Ochii la lumină, tifonul mască supt de inspiraţie. Jucam şah. Era luni, 9 noiembrie 1972. Intuiţia lua chipul credinţei. Vasile îmi spusese la telefon: Melville e romancier. În franceză l-au tradus trei, nu doi, al treilea fiind Jean Giono. Medicul îi dăduse vestea că se externează. Scăpa din sihăstrie. Voia să mă roage să mă interesez de nişte formulare pentru pensie. Ajuns la Uniunea Scriitorilor, venise cineva înainte în acelaşi scop şi nu le-am mai luat.

            Am completat o cerere de deplasare la Alba-Iulia. Fulga mi-a spus să scriu revista pentru care m-aş deplasa. Doctorul Neagu n-a văzut vinovată folosirea ocaziei. Vasile mi-era util să ajung să-mi văd nevasta. Puneam acel util în atenţia profundă a altruistului, a bărbatului cu spirit puternic şi întăritor.

            Operă de adâncimi fulgerate. Numărătoarea canceroşilor.  “Anonimul veneţian”. Prin faţa unei oglinzi sparte, chipul unui muribund ca Vasile, o “Love story” catalogată melodramă, se compara cu un erou de melodramă, surâzând, în traveling. Urechea aţintită la limba italiană – paralelul între Italia şi leucemia prietenului meu. Călin mi-a dat să citesc din ultimul număr al revistei Cinema o schiţă de Ilarion Ciobanu, “Pâinea”, despre moartea unui prieten operator.

            L-am invocat pe Vasile printre pustnici, filosofi şi poeţi. Sărisem la magie. Utilul nu-l căutasem. Înăuntru, acolo în larg, s-o afle pe Moby Dyck, suflarea călătoreşte cu Vasile. Învăţ italiana ca el, într-o săptămână. Duminică e un film italian la televizor. L-am mai văzut. L-am uitat, fiindcă e comedie. Am meditat la comicul ştiinţei, poate că progresul e o formă a comicului, a uitării. Filmul nu era italian, franco-italian. În Africa. Vorbeau totuşi şi câţiva italieni. Mirajul morţii în război – surâsul. Culorile deşertului. Cu o staţie înainte de Lizeanu, convoi mortuar pe urma unui ostaş. În film, ostaşul scăpa.

*

            De dimineaţă, după press-book şi lectura unui referat la o carte de epigrame, am pornit la Uniune pentru “documentare” şi la ziar cu poezia. Formele mele nu se puteau fructifica, deşi erau aprobate de Fulga – nu decontasem o altă documentare. Hossu, cu semanlul unei cărţi despre Lotru, pe cine vedea îl punea să scrie două-trei rânduri pe primele pagini ale cărţii. Eu am zis: “Lotrul îmi aduce aminte de sufletul frumos şi de Vasile Văduva”, nu mai aveam loc de semnătură. Unul m-a făcut “fericitule” pentru că aş pleca în Italia.

            Am starea lui Vasile, i-am spus criticului, la ziar. Vreau să publicaţi acest poem. E mai vechi. Dedicaţia e nouă. Am văzut efectul poeziilor Domniţei. De ce să aveţi stare Vasile Văduva? Cred că ar fi mai bine să spuneţi şi altor prieteni să fie atenţi ca nu cumva vreunul când l-o întâlni, că acum iese, să-l întrebe: “N-ai murit, domnule?” Dialogul a fost următorul:

            – Publicaţi poezia aceasta.

            – Eu nu pot. Am publicat de curând versuri. Şi nu se dă decât poezie patriotică.

            – Am la mine, anume, şi o pozie despre patrie, două. Poate împreună să meargă. Fără poezia asta, însă, nu mă interesează.

            – Eu n-o public pe asta, dacă e vorba să vorbim negustoreşte amândoi.

            – N-am venit fără să întreb. Şora a citit poezia. Credea, la spusele mele, că ar fi ca mine, că nu l-ar impresiona în rău.

