Anca SÎRGHIE: Patriotul român Vasile Stoica, misionar în S.U.A.

Despre personalitatea profesorului diplomat Vasile Stoica (1889-1959), s-a scris în răstimpuri, dar textele unor doctorate, ale unei monografii purtând semnătura prestigiosului istoric Ioan Opriș din capitală^[1] și ale mai multor articole apărute în presa din țară și din străinătate nu au răzbătut suficient dincolo de cercurile specialiștilor. Așezat pe o placă turnantă a istoriei, Vasile Stoica, originar din Avrigul Transilvaniei, a luptat pentru marile idealuri ale neamului său, el trecând prin cele două conflagrații mondiale ale veacului al XX-lea, mereu animat de patriotismul cel mai activ, vizibil în inițiative diplomatice salutare la Tirana, Sofia, Haga, Bruxelles și Riga, și în decisive luări de atitudine în momente cheie, ca cele din conferințele de pace de la Paris, singurul român care a avut un rol decisiv în acele două reuniuni istorice cruciale pentru întreaga Europă.

Un asemenea om care a făcut istorie în cel mai concret sens al cuvântului, împlinind idealurile neamului său, de la Marea Unire la salvarea Transilvaniei după al Doilea Război Mondial, merita recunoștința urmașilor. De ce nu s-a întâmplat așa? De ce nici după șase decenii de la moartea sa în închisoarea comunistă de la Jilava, documentele aflate în multe arhive din locuri diverse nu au fost încă valorificate? Explicația se găsește în însăși linia destinului său terminat tragic, ca al mai tuturor intelectualilor generației interbelice secerate de comunismul instalat în România postbelică.

Potrivnic declarat al scopurilor Imperiului austro-ungar, ca susținător vizionar al unirii Transilvaniei cu Țara, el trecea munții în 3 octombrie 1914. Aflând de sosirea lui la București, după ce comisarul de la Budapeste îl eliminase din toate școlile, socotindu-l dușman al statului, ambasadorul Austro-Ungariei a cerut în 4 octombrie audiență la Guvern, ca să anunțe autoritățile că în Regatul României a intrat un dușman de moarte.

În Primul Război Mondial, profesorul Stoica a optat pentru înrolarea ca voluntar în Armata română, activând ca ofițer de informații. Va fi rănit în două rânduri, dar nu se descurajează, ci dimpotrivă, acceptă o misiune dificilă, dar foarte importantă în America. Vasile urma pilda lui Gheorghe Stoica, tatălui său, care în anii de la începutul secolului al XX-lea plecase din Avrig să muncească la Kokomo, Indiana, dar nu acceptă să rămână în S.U.A., deși a învațat limba engleză și s-a abonat la un ziar american. Țăranul avrigean a inoculat feciorului său, pe care îl crescuse în cultul Americii, ideea că lumea secolului al XX-lea va fi condusă de anglo-americani.

Prima misiune care i-a pus în valoare calitățile excepționale de poliglot (care va ajunge să cunoască 14 limbi străine), diplomat înnăscut, a fost cea desfășurată din 29 iunie 1917 până în ianuarie 1920 în America, spre care locotenentul Vasile Stoica pleca având autorizația Marelui Cartier General, eliberată la 18 aprilie 1917, întărită de viza Legației americane, emisă la 5 mai 1917. Din cauza conflictelor din centrul Europei în plin Război Mondial, delegația preoților Vasile Lucaciu și Ion Moța, cărora li s-a alăturat profesorul Vasile Stoica, este nevoită să urmeze drumul spre Est, trecând prin Rusia, apoi prin Japonia, spre a ajunge în S.U.A,, unde publicația “San Francisco Chronicle” salută la data de 23 iunie 1917 Misiunea Românească venită din patria-mamă cu un mesaj patriotic clar, formulat de însuși guvernul țării, care îi delega pe cei trei ca să sporească în Lumea Nouă interesul pentru idealurile nației^[2]

Delegația s-a prezentat la Legația română de la Washington, stabilind scopul de a sprijini idealul unirii Transilvaniei cu Țara, prin crearea unei trupe de voluntari, dar fără a leza guvernul României de atunci. Întreaga aventură americană avea să fie relatată de Vasile Stoica la aproape un deceniu după revenirea în țară^[3], astfel menționându-se că în 2 iulie 1917 cei trei delegați au fost primiți în audiență de ministrul de externe al S.U.A., dl Robert Lansing, care le-a dat asigurarea că Statele Unite vor susține lupta pentru unitate a românilor. Imediat apoi, respectiv în 6 și în 7 iulie 1917, ei vor purta o discuție cu ministrul de război al S.U.A, dl. Newton Baker, căruia i s-a prezentat proiectul constituirii unei formații de luptă a românilor transilvăneni pentru armata americană. Acesta nu a fost întru totul de acord cu ideea concretă a delegației, pe care a înțeles să o nuanțeze astfel:”America nu poate primi nici o unitate cu specific național… Vor să aibă, înainte de toate, o armată americană cu spirit american…,dacă însă mai târziu se va ivi necesitatea, atunci Guvernul American va primi bucuros această ofertă; până atunci ne roagă ca având în vedere scopul pentru care America a intrat în război și care cuprinde și dezrobirea noastră (s.n.), să îndemnăm pe români să intre în armata americană.“^[4]

