Ioan POPOIU: Mi-am zărit sufletul în oglinda unei călimări – Interviu cu Nicoleta GORDON

Ioan POPOIU: Nicoleta, aș dori să-ți mulțumesc, în numele cititorilor revistei LOGOS ȘI AGAPE, pentru amabilitatea de a răspunde întrebărilor acestui interviu!

Nicoleta GORDON: Eu sunt cea care trebuie să mulțumească, domnule Ioan Popoiu. Prezența mea în prestigioasa revistă, este mai mult decât onorantă. Mă înclin mulțumind!

Ioan POPOIU: Spui că te-ai născut pe meleagurile lui Coșbuc și Rebreanu, un „tărâm de basm”! Ce ne poți spune despre aceste locuri ?

Nicoleta GORDON: Da, este un „tărâm de basm”  și nu doar pentru că aici au legănat cuvintele Coșbuc, Rebreanu și Andrei Mureșanu.  „În vaduri ape repezi curg” acolo unde eu m-am născut, pe valea Ilvelor, într-un sat de munte. Măreția brazilor din acea zonă, smaraldul crud al ierbii ce creștea la tălpile lor, fauna atât de bogată a acelui tărâm… Îmi amintesc din copilărie cum mergeam cu bunicul meu la pădure, el fiind maistru forestier în acea vreme. Și stăteam acolo, cu el, câte o săptămână, locuind într-o cabană modestă, cu țapinarii, tafiștii și  oameni ai locului care așa își câștigau existența. Era și căimănița, femeia care gătea pentru toți, și care seara le încălzea apă să-și spele truda zilei  în condițiile de atunci. Veneau căprioare până lângă „casa noastră”. Eram fascinată de blândețea lor. Se obișnuiseră cu oamenii, și aproape că păreau domesticite. Am fost o privilegiată. Dacă a-ți putea vedea acest tablou cu ochii mei, mi-ați da dreptate. Este un tărâm de basm… Pe lângă toate acestea, imnul național tot  acolo își are rădăcinile, nu?  Și Ion, tot de acolo a plecat să ne fie căpătâi într-un roman reprezentativ al literaturii române.

Ioan POPOIU: Care sunt originile tale? Părinți, familie, genealogie?!

Nicoleta GORDON: Tatăl meu era originar din acea zonă de munte. Mama, venise dintr-un sătuc mic din județul Sălaj. Se întâlniseră în liceu, la Șimleul Silvaniei. Tatăl meu absolvise clasa de medicină veterinară, iar mama contabilitatea. Acolo am fost concepută, să știți. Apoi, tatăl meu a plecat în armată, așa deveneai bărbat pe atunci.  Și zău, era bine așa…asta este doar o părere personală., desigur.  Pe scurt, erau doi oameni care în anii 70 absolviseră un liceu ce le asigura un loc de muncă bun. Bunicii materni erau țărani simpli, care trudeau pe ogor, într-o zonă colectivizată. Bunicul fusese miner, dar eu mi-l amintesc pensionar, pentru că minerii ieșeau la pensie mai devreme. Munceau de dimineața până târziu în noapte. Creșteau animale pe lângă casă, bunicul avea cai. Cred că de atunci i-am îndrăgit și eu. Erau într-adevăr tipologia țăranului român. La bunicii paterni era altfel. Zona în care locuiau era mult mai bogată. Bunicul, fiind maistru forestier, era considerat un fel de șef. Un om înțelept, foarte corect, extrem de meticulos și un foarte bun povestitor. Îl iubeam  enorm. Provenea dintr-o familie cu 11 copii, trecuse printr-un război…  Greu în acele vremuri. Avea însă o gospodărie în care toate erau la locul lor, întotdeauna. Bunica…bunica era cea mai blândă și bună femeie din lume. Făcuse în acea vreme 7 clase… era mult pentru o femeie. Avea un scris tare frumos. Îmi povestea că își dorea să devină doctoriță, dar părinții ei nu avuseseră bani să o trimită la școală, deși învățase bine, era mereu premiantă. Iată, deci, vin dintr-o familie simplă, dar curată sufletește!

Ioan POPOIU: Cum percepi anii copilăriei?

Nicoleta GORDON:  Anii copilăriei au fost cei mai frumoși și sunt fericită pentru asta. Până pe la vreo 3 ani, am locuit la bunici. Părinții mei se mutaseră la Bistrița și m-au dus și pe mine acolo la vremea grădiniței. Toate vacanțele însă, până în vremea liceului, le petreceam la bunici, cel mai mult la părinții tatălui meu. De la ei am învățat multe. Bunica m-a învățat să gătesc, este și astăzi o pasiune pentru mine. Țin minte iernile acelea, cu gerul acela de-ți lipea nările… Nu prea ieșeam la joacă, mie îmi era mereu frig. La bloc nu aveam căldură constant, și îmi amintesc cum încălzeam sub plapumă cu uscătorul de păr. Iar când ajungeam la căldura sobelor de teracotă de la bunici, nu prea îmi venea mie să mai ies afară. Preferam să stau cu bunica mea. Mă învățase să cos, să împletesc „ciucuri” la acele fețe de masă cusute în chelin, care împodobeau casele. Dar mă învățase și să țes la război. Acolo, în zona aceea, se numeau stative ( citit cu accent pe a). Dacă femeia era harnică, musai că avea casa gătită cu lucruri meșteșugite de mâna ei… Covoarele țesute și ștergarele cusute împodobeau pereții. Cu cât erau mai multe, cu atât femeia era considerată mai harnică.  Apoi, țin minte sărbătorile în care nu aveai voie să lipsești de la biserică. De Paște aveam haine noi  și mergeam prin sat după ouă roșii, prin fiecare gospodărie din vecini. Și nu salutam cu „Bună ziua!”, ci cu „Hristos a înviat!”.  De Crăciun împodobeam bradul… Și ce brad! Nu aveam globuri, dar puneam mere pe crengile lui. Și vopseam nuci cu „bronzul” cu care bunica vopsea ușile sobelor. Așa meșteșugeam globurile. Iar apoi, întindeam vată până în vârful bradului… să pară că e nins. Și seara porneam la colindat… Mergeam prin tot satul, nu doar prin vecini, pentru câte un bănuț de 1 leu, 3 lei și uneori 5 lei… Iar la sfârșit ne împărțeam banii în mod egal. Acea noapte era singura în care nu mai simțeam frigul…