            – Eu nu sunt de aceeaşi părere cu Şora.

            – Nu e de publicat…

           – Nu spun că nu, spun că eu n-o public. Îl cunosc pe Vasile Văduva bine. Am vorbit cu medicii şi cu el, ieri. Criticul îşi ştergea, din când în când, ochii pe sub ochelari. L-am părăsit de îndată ce au pătruns mai mulţi solicitanţi. Poezia “Florile” i-a rămas pe masă. A răspuns că nu-l incomodează, la întrebarea mea. Utilul, am îngăimat, că dacă de foile de pensionare se ocupă domnii cu maşină, m-am apucat de interesele mele. Aşa şi acum, ştii, o să-i povestec, Stănescu mi-a promis că îmi publică o poezie.

            Strălucirea ceţii şi discreţia până la dispariţie a frunzişurilor ude îmi exaltau fiinţa. Poezia o simţeam a purta în ea şansa dovezii de nemurire, pe care o transmitea spiritului lui Vasile. Anume în cele trei roţi ale veveriţei, aşezate aparent suprarealist, în fapt – ermetic şi şi mai în fapt – mistic. O citesc ca pe o apă ce i-ar pica bine şi lui. “Fiu în sân ploii al elisabetanei” sau cam aşa ceva – mame Elisabeta ni se cheamă. Poate suntem una.

            Sângele, ca ultim cuvânt al poeziei, mi-era prietenul. Trei roţi ale veveriţei, a treia neînvârtită: sângele. Vasile îşi simţea buricele degetelor umflându-se de noul sânge. Iniţial, în poezie, capul se rostogolea mort printre crengi, în varianta dedicată, se rostogolea viu.

            Am refuzat să miros parfumul la care  m-au îmbiat doamnele de la Relaţii. Eram în ziua culorilor. Parfumul se întinde în aer, culoarea în privire şi în ureche până la declanşarea adevăratei muzici. Mă mişcam într-un util înspăimântat de umorul păcatului şi al morţii.

            Credincios acum, îndumnezeit, credeam în prietenul meu, lăsându-l numai pe el să creadă în Dumnezeu, mă puneam şi eu bine cu el.

            Toţi îşi găseau un contrazicător, medicul pe suferind, criticul deplângându-l pe romancier. Femeile ascund moartea bărbaţilor. Domniţa era optimistă. Ba plângea în hohote spunând că, dacă Vasile moare, o să moară şi ea, iar noi să avem grijă de Alda. Pe mine nu mă contrazisese nimeni şi înotam în util.

            Vasile îi dictează Domniţei spovedanii. Domniţa, Nansi şi cu mine între Brăiliţa şi Dunăre, baladând în aşteptarea lui Vasile.

*

            Întrebasem la telefon toate cinematografele: niciun film italian. Unul cu Fernandel, scris de Jean Giono.

      Mirosul dulceag din interiorul policlinicii roşii m-a încălzit. L-am rugat pe doctor să prescrie

un tratament antireumatic bătrânei Albăstroiu. – O cunosc. – Vă este pacientă. – E de la Piteşti.  – – Nu, mehedinţeancă. – Da, am găsit-o în registru. Mai este nevoie de o analiză. – Soţia mea credea că voi reuşi să obţin de la dumneavoastră o reţetă. – Dar trebuie să-mi amintesc eu bine ce e cu bolnava. A, este şi analiza aceea. Dar trebuie să o văd pe ea. – V-am fericit pe medici pentru exactitatea meseriei. – Ştiu unde să ne pună.- Am un prieten cu leucemie, a devenit credincios. – 70 – 80 la sută din populaţia globului crede în Dumnezeu şi nu putem s-o considerăm patologică. Leucemia cronică se duce pe picioare, cea acută, nu. – Înainte, ca pasionat cititor al lui Dostoievski, nu credea decât din pasiune. – Dostoievski e un caz patologic. Nu trebuia să i se dea să citească. – Nu i s-a dat acum. Nici el nu l-ar fi citit – romane poliţiste, “O mie şi una de nopţi”. – Nici înainte nu trebuia să i se dea Dostoievski. – Doar e romancier, citea mult.