În calitatea sa de lider al delegației, Vasile Stoica a fost și singurul care a rămas în America 26 luni (ceilalți doi, necunoscând limba engleză, s-au întors în Europa mai curând, respectiv pr. Moța, după două luni, a revenit la Iași, iar pr. Lucaciu după 10 luni s-a întors la Paris), timp de care a dispus peste Atlantic pentru a publica articole în presa americană centrală din Washington, New York, Cleveland etc. Și despre el se scrie cu mare entuziasm în acel răstimp, în presă apărând portretul său. Americanca Marie Yates, impresionată de “magnificul său patriotism“, aprecia pe bună dreptate că ”lumea de aici nu cunoaște suficient de bine problemele serioase legate de situația de fapt din țara Dvs.”^[5]

Continue reading „Anca SÎRGHIE: Patriotul român Vasile Stoica, misionar în S.U.A.” →

Paula ROMANESCU: La Centenarul Marii Uniri (1) -„Și-a fost Întâi Decembrie la Alba” (selecție de poeme)

Neîntreruptă ardere

Visul cel mai înalt al neamului nostru a fost să fie Unirea tuturor românilor separaţi de vicisitudinile istoriei într-o singură ţară, vorbind cu toţii aceeaşi limbă, având acelaşi crez, aceeaşi credinţă creştină, aceeaşi vatră sub cerul care veghează Pământul oamenilor.

Unirea cea Mare de la 1 Decembrie 1918 este rezultatul luptei de veacuri a fiilor acestui pământ al nostru pentru care au înscris în istorie pagini de glorie şi jertfă Basarabii şi Muşatinii – Mircea cel Mare, Ştefan cel Mare şi Sfânt, Vlad Ţepeş, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, Alexandru Ioan Cuza, regii României Carol I, Ferdinand Întregitorul, dar mai cu seamă eroii ştiuţi şi neştiuţi ai neamului românesc.

La înfrăţire întru iubire de neam şi de limbă au visat poeţii anonimi când şi-au cântat bucuria şi-amarul, spre neuitare a faptelor de vitejie şi luptă pentru libertate ale păstrătorilor de moşie au înscris cronicarii momentele însemnate ale istoriei noastre. Din zestrea de cunoaştere a oricărui şcolar român nu poate să lipsească numele lui Grigore Ureche (1590? –1647), primul cronicar moldovean de seamă, autor al primei cronici de istorie în limba română – Letopiseţul Ţării Moldovei, Miron Costin (1633-1691) continuatorul Letopiseţului Ţării Moldovei de la Aron vodă încoace, de unde este părăsit de Ureche, cu a sa mărturie: „Fost-au gândul mieu, iubite cititoriule, să fac létopiseţul ţării noastre Moldovei din descălecatul ei cel dintăi, carele au fostŭ de Traian-împăratul şi urdzisăm şi începătura létopiseţului. Ce sosiră asupra noastră cumplite acestea vrémi de acmu, de nu stăm de scrisori, ce de griji şi suspinuri. Şi la acestŭ fel de scrisoare gândŭ slobod şi fără valuri trebuieşte. Iară noi prăvim cumplite vrémi şi cumpănă mare pământului nostru şi noaă. Deci priiméşte, în ceasta dată, atâta din truda noastră, cât să nu să uite lucrurile şi cursul ţrii, de unde au părăsit a scrie răpăosatul Ureche vornicul”, Ioan Neculce (1672 –1745), cronicar moldovean care a ocupat importante funcţii în perioada domniei lui Dimitrie Cantemir şi, nu în ultimul rând, Dimitrie Cantemir (1673–1723), în două rânduri domn al Moldovei (martie-aprilie 1693 şi, 1710 –1711), mare cărturar umanist, etnograf, filozof, istoric, geograf, muzicolog şi compozitor, ale cărui scrieri – Descriptio Moldaviae, Istoria creşterii şi descreşterii imperiului otoman, Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea; sau Gâlceava sufletului cu trupul, Hronicul vechimei romano-moldo-vlahilor, etc. sunt giuvaieruri de preţ în literatura lumii.