 În clasa a doua, avusesem de făcut o compunere despre animalul meu preferat… Ce credeți, ce alesesem eu? Căprioara! Eu o văzusem, și nu doar o dată. Țin minte că învățătoarea mea a fost cucerită de descrierea mea, și-mi citise compunerea în fața clasei.  Abia peste ani aveam să realizez că acel moment a fost cel în care eu m-am îndrăgostit de cuvinte…

Ioan POPOIU: Este copilăria un „paradis pierdut ” ?

Nicoleta GORDON: Nu, copilăria nu poate fi un „paradis pierdut”! Rămâne un paradis în care te întorci mereu. Niciodată pierdut!  Adineauri tocmai m-am întors din paradisul meu, nu?

Există însă și copilării care nu pot fi un paradis… Iar pe mine mă doare fiecare astfel de copilărie despre care știu…

Ioan POPOIU: Cum au fost anii de liceu pentru tine?

Nicoleta GORDON:  Extrem de frumoși! Am fost elevă a Liceului Sanitar, considerat în acea vreme unul dintre cele mai bune. De altfel și concurența era mare. În 1986, când am intrat eu, fuseseră 13 pe un loc. Nu eram decât patru clase în întreg liceul, din fiecare an câte una. Ne cunoșteam bine, fiind atât de puțini. Frământări, îndoieli, întrebări… primul sărut, primul dans, balul bobocilor, banchetul de final… Aceeași vârstă cu liceeni de azi, dar în alte vremuri. Încă simt lacrima de la festivitatea de absolvire. Și încă doare acea lacrimă… Despărțirea de acei ani de liceu a fost grea, foarte grea pentru mine… Școala era mai mult decât școală. Nu doar  un proces de învățare, ci educație cu adevărat.

Ani care m-au amprentat adânc, poate că era suficient să spun atât…

Ioan POPOIU: Ai avut experiențe, trăiri specifice, atunci?

Nicoleta GORDON:  Da, am avut. Mi-am descoperit emotivitatea și sensibilitatea. Atunci am scris pentru prima dată versuri. Și tot în liceu am recitat pentru prima dată…o poezie patriotică pe scena Casei de Cultură. Era un festival național de care încă ne mai amintim mulți dintre noi. Sala plină, reflectoarele pe mine…eu într-o rochie lungă de catifea vișinie cu guler alb (tocmai cântasem în corul școlii).  Spusesem titlul  ” Îți scriu țară”…  Și după primele versuri m-am oprit, le uitasem pe restul. Câteva secunde am tăcut, apoi mi-am reamintit și am continuat. Nimeni nu și-a dat seama că eu uitasem versurile, au crezut că așa am considerat să recit… artistic. Cred că a fost prima dată când mi-am înfrânt emoțiile. Iar după douăzeci de ani, ajunsesem să prezint spectacole, nu doar să recit.

Ioan POPOIU: Când ai descoperit universul cărților ?

Nicoleta GORDON: Undeva prin clasele primare. În acele volume de „Povești nemuritoare” care mă fascinau. Mi-e clar că m-au marcat, întrucât acolo, în acele cărți, binele învingea mereu. Mai port naivitatea aceea și astăzi, până în momentul în care viața îmi dovedește că nu este întotdeauna așa. Prin clasa a VII-a cred, citisem toată colecția Agathei Christie și mă visam medic legist. În vremurile acelea exista obligativitatea așa numitelelor  „lecturi suplimentare”, o listă de cărți pe care trebuia să le citim în vacanța de vară și apoi să facem fișe de lectură ( tatăl meu îmi cumpăra cărțile, mergeam cu lista în librării) …o altă parte a școlii care mi-a plăcut, și pe care o regret astăzi. Țineai cartea în mână, îi mângâiai fiecare pagină…nu căutai pe internet vreun rezumat pe care apoi să-l copiezi în caiet… Dar, fiecare etapă a copilăriei și adolescenței  mi-a adus alte și alte cărți în bibliotecă.

Am să vă povestesc o întâmplare amuzantă. Cred că eram prin clasa a IV-a. Urcasem eu la o vecină de pe scară, copil și ea. Dar luasem pantofii cu toc ai mamei și o rochie de seară roșie, pe care mi-o amintesc perfect. Lungă și cu mărgele aurii pe bolero. Între timp, mama ajunsese acasă și avea nevoie de pantofi ( fratele meu avea ședință la școală). Ia-o pe Nicoleta dacă ai de unde! Ei, după masa târziu, când eu am coborât de la prietena mea de joacă, mă aștepta tatăl meu. Meritam o pedeapsă, nu?  Îmi pusese în mână o carte cu poezii de Coșbuc. Trebuia să învăț în fiecare zi câte o poezie, iar el mă asculta. Îmi amintesc că atunci când am ajuns la poezia „Tu nu te-ai priceput” i-am spus că nu mai învăț poeziile. Mi se părea tare nepotrivită vârstei mele de copil…

Ioan POPOIU: De ce trebuie să citim cărți?!

Nicoleta GORDON: Pentru că, fără ele, am umbla dezbrăcați de cuvinte, săraci sufletește și spiritual. Am fi doar niște statui din care viața s-a scurs înainte de a începe.