            La un moment dat, a început să plângă, asemnei criticului. Vocea îi semăna cu a lui Milcu.

            Sunt medicul care-l tratează, vreţi să-i spuneţi ceva? – Bună, maestre, ce faci? Sunt Anca. – A, de la cabintul tovarăşului Mizil, bine că n-ai spus, că ţi-o făcea doamna doctoră. Dragă Gigi, mă externez astăzi. – Şi când primeşti? – Astăzi nu, căci după-amiază dorm, nici mâine, nici luni. Vino marţi seara. Te aştept. Fără gripă sau alte boli. – Fără, maestre. Numai bine.

            L-am trezit pe Grigore Popa. M-a luat cu plecarea. Eu cu boala prietenului meu. Profesorul X, medic, n-a scăpat. Poate fiind mai tânăr, mai rezistent. – Mi-ai spus de prietenul dumitale, dar cu Italia? – Din două în două săptămâni se întruneşte la Direcţia relaţiilor culturale din Ministerul de externa al Italiei comisia pentru acordarea burselor. – Şi doctoratul? – Tăiaţi totdeauna nodul gordian. – Când o să ai 60 de ani şi tu…

            Când au intrat Ion Ladea cu unul, Manole Florescu, am mai descoperit un util prin Vasile – medicul ăsta pediatru funcţiona chiar în judeţul Neamţ – dacă avea parafa, scria pe loc – aşa, a rămas pe luni să-mi confirme că am fost la el la Tămăşeni.

            A mai venit o franţuzoaică, măritată cândva cu verişorul doamnei Popa. Bătrâna Isolde. Doamna Leon, mai târziu. M-am jucat cu Ionuţ – descoperit de curând ca mare pictor copil – şi cu

soră-sa Maria de-a caii, apă-foc şi alte jocuri.

            Ion Ladea m-a luat în altă cameră să-mi rezume subiectul unui roman sau scenariu în colaborare “cu mine”. Acolo a monologat sec – am uitat multe – mai multe vieţi; ceva ne împiedică să ne amintim alte existenţe, unii îşi amintesc. Europa va fi cucerită de negri, europenii se vor muta în Africa Neagră, că sunt obişnuiţi să lucreze mereu câte ceva.

            I-am mărturisit că vorbele lui sunt de ascultat dar nu le trăieşte, că eu simt acea prezenţă, a morţii prietenului, că am dormit în păduri şi, dacă are impresia că e la fel de tare – a zis că e. Acea privire ascunsă, îndemnul. S-a opus. Din nou moartea. Ca a mea. – Tu n-ai pe faţă umbra morţii.

*

            Este bolnav de leucemie. – Lasă-l în pace.

            Înainte băusem bere cu Hristos Ziatas, acum doctoranzii medici aduseseră tot bere şi miroseam ca în seara aceea. M-am abătut pe la doamnele de la relaţii. – Aş vrea să miros acel parfum. – Ia uite, domnule. – Al cui e magnetofonul? – Al lui Luri.

            Murmurul jazzului îndepărta parfumul. Dar aseară miroseam a bere. Eşti tare să lucrăm în doi, vorba mortului. – Doamne fereşte, nu putem face un roman în doi inşi, am încercat amândoi să imprimăm unul, cu un hoţ de geniu cu care am speriat multă lume, de la procurorul ţării până la înlăcrimarea unor artişti. El era tare şi refuza tandemul. Acum eu mă simt tare şi tu să fii şi mai tare.