Şi-a fost mai întâi Unirea celor trei Ţări Româneşti sub un singur sceptru, împlinită de Viteazul Voievod Mihai la 27 mai 1600 – „Pohta ce-a pohtit-o” el. Şi-a fost la 24 Ianuarie 1859 Unirea Moldovei cu Ţara Românească sub conducerea unui singur Domnitor – Alexandru Ioan Cuza, după ce au fost anihilate multele intrigi pe la înalte porţi evropeneşti şi mai cu seamă pe la „Sublima”… Şi-a fost Războiul de Independenţă – 1877 când ţara şi-a dobândit prin luptă şi jertfă dreptul de a fi între naţiunile lumii „Naţiune Independentă, Naţiune de sine stătătoare”. Şi-a fost Primul Război Mondial. Şi mai apoi au trecut batalioane române Carpaţii. Au fost momentele de eroism şi sacrificiu de la Mărăşti-Mărăşeşti-Oituz cu acel Pe aici nu se trece!

Pe Monumentul Eroilor – Leul, ridicat în capitală pe dealul Cotrocenilor întru neuitarea celor care şi-au dat viaţa pentru ţară în Războiul cel Mare stă scris: Spuneţi generaţiilor viitoare că noi am făcut suprema jertfă pe câmpul de bătălie pentru întregirea neamului.

Şi generaţiile viitoare au ascultat. Și s-a împlinit visul de veacuri al românilor prin Actul Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, în cetatea Albei Iulia. Dar lupta pentru păstrarea integrităţii României nu a contenit, nu s-a încheiat şi ea s-a cerut, se cere mereu continuată. Râvnitori la pământul românesc aveau să încerce iar şi iar prin vicleşuguri să ni-l răpească.

Prin odiosul Diktat de la Viena din 30 august 1940 ţara era din nou ciopârţită. Şi-a fost cel de Al Doilea Război Mondial şi ostaşii ţării au ascultat şi au răspuns ordinului comandantului suprem: […] Ostaşi, Vă ordon: Treceţi Prutul! Sdrobiţi vrăjmaşii din răsărit şi miazănoapte. Desrobiţi din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii noştri cotropiţi. Reîmpliniţi în trupul ţării glia străbună a Basarabilor şi codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile voastre. Ostaşi, plecaţi azi pe drumul biruinţelor lui Ştefan cel Mare ca să cuprindeţi cu jertfa voastră ceea ce au supus strămoşii noştri cu lupta lor. Înainte! Fiţi mândri că veacurile ne-au lăsat aci strajă dreptăţii şi zid de cetate creştină. Fiţi vrednici de trecutul românesc. Ostaşi, înainte! Să luptaţi pentru gloria Neamului. Să muriţi pentru vatra părinţilor şi a copiilor voştri. Să cinstiţi prin vitejia voastră amintirea lui Mihai Vodă şi a lui Ştefan cel Mare, a martirilor şi eroilor căzuţi în pământul veşniciei noastre cu gândul ţintă la Dumnezeu. Să luptaţi pentru desrobirea fraţilor noştri, a Basarabiei şi Bucovinei, pentru cinstirea bisericilor, a vieţii şi a căminurilor batjocorite de păgâni cotropitori. Să luptaţi pentru a ne răzbuna umilirea şi nedreptatea.

După Cel de Al Doilea Război Mondial, România a trecut prin teroarea roşie când „marele popor eliberator” ne-a exterminat prin „experimente” de tortură fizică şi morală vârfurile intelectualităţii româneşti, ale politicii, ale diplomaţiei şi armatei naţionale, floarea tinerimii, ţărănimea, pilonii credinţei creştine şi ai moralei, transformând întreaga ţară într-o imensă închisoare, lagăr de muncă forţată, cu gropi comune, morminte fără cruci, familii dezmembrate, dislocări ale populaţiei căreia i s-au impus domicilii obligatorii. Astfel, prin îndurarea unor inimaginabile suferinţe de către cei întemniţaţi în anii prigoanei comuniste, „ ni s-a umplut cerul cu sfinţi”.

Poezia carcerală – „poezia în cătuşe”, creată fără creion şi hârtie de martirii închisorilor, fiind parte a nădejdii noastre întru libertate, este cea mai cutremurătoare mărturie a continuării luptei pentru unire-n cuget şi-n simţiri a neamului nostru prin suferinţă, jertfă şi credinţă în izbânda adevărului, a dreptăţii şi a dreptului nostru de a aduna, cum spune Radu Gyr, poetul cel mai autorizat al arhipelagului durerii, liberi fiind, o claie de zări şi-o căciulă de stele de pe cerul care ne veghează fiinţarea.

În Basarabia, poeţii au înălţat Ţării-Mamă, fraţilor întru sânge şi grai, limbii române şi cu osebire lui Eminescu – lumina cea mai înaltă a verbului românesc, cântec de slavă şi iubire, închinare ca la altarele înalte ale sufletului, iar Prutului i-au aşternut pod de flori pentru ca revenirea celor rămaşi dincolo de fruntariile samavolnic trasate după Cel de Al Doilea Război Mondial să se facă nu prin graiul armelor, ci prin cel al dorului de Casă.

Şi iată-ne acum, la aniversarea unui secol de la Marea Unire.