Ioan POPOIU: Învățarea de unde vine, dinăuntrul sau dinafara noastră?

Nicoleta GORDON: Eu cred că vine din interiorul nostru. Mi-a fost greu să învăț ceva ce mi s-a impus dinafară, dacă interiorul meu nu simțea să facă asta. Învățam pentru că trebuia, nu pentru că îmi plăcea, nu pentru că striga vocea mea lăuntrică după acel  „ceva”.  Și din acel soi de învățare „mecanică”, n-am rămas cu mare lucru.

Ioan POPOIU: Care sunt marile cărți ziditoare de suflet ?

Nicoleta GORDON: Aluatului din care sunt plămădită nu i se potriveau orice fel de cărți. N-am citit filozofie, nu se prindea de mine. Iar la maturitate, viața a avut grijă să mă oblige să citesc altfel, prin fiecare experiență trăită. Și așa mi-am format propriile filozofii.

Mircea Eliade, cu a sa Maytrei, mi-a rămas adânc în suflet. Balzac mă fascina. Însă replica de final din  „Pe aripile vântului”  în care Scarlett O’Hara spunea:  „și mâine este o zi” a devenit un fel de motto al vieții mele. Clasicii ruși, Tolstoi, Dostoievski… Jane Austen, Emily Bronte, Coelho, Duma, Stendhal… greu de ales dintre operele lor.

Ioan POPOIU: Ce este literatura? Dar POEZIA?

Nicoleta GORDON: Literatura?  Un soi de mină în care tu alegi dacă intri sau nu. Iar dacă intri, musai să cauți aurul… Poezia? O evadare a sufletului dincolo de univers. O aripă cu care alegi să zbori, citind-o…sau o aripă care ți-a crescut de undeva din adâncul inimii, scriind-o…

Ioan POPOIU: Ce reprezintă romantismul pentru tine ?

Nicoleta GORDON: Acea doză de „drog” care mie îmi aduce echilibrul. Oricum, sunt o romantică incurabilă și în poezie, ceea ce poate părea ușor depășit și neconform cu realitățile vieții de astăzi. Îmi asum însă! Cred că ar fi trebuit să mă nasc undeva prin anii 1800, când romantismul a atins apogeul.

Ioan POPOIU: Mai pot fi ei un model pentru noi ?

Nicoleta GORDON: Cu siguranță pot! Să renunțăm la romantism, este identic cu a-l nega pe Eminescu… Am putea face asta?

Ioan POPOIU: De ce e nevoie de romantism intr-o lume pragmatică ?

Nicoleta GORDON: Libertatea de creație, cultivarea sensibilității și a imaginației, eliberarea eului interior de orice fel de constrângere, întoarcerea către sinele tău… Oare e puțin lucru? Oare nu tocmai acestea ne pot menține într-un echilibru în vremuri în care tindem să fim mai mult roboți decât oameni, cu atâta tehnologie?  Ar fi ideal să știm și să reușim să amestecăm, în proporții potrivite, romantismul și pragmatismul. Personal, mă străduiesc…

Ioan POPOIU: Când ai început să scrii ? În liceu ?

Nicoleta GORDON: Da, în liceu… Câteva încercări de a scrie versuri într-un caiet al meu, pe care îl țineam ascuns de cei din casă. Aveam o colegă de clasă, Daniela Trandafir, care scria poezie atât de frumos… Publicase deja prin reviste ale școlilor, în presa locală, iar astăzi este o scriitoare extrem de apreciată. O iubeam pentru ceea ce făcea și cred că, oarecum inconștient, mi-a devenit un model. Și am păstrat acel „jurnal intim” al trăirilor mele până la un moment dat…

Ioan POPOIU: Cum au fost acele încercări poetice ?

Nicoleta GORDON: Nu le mai am, din păcate… La maturitate, le pot considera puerile, cum de altfel le consider și pe cele din urmă cu trei-patru ani. Dar la fel de sincere ca și acum, la fel de „ale mele”.

Ioan POPOIU: De ce ai renunțat ?

Nicoleta GORDON: Pentru că, la un moment dat, voiam și eu să-mi apară publicată măcar o poezie într-o revistă a altui liceu. Liviu Rebreanu, un liceu cu tradiție la Bistrița, avea o astfel de revistă a școlii. Liceul Sanitar, nu. Eram mult prea puțini elevi. Am fost condiționată  însă, într-un anume fel, de către o persoană care, la acea vreme, făcea parte din lumea culturală a Bistriței.  Am fost tare dezamăgită și mi-am spus că nu vreau să mai aud de poezie vreodată. Bineînțeles că am și distrus acel caiet, în care mâzgăleam cu cuvintele.

Ioan POPOIU: Ce s-a întâmplat ? De unde acea „stare latentă ” vreme de 30 de ani?

Nicoleta GORDON: Eram practic un copil care a crezut că a greșit scriind poezie. Mă resemnasem, nu aveam cum altfel.

Ioan POPOIU: Ce-ai făcut în acești ani, de fapt ?!

Nicoleta GORDON: Am absolvit și m-am angajat ca asistent medical în 1990. A urmat căsătoria, copiii și toate ale vieții.  Am doi băieți minunați. Cel mic chiar are înclinații spre poezie, pentru că scrie și el de vreun an. Cel mare este student la teologie. Pe la 32 de ani am urmat cursurile facultății de psihologie, și asta doar ca un hobby. Munca mea implica relaționarea cu oamenii, iar eu iubesc oamenii. Mă fascina mintea umană, și am considerat că acele studii mă vor ajuta.  N-am profesat niciodată, însă vreme de vreo 6 ani, la distanță considerabilă de la absolvirea facultății, am predat în învățământ privat, la o școală sanitară postliceală. Relația mea cu elevii a fost extrem de specială. Descoperisem o vocație în a le împărtăși din cunoștințele mele, și este adevărat, eram un dascăl atipic. Îi consideram prietenii mei, toți fiind adulți deja. Și mereu le spuneam că diferența dintre mine și ei este doar faptul că eu eram la catedră, și ei în bănci. Cu toții am avut profesori pe care i-am preferat de-a  lungul anilor de studii. Și-mi place să cred că eu am lăsat o amprentă aparte asupra multora dintre ei.  Anul trecut am renunțat la școală, nevrând să-mi încalc anumite principii. Dar rămân cu nostalgia acelor ani, până dincolo de eternitate.