            Manole făcuse teză de licenţă “Bolile de copii şi influenţa factorilor cosmici”. Ochelarii cu multe dioptrii, faţa mică, părul bogat şaten, trupul slăbănog, vorba piţigăiată şi tăioasă, discursul despre destinul norocos al unui om născut în 1941 la ora 12 într-o zi, chiar de doamna Popa – îmi pare că plângea în aşteptarea revelaţiei astrologului. Ladea îmi spusese că băiatul acela e închis. Trigoanele îl arătau destul de bine. Începuse să bănuiască din ispitirile celorlalţi – a susţinut repede că nu există zodii bune sau zodii rele, ci numai configuraţii bune sau rele. Când doamna Isolde, obosită de româneasca ei conjugală, într-un cămin în care soţul ei, decanul, ar fi fost vârât până în gât în poluare şi în câinele lor – chiar aşa s-a exprimat, nu mai ştiu dacă în română sau în franceză, şi lumea îi făcea conversaţie, ea îi saluta pe copii în limba doamnei De Gaule, când doamna Isolde a refuzat berea, astrologul a insistat cu un: Certainement?

            După jocurile cu Maria şi Ionuţ, ne-am pregătit de plecare, eu şi Manole. Am sărutat copiii şi am ieşit împreună. Manole mi-a destăinuit povestea a trei cazuri de leucemie vindecate. O femeie era condamnată de medici. A mers acasă, a căpătat şi o sarcină – moarte sigură -, dar a născut şi trăiesc şi ea şi copilul. Cui i-a spus n-a crezut că avusese leucemie, un singur medic, da. Ceilalţi doi s-au vindecat luând leacuri unul de la un cioban, altul prin rugăciune. Mă gândeam la cronicizare, nici chimie, nici alchimie.

            Crede în dumnezeu? – Crede. – Atunci mai are această cale. Aceasta şi cea a doctorului tradiţional de la “Cantacuzino”. Înainte nu suferea popii, dar acum acceptă să-l cunune cu Domniţa – pentru copil, spune, dar să aduc un popă credincios. – În Bucureşti sunt vreo doi-trei. – Îi pot afla la patriarhie? – Patriarhia e o organizaţie politică. – Bine, pe luni la Codlea sau Nestor.

            Mâine voi merge la Cernica, la călugări. Fi-vor credincioşi? Dar eu care le voi vorbi? N-am bani. Se vor ruga? Voi lua la mine cartea scrisă de Vasile, “Roagă-te pentru mine” şi le voi da-o şi îi voi îndemna să se roage ei, care cunosc căile, eu nu mă simt curat, mă scald în util şi făcut, mă port la cealaltă extremă, vitalistă, cu faţa neumbrită, anume pentru a-l atrage din nou în lumea nedreaptă şi frumoasă a păcatelor, să ispăşim mai încolo, tot ca unul, tot ca acum. Când am spus “vorba mortului” era vorba mea în acelaşi timp cu a lui, deveneam doi – unul tare, şi Ladea venea să-şi plece amintirea familiei asupra noastră.

            Astă-seară filmul poliţist îl va vedea şi el, de n-ar fi cu spitale (şi era cu spitale, cu medici, cu vene, cu moarte).

            I-am spus bătrânei că vom merge la policlinică. M-a servit mai tandră. Mi-a schimbat lenjeria de pat şi m-am simţit în spital.

            Am mers la baie. Mi-era ruşine să mă dezbrac. Eu mă voi simţi bine în apa caldă şi prietenul meu moare, poate. Pielea mi-era ca lenjeria nouă. Teama de a-mi evoca femei, în timp ce apa îmi stimulează potenţa sexuală vană, aproape onanistă, se ţinea de-o parte. Eram nenorocit “confort doi”  şi asta prea mult. Utilul morţii prietenului împărţea şi o victorie asupra mea. Privirea noematică mă prăvălise în trăirile unor viitoare rătăciri.