În poezia populară, doine, legende, în cronicile cărturarilor, în întreaga literatură inspirată din lupta neamului românesc pentru păstrarea limbii, identităţii naţionale, a pământului strămoşesc, a neatârnării şi, mai cu seamă în poezia cultă, răzbate iubirea de patrie înţeleasă ca iubire de pământul care ne ştie, de străbuni, de limbă, de libertate, de credinţă, de vatra strămoşească, de tot ce-i românesc.

Imnul Naţional ne aminteşte că datorăm mult întregitorilor de ţară, dar şi că se aşteptă de la noi să fim la înălţimea acestora pentru că altă soartă este mereu de clădit acum ori niciodată!

***

„Urmaşilor mei Văcăreşti!
Las vouă moştenire:
reşterea limbei româneşti
Ş-a patriei cinstire.”

(Ienăchiţă Văcărescu – 1740-1797)

Creaţia populară

„Poezia poporală este întâia fază a civilizaţiei unui neam ce se trezeşte la lumina vieţii, iar când acest neam cade din vechea sa civilizaţie, poezia poporală devine paladium al limbii şi al obiceiurilor strămoşeşti. Pentru noi ea este şi o fază şi un paladium.”

(Alecu Russo – 1819-1859)

MIORIȚA

Pe-un picior de plai,
Pe-o gură de rai,
Iată vin în cale,
Se cobor la vale
Trei turme de miei,
Cu trei ciobănei.

Unu-i moldovan,
Unu-i ungurean
Şi unu-i vrancean.
Iar cel ungurean
Şi cu cel vrancean,
Mari, se vorbiră,
Ei se sfatuiră
Pe l-apus de soare
Ca să mi-l omoare
Pe cel moldovan,
Că-i mai ortoman
Ş-are oi mai multe,
Mândre şi cornute
Şi cai învăţaţi
Şi câni mai bărbaţi.

Dar cea mioriţă,
Cu lână plăviţă,
De trei zile-ncoace
Gura nu-i mai tace,
Iarba nu-i mai place.

– Mioriţă laie,
Laie, bucălaie,
De trei zile-ncoace
Gura nu-ţi mai tace!
Ori iarba nu-ţi place,
Ori eşti bolnăvioară,
Drăguţă mioară?

– Drăguţule bace,
Dă-ţi oile-ncoace,
La negru zăvoi,
Că-i iarbă de noi
Şi umbră de voi.
Stăpâne, stăpâne,
Îţi cheamă ş-un câne,
Cel mai bărbătesc
Şi cel mai frăţesc,
Că l-apus de soare
Vreau să mi te-omoare
Baciul ungurean
Şi cu cel vrâncean!

– Oiţă bârsană,
De eşti năzdrăvană
Şi de-a fi să mor
În câmp de mohor,
Să spui lui vrâncean
Şi lui ungurean
Ca să mă îngroape
Aice, pe-aproape,
În strunga de oi,
Să fiu tot cu voi;
În dosul stânii,
Să-mi aud cânii.

Continue reading „Paula ROMANESCU: La Centenarul Marii Uniri (1) -„Și-a fost Întâi Decembrie la Alba” (selecție de poeme)” →

Magdalena ALBU: Frumosul ,,Demon” de pe Enisei…

În memoria baritonului rus DMITRI HVOROSTOVSKY

Purtând cu el inocența și praful Mongoliei de la sudul către nordul tărâmului rus, Enisei își plimbă apele neliniștite către Marea Kara, precum, odinioară, năbădăiosul personaj pușkinian Oneghin sentimentele, tăind, simbolic, inima Siberiei în două. Magia pe care o degajă fluviul provine din însăși măreția sa, o măreție tăcută, ca o taină sfântă a lumii. Pentru ținuturile pe care le străbate, Enisei glăsuiește asemeni unui eremit uitat de ani în spațiul de un verde-albastru angelic al tundrei înghețate. De fapt, Siberia în sine pare a fi arhetipul nașterii și renașterii vieții, un ținut de poveste cu accente sacre, dar și cu topos-uri de-o alură spirituală macabră, unde zăpada și liniștea acoperă, laolaltă, istorii zbucimate de ființe și siluete perfecte de cedri, zadă sau molid…

Siberia, în toată grandoarea ei, reprezintă spațiul identitar al morții și al veșniciei la un loc, o elegie gravă a rostitelor și nerostitelor linii întrerupte de destin… Aidoma unui geniu rătăcitor al pământului, baritonul Dmitri Hvorostovsky a reprezentat, în jumătatea-i de secol lumesc hărăzită de divinitate, întruchiparea glasului tainic al acestui teritoriu poligonal, care pleacă de la Urali, spre a se întâlni, către Est, cu Enisei, Lena, Iacuția și, finalmente, cu Pacificul. Căci, fie că te duci spre cea mai nordică regiune a Eurasiei – Peninsula Taimâr – sau cobori la sud, către China, Mongolia sau Kazahstan, Siberia semnifică, la modul perceptibil, tabloul de milioane de kilometri pătrați al unei istorii spuse, de cele mai multe ori, în șoaptă, al unui timp înghețat într-o lacrimă ascunsă, cu tușe cromatice regăsibile, bunăoară, în descrierea peisajului hibernal din „Evgheni Oneghin” – romanul în versuri al lui Aleksandr Sergheevici Pușkin: „Și, iată, scârțâind și gerul,/ Veni pe câmp să toarne-argint…/ (Nu roze seamănă-acum cerul,/ Ci albe flori de mărgărint.)”