Ioan POPOIU: Nu a durat prea mult perioada aceasta ? A fost o pierdere sau un câștig ?

Nicoleta GORDON: Ei, multă vreme nici măcar nu m-am gândit că am pierdut ceva. Din 1989, cred, și până în 2015, nu m-am gândit o clipă la ceea ce fusese deja îngropat mult prea adânc în sufletul meu. Privind retrospectiv însă, am să vă spun că a fost deopotrivă și pierdere, și câștig. Am pierdut ani în care mi-am uitat sufletul, am uitat cum este să-l lași liber, să nu-l încorsetezi în vreun fel. Dar, consider că am câștigat ani în care m-am maturizat de fapt. Și că trăirile mele interioare puteau fi de acum conturate mult mai matur,  înțelegând viața într-un mod total diferit.

Ioan POPOIU: Poezia de unde începe, din lecturi, din experiențe sau trăiri interioare?

Nicoleta GORDON: Poezia, și nu doar ea, ci tot ceea ce scriu, are rădăcini adânci în interiorul meu. Indiferent de ce temă aș alege vreodată să scriu, tot prin prisma trăirilor și experiențelor mele o fac. Citesc poezie, n-aș putea altfel. Dar am învățat să mă detașez de ceea ce citesc, pentru că nu aș vrea să mă influențeze asta în vreun fel.

Ioan POPOIU: În ce context ai reluat preocupările poetice ? Vorbești de un accident?

Nicoleta GORDON: Da, așa este! În vara lui 2015 am avut un accident  „domestic”, dacă pot să spun așa. Am căzut în curte, cumva cu picioarele răsucite, și le-am fracturat pe amândouă. Unul a avut nevoie de intervenții chirurgicale, dar amândouă au avut nevoie de imobilizare în ghips. Timp de 6 săptămâni  am fost nevoită să stau exclusiv în pat. Am citit, m-am uitat la tot soiul de filme și emisiuni. Eram foarte prezentă în spațiul virtual, socializând foarte mult.  Dar prea aveam timp… Și într-o zi, pentru că tot făceam comentarii ample,  mai ales la postări legate de literatură, m-am apucat să scriu pentru și despre mine, despre ceea ce era atunci în mintea și sufletul meu. Pe telefon, pentru că doar așa puteam. Ei, obiceiul acesta îl păstrez și acum. Tot pe telefon scriu… Așa a reînceput povestea slovelor.

Ioan POPOIU: Crezi că a fost ceva providențial? Sau o întâmplare?

Nicoleta GORDON: Nu, nu a fost o întâmplare! Nimic nu este întâmplător, și nu spun asta doar ca o sintagmă des utilizată. Viața mi-a arătat asta. Și înțelepciunea proverbelor românești. „În tot răul e și un bine”, iată, s-a dovedit a fi un mare adevăr. A fost nevoie de acel accident pentru ca eu să scriu din nou. E adevărat, diferit și poate chiar profund de data acesta. Providența, da!

Ioan POPOIU: Ce scriai ? Spui în biografie că erau mici eseuri transformate în versuri ?

Nicoleta GORDON: Așa este! Nici nu știu dacă le pot numi eseuri. Pur și simplu era sufletul meu îmbrăcat în cuvinte… „Mi-am luat sufletul și condeiul aproape să colorez hârtii​. Și azi, ca și altă dată. Nimic nu prinde contur însă. Despre ce să scriu azi, suflet al meu? Atâtea rânduri am desenat  împreună, ținându-ți penița îmbrățișată între degete cald împreunate… Și astăzi aș putea scrie despre curcubeu și zmeie, despre liniști aproape, despre nisip curs peste timp împreună, despre dragi sufletului, despre bucurii dăruite de oameni-îngeri, clipe îmbrăcate în lumină… ” Cam așa arătau scrierile mele de început. Un dialog al meu cu sufletul. Primele versuri s-au născut cam în aceeași perioadă.

Ioan POPOIU: Mai specifici că „poezia și condeiul mi-au rămas aproape „, te rog să insiști puțin!

Nicoleta GORDON: Da, am spus că mi-au rămas aproape fără să conștientizez asta… Doar în momentul în care am reînceput să scriu, mi-am dat seama. O dragoste îngropată din fașă, înviase. Mi se părea miraculos. Și încă mi se pare…

Ioan POPOIU: Ce-a urmat ? Mai adaugi că ai început să postezi în spațiu virtual, ai ales un pseudonim! Am dori să știm mai multe, poti să ne spui ?

Nicoleta GORDON: Bineînțeles! Zâmbesc, amintindu-mi. Scrisesem destul de mult și, la un moment dat, parcă voiam să împărtășesc cu restul lumii trăirile mele. Doar că nimeni nu cunoștea acea sensibilitate a mea. Așa am hotărât să folosesc un pseudonim. Îmi era teamă că voi fi judecată de ceilalți.  Idei preconcepute, știu, dar așa gândeam în acel moment. Și unde puteam eu să împrăștii bucăți din sufletul meu, dăruind? În virtual, desigur.  Și uite așa, pe pagina mea, apăreau zilnic postări semnate Many.  Avusesem aproape un suflet drag care mă încuraja să continui. Avea încredere în mine mai multă decât aveam eu. Îi datorez tot ce  astăzi înseamnă în vreun fel evoluția mea în lumea cuvintelor.

