”, Caragiale ducea, în fond, o bătălie cu substrat economic și politic.

Comedie în patru acte, piesa satirizează întregul nostru sistem politic, politicianismul claselor dominante cu cinismul metodelor electorale și cu nesinceritatea vieții publice, sintetizate magistral într-o replică a lui Zaharia Trahanache: „A! ce coruptă soțietate!… Nu mai e moral, nu mai sunt prințipuri, nu mai e nimic: enteresul și iar enteresul… (…) unde nu e moral, acolo e corupție, și o soțietate fără prințipuri, va să zică că nu le are!”.

Comedia are ca temă viața politică și de familie a „înaltei” societăți române în penultima decadă a secolului al XIX-lea. Conflictul se poartă în jurul farsei alegerilor de deputați pentru Cameră, crescând în intensitate, antrenând în jurul lui întreaga acțiune ce se desfășoară pe două planuri: social și familial.

Continue reading „Lucia-Elena LOCUSTEANU: Lecturi subiective – „O scrisoare pierdută” de Ion Luca Caragiale” →

Elena BUICĂ: Câmpul energetic al omului

Mă apropii de acest subiect cu precauție, pentru că el face parte din lumea invizibilă care ne înconjoară. Punerea în legătură cu miracolul infinit este o încercare greu de abordat pentru că fluxul energetic stăpânește ființa noastră după legi greu de înțeles, chiar și pentru cercetători. Câmpul energetic al omului face parte din alte dimensiuni decât cele ale vieții noastre de toate zilele, unii considerând că e chiar o zonă mistică, de care nu e bine să te atingi.

Cu toate acestea, am luat în considerație faptul că într-o lume adânc pozitivistă, aproape sălbatic de pragmatică, în care ne desfășurăm viața, pe măsură ce avansează cercetările, discuțiile pe teme spirituale își găsesc tot mai mult loc. De altfel, acest subiect nu a încetat să fie o preocupare de la începutul civilizației, așa cum o dovedesc scrierile sacre și mai apoi lucrările tuturor curentelelor spirituale. Nu numai atât, chiar și oamenii fără nicio pregătire au avut astfel de preocupări. Se spune că înțelepciunea interioară este mai valoroasă decât cea intelectuală. Oamenii secolului nostru o numesc «inteligență emoțională».

Preocuparea aceasta are o explicație simplă. Nu e om să nu își pună un șir de întrebări despre existența ființei umane: cine suntem, ce este viața, ce este dincolo de granițele vieții, precum și acest subiect referitor la câmpul nostru energetic. Multe întâmplări din viața proprie  mi-au dat prilej de meditație pe această temă, și concluziile la care am ajuns m-au ajutat să îmi supraveghez fluxul energetic.

Pornesc de la ceea ce e larg cunoscut și anume, că tot ce există în Univers și pe Pământ, fiecare particulă este compusă din atomi încărcați cu energie, și noi, oamenii, suntem parte a aceluiași mare organism. Astfel am înțeles cât de multă energie emite corpul uman. Emitem energie cu fiecare mișcare, oricât de mică ar fi ea, privirea, clipitul pleoapelor, sau cele pe care nu le putem vedea, gândurile, emoțiile, vorbirea, toate sunt puse în mișcare de energia corpului nostru. Când această energie nu mai există, corpul uman rămâne inert. Nu primim cu bucurie ideea, dar moartea este necesară, fiindcă astfel întrăm în circuitul universal, înapoind energia pe care am primit-o, căci energia nu dispare, ci se transformă.

Din vasta cuprindere a acestui subiect, câmpul energetic al omului, mă opresc la două aspecte care sunt contradictorii, dar împreună formează o unitate și anume: energia pozitivă și energia negativă.

Specialiștii în acest domeniu ne spun că energia pozitivă e o vibraţie armonioasă, aliniată, centrată, e cea care integrează, unifică, pe când energia negativă e cea care desparte, separă, cauzează ideea de vibraţie discordantă în opoziţie cu energia pozitivă. Atunci când acţionezi cu energie pozitivă, eşti aliniat armonios cu adevăratul tău sine interior, când acţionezi cu energie negativă, nu mai eşti aliniat cu sinele tău şi creezi discordanţă, separare, despărţire, uitare, ești deconectat.

Pentru că energia curge în organism și noi o putem folosi după liberul nostru arbitru, m-am străduit, pe cât mi-a stat în putință, să aleg jumătatea plină a paharului. Sunt convinsă că felul în care acționăm este alegerea noastră și ne va influența puternic pe parcursul vieții nu numai pe noi, ci și pe cei din jur. Nu există îndoială, tot ce avem corect şi bun în noi ne aduce recompense și tot ce este negativ şi rău aduc consecinţe nefaste. Alegând să zâmbesc vieții, să pășesc cu încredere de sine, să devin pe cât se poate o ființă solară, să dăruiesc dragoste și înțelegere, iar în scrierile mele să înclin balanța spre partea de lumină, am avut satisfacția să mi se întoarcă multe din ceea ce am dăruit. Dar atunci când slăbiciunile omenești m-au trimis într-un con de umbră și am întins mâna să apuc paharul gol, am plătit pe măsură. M-am trezit dintr-o asemenea stare când am avut o problemă de sănatate a ochilor. Un doctor mi-a spus că spargerea vaselor de sânge pe retina nu are o cauză organică, ci se datorează unei supărări pe care nu am putut-o stăpâni, ceea ce era perfect adevărat.

Cercetătorii, și nu numai ei, sunt convinși că sănătatea persoanelor care radiază buna lor dispoziție este incomparabil superioară celor aflați la polul opus. Optimismul este un stimulent al energiilor pozitive din noi. Atitudinea optimistă în tot ce facem crește imunitatea și capacitatea organismului de a lupta cu bolile. Supărarea, nervozitatea, încrâncenarea, agitația sunt cele mai răspândite încălcări ale legilor universului. Ele pot determina mari neplăceri în viaţa celui pe care ne supărăm, cât şi în propria noastră viaţă.

Întâlnim adeseori părerea greșită a unor persoane încărcate cu multă energie negativă. Aceștia se consideră oameni realiști, cu picioarele pe pământ, oameni dint-o bucată care dau piept cu viața și nu se lasă doborâți ușor. Pe cei cu energie pozitivă îi consideră oameni slabi, pe care îi pot călca în picioare.

O mare parte a energiei noastre este emanată de creier. Gândurile au o viteză mai mare decât cea a luminii, nimic nu o poate egala. Dacă ne încărcăm gândurile cu energie negativă sub diferite forme: invidii, duşmănii, antipatii, resentimente, neiertări, jigniri, reproşuri, orgolii, învinuiri nedrepte, dorinţe de răzbunare, dar și prin supărare, mânie, nemulţumire sau frică, toate ne pot transforma chiar și cele mai frumoase experiențe într-unele cu impact negativ. Nu ne dăm seama, dar chiar și cearta, mânia, nerăbdarea, orice expresie dură, afirmată pe un ton categoric pot emite în tăcere o mare forţă destructivă.

Continue reading „Elena BUICĂ: Câmpul energetic al omului” →