Cu siguranță că universul vast al Siberiei nu ar fi avut poate aceeași dimensiune spirituală la nivel global fără arta interpretativă a lui Dmitri Hvorostovsky, fără vocea lui născută parcă din curgerea milenară a impunătorului Enisei… Krasnoyarsk, Rusia, 16 octombrie 1962 – Londra, Marea Britanie, 22 noiembrie 2017, un interval de vreme scurt, în care, de la Mările Bering și Ochotsk și până la Novosibirsk nu se întâmplă, aparent, prea mare lucru la scară istorică. Și, totuși, s-a întâmplat, în tot acest timp, venind în lume, dar și plecând din ea un destin ”setos de a ști”, setos de a dărui inflexiunile unice ale sufletului său lumii – Dmitri Hvorostovsky, un artist cu flacără aparte, în care „Demonul” lui Anton Grigorievici Rubinstein și „Evgheni Oneghin”-ul ceaikovskian și-au ars semantica proprie într-o cheie completamente singulară, avangardistă, chiar… Practic, linia destinului artistic al baritonului rus a fost amprentată, cu deosebire, de partiturile titulare din operele „Evgheni Oneghin” (Piotr Ilici Ceaikovski) și ”Demonul” (Anton Grigorievici Rubinstein), creații muzicale cu libretele semnate de Konstantin Șilovski, respectiv, Pavel Viskovatov, după capodoperele omonime ale literaturii universale aparținând lui Aleksandr Sergheevici Pușkin și Mihail Lermontov. Repere scriitoricești fundamentale specifice curentului romantic de secol XIX și contemporani, de altfel, în prima jumătate a veacului anterior menționat, și Pușkin, și Lermontov au avut drept element comun, pe lângă cel literar, un parcurs existențial scurt și cu final tragic, așa cum însuși lui Hvorostovsky i-a fost dat.

Ca un Prometeu descătușat, scoborâtor, parcă, din registrul liric al poetului romantic englez Percey Bysshe Shelley, Dmitri Hvorostovsky a cuprins, prin forța sa artistică, întreaga încărcătură semantică particularizantă a dramaticelor „Песни военных лет” (”Cântecele din timpul războiului”), în piesa „Журавли” (muzică – Y. Frenkel, versuri – R. Gamzatov), spre exemplu, fluidul litanic al dramatismului interior hvorostovskyan reușind să creeze o capodoperă interpretativă de o răvășitoare singularitate („Мне кажется порою, что солдаты,/ С кровавых не пришедшие полей,/ Не в землю эту полегли когда-то,/ А превратились в белых журавлей.”), ce sculptează în acordurile ei grave universul plin de durere al sufletului rus din timpul și de după Marele Război contra fascismului.

Continue reading „Magdalena ALBU: Frumosul ,,Demon” de pe Enisei…” →

Daniel IONIȚĂ: Cultura fierbe la Bistrița!

Bistrița e un oraș fascinant! Fusesem acolo cu 15 ani în urmă, dar în treacăt, spre lacul Colibița. Recent am petrecut trei zile minunate în acest oraj, cu ocazia evenimentului lansării unuia din volumele mele (Basarabia Sufletului Meu – Colecție de Poezie din Republica Moldova, scrisă împreună cu editoarea Maria Tonu din Toronto, Canada). Astfel am reușit să ating și să cunosc mult mai îndeaproape aspecte importante ale acestui minunat oraș. Spre exemplu de strada pietonală Liviu Rebreanu cu tavernele și restaurantele ei (îmi vor rămâne îndelung în memoria papilelor gustatie excelentele mâncăruri de la Terasa Casa Doamnelor!), minunatul turn al Bisericii Evanghelice, muzeul, apoi extrem de vechea biserică (acum ortodoxă) „Intrarea în biserica Maicii Domnului”, unul din cele mai vechi monumente din România (fostă mârâstire minorită, apoi biserică romano-catolică, apoi evanghelică, apoi ortodoxă din 1948, pentru ca din 1990 să aparțină parohiei Bisericii Române Unite – Greco-Catolice), etc. (Ca o paranteză legată de ultimul edificiu, discuția avută cu Părintele Profesor Nicolae Feier, despre istoria fascinantă a acestui lăcaș, merită înregistrată și pusă cel puțin într-un volum, dacă nu chiar într-o serie de emisiuni! Mă voi întoarce la Bistrița și numai pentru a mai petrece timp cu acest om excepțional)

Ceea ce va rămâne în memoria mea emoțională va fi faptul că am întânlint la Bistrița un extraordinar, și neașteptat, vulcan cultural! „Cultura fierbe la Bistrița!”. Ghilimelele sunt datorită faptului că citatul nu-mi aparține. Expresia a fost emisă, în cadrul unui interviu de radio, moderat de efervescentul și creativul Menuț Maximilian, de către președintele Palatului Culturii din Bistrița, Dr. Dorel Cosma, omul care, în mare măsură, este responsabil de această temperatură ridicată, înregistrată de mine în dreptul termometrului cultural la Bistrița.