Ioan POPOIU: Se pare că a fost o clipă de grație?!

Nicoleta GORDON: Aș putea să spun că a fost clipa care a hotărât drumul meu, descătușarea unui suflet care se regăsise după mult prea mulți ani.

Ioan POPOIU: În sfârșit, a apărut primul volum al  scrierilor tale! Cum se  numea și ce cuprindea ?

Nicoleta GORDON: Da! Primul copil al sufletului meu, așa se spune despre cărți, nu? A apărut în noiembrie 2017. Titlul cărții este „Desculți prin suflet albastru” și este semnat, bineînțeles, cu același pseudonim. O să mă întrebați, poate, de ce nu am trecut numele meu real. Mărturisesc că și următoarele vor fi semnate la fel. Sigur, prietenii mei, chiar și cei virtuali, știu deja că eu sunt Many. Dar am făcut un soi de experiment. Am creat o pagină cu titlul cărții, separat de pagina mea personală. Ei, acolo doar prietenii știu cine este Many. Și totuși există cititori și distribuiri ale scrierilor mele. Iar în  mesageria acelei pagini am primit multe cereri ale cărții. Mi-a plăcut ideea de a fi citită pentru ceea ce scriu, și nu pentru faptul că mă cunoaște cineva, real sau virtual. Revenind la ceea ce cartea cuprinde, am să vă spun că mi-am dorit să fie puțin altfel… Este împărțită în trei părți.  O parte de proză scurtă, pe care am intitulat-o  „Gânduri”.  Apoi partea de vers, căruia nu am îndrăznit să-i spun poezie, și am intitulat-o „Stihuri”.  Și ultima parte, cea mai scurtă, care cuprinde un soi de cugetări personale.

Laitmotivul scrierilor mele este albastru. Citisem într-un moment delicat al vieții mele un citat din Nicolae Steinhardt: ” Albastrul nu e o culoare, e și el o liniște”.  Și liniștea mea a devenit! De ce desculți prin albastru de suflet? Pentru că eu consider că sufletul este un altar. Iar acolo nu poți păși altfel decât descălțat…de tot ceea ce ar putea murdări în vreun fel sfințenia sa.

Ioan POPOIU: Vorbești despre o descătușare, o trezire interioară! Cum a fost?!

Nicoleta GORDON: Of, cred că aș putea să scriu un roman despre asta…  Am să schițez doar, bineînțeles. Acel moment de trezire interioară, cum îi spun eu, a survenit undeva după 30 de ani. Nu știu cum să-l explic… A fost ca un soi de trezire dintr-un vis cu și despre viața mea. Dacă până la acel moment totul părea ca fiind o stare de normalitate, dintr-o dată păream spectatorul propriei vieți. Și vedeam altceva, mult diferit de ceea ce știam sau credeam că știu despre mine. Mi-am conștientizat toate minusurile.  Acela a fost cel mai important moment, cu siguranță! Ei, odată conștientă de ceea ce era mai puțin bine în viața mea, bineînțeles că voiam să schimb. Aveam și motivația deja, un om mai bun.  A fost nevoie de ani de muncă cu mine însămi, prin autocontrol și autoeducare. Dar viața mea lăuntrică s-au schimbat mult. De ce spun lăuntrică?  Pentru că ceea ce se petrece în interiorul meu este diferit ce ceea ce oamenii din jur par să vadă și să înțeleagă. Și acea stare interioară, iată, de câțiva ani o exteriorizez prin scris.  Am avut și un mare câștig, pe lângă toate semnele aritmeticii vieții care, de atunci, tind conștient către pozitiv. Mai spun unora, și de data aceasta și dumneavoastră…am impresia că mi s-a schimbat aura. Pentru că atrag în jurul meu oameni frumoși și calzi, cu suflete care parcă seamănă cu al meu.

Ioan POPOIU: Nico, despre ce vorbesti tu în poeziile tale ? Care este ARS POETICA ta?

Nicoleta GORDON: Despre viață, despre sentimente în general. Iubire, empatie, tristețe, deznădejde, furie, frustrare…și câte altele le mai pietruim sub pașii noștri. Sunt trăiri personale pe care încerc să le fac ale celorlalți. Atunci când cititorul se regăsește în slova ta, consider că ai reușit să transmiți. Iar dacă pot crea emoție prin ceea ce scriu, nu pot să fiu decât fericită.  Ars poetica mea… „Să poți zâmbi plânsului, înțelegând neînțelesul…”

Ioan POPOIU: Ce este POEZIA pentru tine, vorbești în biografie despre poezie ca „un mod de viață „?

Nicoleta GORDON: Da, așa este! Poezia pentru mine este un mod de viață. Și nu pentru că așa mi-aș putea câștiga vreodată existența, nu! Ci pentru că în poezie sunt varianta mea cea mai sinceră, neîncorsetată de orgolii sau vanități stupide.  Cea plină de lacrima sensibilității, cea căreia nu-i este frică să exprime ceea ce este. Cea care este exact ceea ce simte să fie.

Ioan POPOIU: Subliniezi că „scriind de fapt  trăiesc, nu fac altceva „! Vrei să insisti puțin ?

Nicoleta GORDON:  Cum aș putea să nu trăiesc prin poezie, când fiecare trăire a sufletului  este acolo? Da, în poezie trăiesc, sunt EU!  În rest, viețuiesc doar…

Ioan POPOIU: O altă afirmație grăitoare: „iubesc poezia cu fiecare respirație „! Te rog să reiei această idee!

Nicoleta GORDON: Scriam la un moment dat: „am ales sufletul, regăsindu-mă”. Aici m-am regăsit, în poezie. Aici trăiesc, în poezie. Și doar aici pot respira, în poezie. Poezia mi-e suflet…și nimic nu poate trăi dacă nu respiră.