            I.A. (Ioan Alexandru?), povestea Ion Ladea… Tot ce spuneţi voi sunt tâmpenii. Dumnezeu vorbeşte, poetul îi dă replici… Poiet bătrân… Destinul, 1941.

            A, destinul, să vă spun despre Raul Volcinski. – Volcinski, zise doamna Letiţia. – Volcinski, spuseră ceilalţi. Cum el, pus de oficialităţi să se sdreseze studenţilor turbulenţi, i-a aţâţat la revoltă şi au rezistat trei zile, apoi, în închisoare, a lovit paznicii şi portarul ieşind vreo zece metri şi urlând împotriva ruşilor şi pentru România, chiar venind, târziu, la fostul coleg de grupă la Academia Comercială, ca la un om mare, să-l reabiliteze – le-am povestit scenele cu Petrişor -, parcă era o soartă mai violentă şi mai plină de evenimente, comparabilă totuşi cu a lui Cravcenko, în versiunea de la Alexandria a lui Vasile. De ce nu-l suferea, la sfârşit, Vasile pe Cravcenko, şi acestuia îi părea nespus de rău, de aceea lupta lui Volcinsli mi se arăta neînţeleasă de toţi oamenii – şi de mine.

            Seara la 11, am plecat de acasă înspre Cernica. Luasem cartea lui Vasile “Roagă-te pentru mine”. În tramvaie şi apoi în cimitirul pietrificat am recitit-o. În biserică, în timp ce alţii intrau şi schiţau gesturi de pioşenie, am deschis cartea să continui de unde rămăsesem: “Te superi dacă dorm goală? întrebă Felicia când se pregăteau de culcare”. Am închis-o – şi aşa nu era nevoie să mă îndrăgostesc de nimeni şi să fac dragoste în numele lui – aici chiar ne sincronizasem. Biserică mare, încap moaştele frumos înfăşate sub geam ale lui Calinic. Am aprins două lumânări urmărind figuri de călugări.

            În cimitir am ajuns târziu, după ce nu mai avusesem încotro. Priveliştea mi-a stat la căpătâi altădată. Seara, în tramvai, am şi notat cu tristeţe, pe o foaie, fără să-mi mai recunosc nostalgia de acum şi din totdeauna.:

duh regăsitule pe balta

mănăstirească mai adăpostit

ca-n tinereţea-mi melancolică

împrejmuit de gardurile betonate

podul acoperişul cerul te închid

şi negrelor sutane nu dai luciu

le părădeşti printre pescari

şi automobilişti în haină de piele

lespezi încălzite de flori la candele

în stuful palid turmă peste vechi

umbre de lunatic vânător

m-aş deşira să-ţi plumbui marginea în rugăciune

ci mă opreşte gardul

aş luneca pe scară pân’ la streşini

ca altădată doară acoperişul

pedepsitor îmi stă deasupra

şi n-aş avea nici jos nici sus unde zbura

n-oi mai pluti şi-acum în barcă

pe faţa fără boltă

ci printre moaşte şi rudenii

în vecernia lui Ioan Gură de Aur

            Am în suflet atmosfera stufului înconjurat de apă, a apei încercuite de păduri ca nişte morminte ale norilor şi cerul. După mulţi ani, vraiştea cu adevărat tomnatecă o regăsesc milimetric pusă la punct. Garduri şi instalaţii, ploile nu mai diluează uleiul din trupul sfinţilor pictaţi şi nu mai duc pe creştete gunoi de bufniţe – m-am citat astfel şi pe mine, fiindcă am tipărit cam în acelaşi timp cu Vasile. Am asistat la reprezentaţia preotului călugăr în faţa unor femei modest îmbrăcate şi docile. Le spunea într-un limbaj liniar şi plin de dezacorduri despre vechimea bisericii, despre minunile Sfântului Nicolae şi se mira, iar eu îl mai pândeam să-i dau de veste că a venit vremea să se roage pentru Continue reading „George ANCA: Vasile, semeni cu Fellini” →