Demn de menționat este faptul că Bistrța are cam șaptezeci de mii de locuitori. Demn de menționat este și faptul că are un palat cultural excepțional nu numai ca structură și arhitectură! Sunt multe asemenea edificii în România, lăsate să se deterioreze, sau nefolostie în scopul intenționat. La Bistrița însă, acest lăcaș al culturii, este extrem de îngrijit, și dotat cu toate cele necesare desfășurării unor activități variate pe tărm cultural/artistic.

Și mai important este faptul că acest edificiu este folosit în mod intens – nu este numai un punct de atracție pentru turiști! Chiar în preajma lansării volumului meu – cu câteva zile înainte și după – fuseseră programate alte evenimente similare, de la reprezentări teatrale, la concerte, la expoziții de artă, simpozioane etc.

Meritul incontestabil pentru această energie culturală palpabilă aparține d-lui Dorel Cosma. De mai bine de un deceniu și jumătate, eforturile domniei sale s-au îndreptat spre încurajarea și promovarea evenimentelor culturale în localitate. Ca un exemplu, din multele posibilie, Dorel Cosma este președintele Asociației Internaționale pentru Folcor. Ca atare, Bistrița a devenit un fel de captală anuală unde (anul acesta, spre exemplu) vor veni reprezentanți din peste 15 țări, la un eveniment internațional de mare răsunet.

Însă ca orice adevărat lider, Dorel Cosma a știut să se înconjoare cu oameni deosebiți, fie că ei fac parte din structura organizațională oficială, fie că sunt colaboratori apropiați. Câteva exemple: Zorin Diaconescu – un om erudit, scriitor și traducător de excepție din și înspre limbile germană și engleză. Apoi deja menționatul Menuț Maximilian, un fel de jongleur cultural extraordinar, care reușește să managerieze postul de radio, apoi ziarul Răsunetul, iar peste toate acestea mai și produce și moderează o importantă emisiune zilnică. O mențiune specială pentru d-na Consultant Artistic Maria Herineanu, fără de care nimic din toate acestea nu s-ar putea petrece. Vedeți, fiecare organizație, fiecare grup, are nevoie de un liant, de cineva care – fără a fi prețios sau temperamental, fără a avea ego – să se ocupe de detaliile absolut vitale, fără de care o activitate, în loc să ajungă să excepțională, ar deveni în cel mai bun caz mediocră – iar d-na Herineanu reprezintă acest element vital. Pozitivitatea, bunăvoința și eficiența domniei sale m-au impresionat în mod deosebit!

Continue reading „Daniel IONIȚĂ: Cultura fierbe la Bistrița!” →

Magdalena ALBU: Smaranda Brăescu și Ioana Cantacuzino s-au întors din exil, acasă…

Dezonorate de statul român și în ultimii lor ani de viață, dar și în postumitate, despre Smaranda Brăescu și prințesa Ioana Cantacuzino putem spune că s-au aflat în exil în propria lor țară, căci, vreme de șaptezeci de ani, ele au fost eroinele fără cruce ale spațiului, unde au văzut lumina zilei și și-au trăit destinul. Atât prima femeie-parașutist din România și, deopotrivă, prima din Europa cu brevet de pilot obținut în SUA, Smaranda Brăescu, căreia i se spusese, la momentul respectiv, că femeile nu au voie să facă aviație, cât și Ioana Cantacuzino, prima femeie-pilot din țară (cu brevetul nr. 1/1930, obținut la București) care a pus bazele aviației turistice pe plan național, în anul 1929, au fost victimele directe ale regimurilor politice față de ideologia cărora s-au declarat ferme oponente, încă de la început.

Traseul ultimilor ani de viață ai celor două eroine fără cruce a fost unul de Golgotă cristică. În ceea ce o privește pe Smaranda Brăescu, ea a fost dată în urmărire generală de poliție, la data de 20 iulie 1946, și condamnată, în contumacie, la doi ani de închisoare, pentru faptul că, în conformitate cu informațiile din arhiva CNSAS, ar fi făcut parte dintr-un grup militar ce avea drept scop lupta împotriva guvernului comunist condus de către dr. Petru Groza. Fostului campion mondial absolut al lumii la parașutism și instructor al Batalionului de parașutiști de pe vechiul aerodrom din Popești-Leordeni, nu i se va mai depista niciodată urma de către autorități și familie, fiind îngropată, doi ani mai târziu, sub numele fals de Maria Popescu, în Cimitirul Central din Cluj.