Ioan POPOIU: Ai colaborat cu mai multe publicații, cu Radio Diaspora! Ești mulțumită ?!

Nicoleta GORDON: De câte ori se întâmplă ca vreo publicație să-mi ceară poezii, mărturisesc că sunt tahicardică. Dacă la început eram sceptică vizavi de poezia mea, de modul în care va fi înțeleasă, revistele care își doresc să publice ceea ce scriu, mi-au demonstrat contrariul. Colaborarea mea cu Radio Prodiapora a fost copleșitoare. Există acolo o mână de oameni minunați, care, prin ceea ce fac, promovează cultura. Este o atmosferă absolut uluitoare acolo. Și parcă vin românii acasă… Din păcate, în ultimul timp nu am reușit să mai trimit materiale. Dar sper să ne reluăm colaborarea curând. Recent, doamna Lidia Popa căreia îi mulțumesc și pe această cale, mi-a tradus o poezie în limba italiană. Vă rog să mă credeți că versul meu are o muzicalitate aparte în acea traducere.

Ioan POPOIU: Ce planuri de viitor ai, Nico? Vorbești de primul tău roman?

Nicoleta GORDON: Atunci când am lansat prima carte, deja începusem să schițez romanul. Era o provocare uriașă să pot realiza un astfel de proiect. Proza este mult diferită de poezie, doar eu sunt aceeași și acolo, plină de sensibilitate și metaforă…Am postat de câteva ori, tot ca un experiment, câteva fragmente din acel roman. Și se pare că a fost bine primit. Doar că, din 2017, când mi-am promis că în anul următor voi termina de scris romanul, se pare că tot poezia a câștigat. Pentru că de atunci am scris doar poezie, poate pentru încă două volume… Iată că am dat Cezarului ce este al său. Va veni și momentul romanului, sunt convinsă. Poate că încă nu este timpul lui, poate că slovele așteaptă să mai cresc, cine știe? Ce știu cu siguranță, este faptul că voi scrie atât timp cât mintea și sufletul meu vor mai avea brațe, iar în călimară nu se va usca cerneala.

Ioan POPOIU: Aș dori să ne spui acum, în încheiere, cum te percepi tu ca poetă ? Cine este NICOLETA GORDON ?!

Nicoleta GORDON: Am să vă dezamăgesc puțin și am să repet ce le spun tuturor… Eu nu sunt poetă, sunt doar un suflet care mâzgălește trăiri.  În opinia mea, faptul că scrii versuri nu te face poet.

Cine este omul Nicoleta Gordon? O flacără ce arde în jarul simplității, încercând să scrie cu majuscule pe fiecare piatră… SUFLET.

–––––––––––

A consemnat,

Ioan POPOIU

7 aprilie 2019

Simon JACK: Poeme

Evadare din roșu

 

Te-as fi-ndoit pe un colț de lumină
în anatema unei săgeți trase
de un demon ce doarme în sarcofagul
unei plăzmuiri de onomatopee
fără origine,

dar ai fugit în goana unui
du-te vino agățat pe coama unui cal
ce nechează în ecouri subacvatice,
rămân în urma ta potcoavele
în iarba înfierarii,
scriu în piatră de cremene
numele tău,

alături de dalta inverzirii
o mână-mi întinde un pan cu fesul roșu,
si numele se face în umbra
din piatră,
un șarpe-garou…

 

Iubesc!

 

Iubesc,
iubind mi-e tare teamă
ca nu cumva să te rănesc
în grabă căci
din timpul nostru trece
prea repede o clipă rară
pe trupul nostru nelumesc,
te-nalți pe vârfuri amețită
de un sărut ce încă nu ți-am dat,
s-ajungi la buza mea
risipă
de edenuri ce nu le-am mai
călcat,
eu te cuprind în brațe tandru
îți fac aripe peste gând,
cuprind în coapsa ta o poartă
deschid în pragul ei un vis,
pășesc dincolo de himeră
tu mă urmezi cu ochi închis,
un icnet scurt ca o podoabă
strecoară între noi vacarmul
unui pătrat în cerc promis,
iubesc
și nu mă văd de tine
sunt doar o umbră vie pe
nestematul tău brocart,
din glezna ta subțire știe
doar pasul tău timid de mine,
ca și purtat pe-o năsălie
mă las mai mort c-un puls
udat,
sub pleoapa ta în reverie
sub domul unui măr mâncat! …

 

Captiv

 

mă lipsesc de varga începutului
din mine,
odoare așteaptă sub ape fără fund
să le strivesc lucirea cu matca tălpii
ce mă leagă de râma din pământ,
între ud și uscat
e o părere de geană neînchisă
ca un arc întins peste bolți drepte,
paralelism ucis în magii de târg
uitat în nepăsarea unei geometrii de casă
fără tavane,

Continue reading „Simon JACK: Poeme”

Dorel SCHOR: Ora exactă (schiță)

– E extraordinar, spune domnul Brodiciche, cât de mult a avansat nivelul de trai în ultimele două decenii. Eu îmi amintesc că la Odesa, acum vreo treizeci şi ceva de ani, dacă aveai un ceas pobeda era normal, dar să ai două ceasuri pobeda deja era exagerat… Si acum, aşa pe nesimţite, avem ceasuri căcălău, pardon de expresie. Şi, între noi fie vorba, nici nu ai nevoie de ele. Stai în salon, te uiti la televizor, şi dacă vrei să ştii cât e ora, apeşi un buton de pe telecomandă şi-ţi apare la fix. Asta n-ar fi nimic, dar ai ceas şi la computer, în dreapta jos, acolo îti spune şi dacă eşti AM sau PM, adica antemeridian sau postmeridian, nu vă gândiţi la alte prostii…

– Dar la bucătărie…

– La bucătărie, dragă domnule, ai ceas la maşina de gătit. E pus acolo pentru ca să ştie cucoana când se termină programul la cuptor. Dar dacă nu ai nimic la cuptor, digitalul ăla te informează, vrei nu vrei, cât timp ai stat în bucătărie, in câte minute ai mâncat salata şi în câte ai dat gata supa cu tăiţei…

– Măcar în dormitor…

– In dormitor am două. Un ceas deşteptător cu sonerie şi telefonul ăla portabil pe care trebuie numai să-l aranjezi decuseară la cât vrei să te scoale, numai că la el nu merge cu şapte fără un sfert, trebuie să-l pui la şase patruzecisi cinci…

– Atunci la closet… Acolo ai linişte.

– Fii, domnule, serios. Am primit cadou nu ştiu câte ceasuri de perete. Dacă cumperi un frigider, primesti un ceas patrat. Cumperi un covor de doi metri, vine la pachet cu un ceas rotund. Unde să le agăţi, spune şi matale? Pui unul în veceu şi atunci ştii cât şi cum. Si mai plasezi unul în baie, pentru cazul că te bărbiereşti sau ca soţia să nu întârzie la cercul de ceramică… Nu mai spun că la radio îţi comunică la fix şi la jumătate cât e ora exactă. Si acuma, că am ieşit la pensie, ce crezi dumneata că am primit din partea conducerii, a sindicatului şi a colegilor de lucru? Poţi să ghiceşti?

– Ştiu şi eu… O săptămână cu doamna la o staţiune balneară…!?

– Ttţ.

– Un abonament dublu la Teatrul Naţional…

– Nici.

– Un tablou expresionist sau impresionist…

– Nu, prietene. Am primit un ceas de mâna, cronometru, în care nu intră apa până la şaptezeci de metri adâncime, care îţi spune ziua şi luna, poziţia planetelor şi mai are nu ştiu câte alte funcţii importante şi indispensabile. Un ceas! Încă un ceas!

– Adevărat? N-aş fi ghicit niciodată…

——————————

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

4 aprilie 2019

Constanța Doina SPILCA: Lacrimi de stele în prag aniversar…

Doina de dor de dragul ce-i stea

 

Sunt lacrimă de stea,

sunt lacrimă de vise triste și clinchete de dor de bucurii,

sunt lacrimă de soare și negură ghiulea,

sunt lacrimă de viață și adio-mbrățișare,

sunt lacrimă de-apus și dragă înviere,

sunt lacrimă ce picură în metronom de veșnică iubire!

 

Îmi apăr visul – speranță

 

Binețe arămie

de toamnă văratică

în nuanțe de inimi ruginii

cu lacrimi de puf de păpădie!

Mă-nfioară

picurii de frunze căzătoare

în nostalgia petrecerii spre amurguri

de adio.

Nu tulbur taina,

las misterul atârnat în ramuri

ce vor prinde flori și foșnet

de frunze-n primăvară…

… timid,

îmi apăr visul – speranță

ce va să-nmugurească!

 

Cine sunt?

 

Sunt un pământean efemer

în echilibru

între adolescență și matusalemic,

între fata verde cu părul pădure

și muma pădurii,

între Bach și Rammstein,

între senin și negură.

De regulă,

sunt un echilibru de antonime.

Urăsc doar Patul lui Procust.

 

Martie de toamnă

 

E martie
de toamnă,
seninul se zgribulește
înnegurând o rază,
încremenind un zâmbet,
cernind tot orizontul.

Iartă-mi amintirea
ce nu poate uita,
iartă-mi iubirea
de dincolo
de lacrimă,
iartă-mi șoapta
stinsă în suspin,
iartă-mi toamna
din șnur
de mărțișor.

 

E iarnă-n april

 

Se-nfrigurează nădejdea

primăvăratic tremurândă

în cocon mașter

de alb glacial.

——————————-

Constanța Doina SPILCA

Timișoara

6 aprilie 2019

La mulți ani, Doina Constanța SPILCA!

Redacția Logos&Agape

6 aprilie 2019

Simon JACK: Reflux alb

Reflux alb

 

Nu mi s-aștern cuvinte în ierni
neîntâmplate pe gura aceea a mâinii
ce-i forfotă luxată pe glezna
unui picior de vânt,

buze primăvăratice,
conspirații tăcute printre stâlpi orfani
de umbră,
pe greabănul luminii, împovărate
alizee schinjuiesc condamnați
la armura sufixului floral,
orhideea silabei sufocate sub aripi
de rotund,
botează
armaghedonul parfumului înnobilat
sub gând,

reflux alb,
tot ce pleacă coral
de pe fundul unui ocean ce-a respirat
in mine,
tălăzuind țărmuri frigide! …

————————–

Simon JACK

5 aprilie 2019

Dorel SCHOR: Erica Weisz – Fibrele Vieții

Titlul articolului, împrumutat de la una din expozițiile numite astfel ale artistei plastice Erica Weisz, intenționează să sugereze cititorului specialitatea de baza a creatoarei, tapiseria. Numai că în peste patruzeci de ani de activitate în domeniul artelor vizuale, ea ne-a oferit și alte lucrări, ca de exemplu, pictură clasică de șevalet.

   Erica Weisz Schweiger s-a născut la Cluj-Napoca și a absolvit Institutul de arte frumoase “Ion Andreiescu” din orașul transilvan,  secția de Arte textile. Dintre acestea, fără îndoială, tapiseria este cea mai dificilă, dar și cea mai vestită. Tapiseria se distinge prin  opere unicat cu subiecte istorice, teme alegorice sau moderne, destinate să înfrumusețeze spații mari, săli publice, instituții sau locuințe.

 

 

Ea oferă o dimensiune estetica unui obiect utilitar. Este una din cele mai rafinate arte pe care artista a promovat-o atât în Israel cât și în numeroasele locuri din lume unde a expus.