***

Ultima descendentă a neamului Cantacuzinilor, însă, prințesa-pilot Ioana Cantacuzino, cea care înființase, în anul 1928, împreună cu fratele său, Mircea, prima Școală de pilotaj cu motor din țară (unde însăși Smaranda Brăescu și-a echivalat brevetul de zbor obținut în SUA și unde se formaseră foarte mulți piloți deveniți, ulterior, eroi ai celui de-Al Doilea Război Mondial, printre care Marina Știrbey, Irina Burnaia ș.a.), în urma conflictului din anul 1941 cu mareșalul Ion Antonescu , va fi închisă, o perioadă, în lagărul de la Tg. Jiu, iar, apoi, va capăta domiciliu forțat în castelul Cantacuzino din Călimănești (județul Vâlcea). O dată cu venirea comuniștilor la putere și naționalizarea, în 1949, a castelului, ”Duduia”, așa cum i se spunea în localitate, își va trăi ultimii doi ani de viață, cu chirie, înr-o casă din zonă, în condiții de sărăcie și de boală greu de închipuit.

***

După șapte decenii de la moartea lor cumplit de nedreaptă, în raport cu serviciile deosebite aduse de ele României, Smaranda Brăescu și Ioana Cantacuzino au parte, în țara lor natală – leagăn al Ortodoxiei milenare -, în sfârșit, de o cruce. Sfințirea acestei troițe a avut loc pe data de 5 iunie 2019, la Aeroclubul „Aurel Vlaicu” din Clinceni, în prezența nepotului Smarandei Brăescu – prof. univ. dr. Tudor Sireteanu, directorul Institutului de Mecanica Solidelor al Academiei Române din București – și a conducerii Aeroclubului României – director George Rotaru. Demn de menționat aici este și faptul că, în memoria Smarandei Brăescu, a fost ridicat un monument funerar în Cimitirul Central din Cluj, în luna noiembrie 2018, de către ARPIA Cluj.

De asemeni, tot ieri, au mai fost sfințite alte două troițe în memoria lui Mihai Dobre Țone, pilot-acrobat al Hawks of Romania, responsabil de zbor la Clinceni, în perioada 2007-2008, și comandant al aerodromului din decembrie 2008, de la a cărui dispariție tragică s-au împlinit zece ani.

După ceremonia religioasă de ieri, se poate spune că Smaranda Brăescu și Ioana Cantacuzino s-au întors din exilul impus în propria lor țară, în sfârșit, Acasă…

P.S.

Personal, aduc mulțumiri deosebite conducerii Aeroclubului României, Dlui Director George Rotaru, comandantului Aerodomului Clinceni și tuturor celor implicați de acolo, pentru sprijinul acordat în vederea amplasării pe teritoriul aerodromului a troiței închinate memoriei celor două eroine – Smaranda Brăescu și Ioana Cantacuzino.

–––––––––-

Magdalena ALBU

6 iunie 2019

București

Gheorghe A STROIA: Cât dor?

(POEM PENTRU PĂRINȚI)

Părinților mei, Andrei – pe 4 iunie ar fi împlinit 85 de ani, la 23 de ani de la plecarea în Veșnicie și Aurica – pe 6 iunie ar fi împlinit 80 de ani, la 16 ani de la plecarea în Veșnicie…

Încă un an s-a dus

din Veșnicie,
câți vor mai fi,

doar Domnul îi mai știe,
de câte ori

în marea cea de Timp,
vom suspina

cu lacrimi fără nimb?

Câți ani și

câte zile-veacuri
vor trece peste

noi – fragile vreascuri,
câți nori vor fulgera

din cer înspre pământ,
câtă lumină

mai găsi-vom în Cuvânt!?

Câți sori s-or perinda

prin Univers,
fără să-ncapă

într-un singur vers
și câte galaxii

vor trece-n neființă,
câtă putere

mai este în Ființă?

Cât Dor sosi-va-n

valuri din Eter,
odată cu stelele

ce rând pe rând tot pier
și câte sentimente

vor dispărea în fum,
cât Timp e strâns

în praful de pe drum?

Nimeni nu știe,

nimeni n-are habar,
doar Domnul cunoaște

al vieții tainic Har,
doar El le dăruiește,

asta-I e menirea,
Promite că în veci

va rămânea IUBIREA!!!

––––––––––––––

Cu recunoștință și eternă iubire,

Gheorghe A. STROIA

Adjud, Vrancea

6 iunie 2019

Anatol COVALI: Optzeci

OPTZECI

Sunt opt decenii…Nu ştiu când au trecut. În jur

e-aceeaşi prospeţime a unei vieţi în care

nu am văzut în clipe o urmă de obscur

şi am crezut că este o binecuvântare

venită din ursita ce mi-a fost dată-n dar

când în Eternitate mi s-a croit destinul

din petice superbe de inefabil har,

cerându-mi-se ca să îi preţuiesc seninul.