 

 

   Poate că tocmai de acea, tapiseria fiind destinata interioarelor, artistul simte nevoia oglindirii exterioarelor. Erica Weisz a preferat, ca subiect, peisajul urban, clădirile monumentale sau amănuntele arhitectonice. De subliniat că ambele teme se armonizează, ca un arhetip al unei realități care ne înconjoară. În plus, e o dovadă a îmbinării pragmatismului cu fantezia, a societății moderne în interacțiune cu natura.

——————————

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

4 aprilie 2019

Mariana GRIGORE: Poeme

Bat clopotele!

 

Bat clopotele mireselor în turla cu prea multe nunți
astăzi nu are rost să le mai recunosc biserica în care au zidit ultima Ană
fără să întrebe dacă sacrificiul
e mit sau un cutremur în ruine

Trâmbițele le vestesc plecarea din vara care nu rostește cuvinte
se aud doar pașii fluturilor care și-au strâns deja recuzita aripilor

Intră pe ușa din spatele destinului
pășind hotărât pe covorul roșu pătat cu prea multă uzură
(ce frumoase sunt clipele ce-și așteaptă fără să stie,
rândul la deșertăciune)

Peretele cu zâmbete afișate pe umbrele ferestrelor
dansează înmărmurit în palma ce atinge varul crăpat de frig
se spune că nu cred în iarnă
când florile de mucava le strâng degetele în iluzia unei primăveri

,,Isaie, dănțuiește!”
Bat din nou clopotele…
O altă nuntă își așteaptă mireasa de toamnă…

 

 

Labirint

 

Mi-am prins între amurgiri
înserarea zorilor care bat la ușa unor culori cu tușă de zori
sunt o nedefinită adiere de vânt
tematoare între nord și sud
fiorul primăverii tresare în indecizia
înfloririi în mugurii sau
adormire în reveria palmei tale

Zăresc poteca pe care pășești în insomnii de iarnă precară
te privesc lung și încerc să descopăr sensul verii care a încetat să trăiască

Mă redescopăr pe mine în reconstituiri de toamnă
sunt ploaie printre ramuri de copaci cu frunze ce adie din nou…

sunt tot eu

Am vrut să cunosc umbra care apare fără mine
în irișii ce-mi uită forma în conturul nopților albe
Dar,
m-am trezit cu același eu frământat
în trecere prin furcile caudine
care stăruie să îmi înțepe lumina
și slefuiesc timpul cu dalta acceptarii că sunt
fără să știu ceva despre mine

Continue reading „Mariana GRIGORE: Poeme”

Cristian Gabriel VULPOIU: Privesc lumina

PRIVESC LUMINA

Privesc lumina,
spălat de valuri diafane
văd lumina
apropiindu-se pe ai vântului pilaștrii
ating un pescăruș al cărui țipăt
a moarte
ajunge până la aștrii
tălpile mele nu au curajul
să îngâne lumina
care sărută nisipul ce mă arde
și marea ce mă cheamă
până la marele abis
i-am spus că voi veni
când mă voi trezi din etericul vis
între pereții luminii …
mai am o pergolă de atins
a zborului spre marginile clipei
unui infinit pretins
de un strop de soare dinadins
ce dispare când pleoapa mi-am închis
penelul plânge-n chihlimbare
departe de filele străvechiului zapis
nici un crâmpei din moarte nu mi-a fost promis
caut deșertul unde cândva a nins
și nu pot să nu mă întreb …
oare de ce drumul meu spre iad este din nou închis ?

—————————–————————

Cristian Gabriel VULPOIU

4 aprilie 2019

 

 

Alexandru-Eusebiu CIOBANU: ,,Drumul spre film trece prin teatru!”

În data de 27.03.2019, ora 16:00 la teatrul  municipal Gh. Maior Pastie din Focșani, s-a desfășurat dubla lansare de carte universală ,,Privind lumea prin cuvinte „, Sergiu Huzum și Constantin Balaci -,,Ultimul tur de manivelă „, semnată de Florin Gabriel Balaci.

Cartea conține monografia plaiurilor mioritice vrâncene, fiind reprezentate de marii persoane ale cinecluburilor vrâncene.

Prezentarea evenimentului a fost făcută de Sorin Francu. Invitații prezenți au fost: Victor Antonescu, Manuela Cernat, Lucrețiu Damian, Corneliu Medvedov, Florin Toader, Catalin Saizescu, Vladimir Găitan, Ileana Popovici, Nicolaie Cabel și Rodica Lăzărescu.

În jurul orei 18 domnul Florin Balaci împreună cu tatăl dumnealui au adus mulțumirii organizatorilor și invitaților la sfârșit Consiliu Național al Audiovizualului îi acordă domnului Constantin Balaci diploma de excelentă pentru promovarea mișcării cineamatorilor.

La ora 19 la Sala Balada s-a desfășurat proiecția filmului ,,Camera obscură” un documentar de lung metraj care dezgroapă filmele cineclubiştilor de altădată.

Invitați Gheorghe Preda și Liviu Marghidan. O seară magică cu oameni frumoși.

––––––––––-

A consemnat,

Alexandru-Eusebiu CIOBANU

 

Ana PLEȘA: Amalgam

Amalgam

 

E mintea toată amalgam

De fandosite

Ciufulite

 

Cuvinte dragi ce sunt gândite

Şi niciodată nerostite.

E mintea mea un amalgam,

Dar eu pe tine doar te am

Din dorul meu.

Din mintea mea,

Bărbatul meu n-am să te scot…

Ciudate gânduri adunate

Sunt strânse-n cap

E-a minţii artă, însă eu pot să reunesc

Cuvinte-n dor și să pornesc.

E amalgan

De zeci şi sute

De gânduri mii nerostuite.

–––––––––

Ana PLEȘA

5 APRILIE 2019