Am ars dorind ca nimeni să nu zărească-un fum

în rugurile care s-au vrut desăvârşite,

nevrând ca să trăiască batjocora din scrum,

când de-ntuneric toate-s încet acoperite.

Întreaga mea fiinţă e plină de idei,

de visuri şi de ţeluri, de splendide elanuri

ce nu pot să conceapă ca viaţa s-o închei

într-un bordei ce n-are măcar câteva geamuri.

Uimit îmi număr anii. 80 !!!… Nu pot să-accept

că cifra e reală, când simt că sunt fierbinte,

iar inima ce-mi bate întinerită-n piept

mă-ndeamnă spre noi ţinte şi-mi spune : Înainte !!!

————————————–

Anatol COVALI

București

7 iunie 2019

Anna-Nora ROTARU: Clipe de melancolie

Toamna e târzie, frunzele gem pe ram,
Topindu-se-n agonie, c-o ultimă suflare…
Pe caldarâmul umed pașii-mi număram,
Încă doi și încă patru, oftam și respiram
Și iarăși înainte, iar înapoi, la întâmplare,
Neavând repere clare…

E frig și-i vântoasă, cade ploaia ca biciul,
Răpăind pe-asfalt monotonu-i repertoriu…
Fâșii smulge din ceruri, ca tăind cu briciul
Și frunze-ngălbenite, în jocu-i de capriciu,
Din copacii scheletici, ftizici ca-n sanatoriu…
Eu… spectator și-auditoriu…

Martori și statuile, patetic privind și grav,
Cu gurile-astupate de marmura cenușie…
Din ochi curg lacrimile ploii-n pământ jilav,
Își plâng soarta, poate având dorul hulpav,
Ca oameni să fi fost, cu dorinți și duioșie
Simțind un dram de gingășie…

Nu mai știu, râd-plâng, așa ca măscăriciul,
Că timpului ce trece-i sunt sclav și prizonier…
Trăiesc o viață efemeră plătindu-i sacrificiul,
Ca-n lut a reveni, humă, pulberea, chirpiciul,
Și nu Madonă, Apollon, un poet sau lăncier,
Trainici din marmură și fier…

ROMANŢA VECHILOR TRĂIRI

Te-am aşteptat, iubite, să revii,
Pe-aleea noastră de castani…
Din zori, până în nopţile târzii,
Din umbre şi ceţurile străvezii,
Cu dorul meu, nestins de ani !

Adesea, zorile plângând mă prind,
Cu-atâtea amintiri să-nşir…
Din minte, clipe dulci desprind,
Le-adun pe toate, le cuprind,
Le împletesc şi le deşir…

Sunt clipe din sfera mea de vise,
Le sorb, nectar, de-atâtea ori…
Parfum suav de roze şi narcise,
Prin versurile scrise şi nescrise,
Cu lacrime, prin file de scrisori…

Mai trec şi azi pe-al nostru drum…
Mai stau pe banc-aceea şi-i pustiu…
Nici florile castanilor nu au parfum…
Iubirea-i doar scânteie-n scrum,
Cum ni s-a stins, nici eu nu ştiu…

Ecoul şoaptelor s-a spulberat,
În negura vremurilor apuse,
Lăsând, firavul vis la colţ uitat
Şi chipul ce l-am dezmierdat,
La jugul timpului supuse…

Mi-s astăzi tâmplele-argintii,
Mi-au nins în păr flori de castani…
Aceeaşi am rămas, dar tu nu ştii,
Speranţe-n vânt, ca fulgi de păpădii,
S-au-mprăştiat pe culmile de ani…

Din clipele de-atunci ce ne curgeau,
Să sorb mi-aş vrea surâsu-ti cald…
Cu şoaptele aprinse ce frigeau
De dor, în ochii ce ades plângeau,
Privire-aş vrea să mi-o mai scald…

————————————

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

6 iunie 2019

Continue reading „Anna-Nora ROTARU: Clipe de melancolie” →

Daniel IONIȚĂ: Papa Francisc și țuica de prune / Papa Francisc and the Romanian plum brandy

Papa Francisc, liderul oficial al Bisericii Romano-Catolice, și lider neoficial (nerecunoscut de toți) al creștinismului mondial, a vizitat recent România pentru trei zile – și s-a întâmplat să mă aflu și eu în patria mumă în această perioadă! Aceasta (vizita papei, nu prezența mea) a avut mare răsunet local, câteva canale media au urmărit și comentat pas cu pas vizita pontIfului vaticanez. Nu știu câtă rezonanță a avut aceasta în presa mondială, dar cel puțin presa australiană (locuiesc la Sydney) a menționat câte ceva, dar nu prea mult. Mă rog, fiind martor al altor vizite papale în alte țări (sunt plecat din România de 40 de ani), nu am urmărit îndeaproape toate detaliile – dar sunt familiar cu evenimentele de la București, Iași și Blaj – impresionante și prin ceea ce a transmis papa, și prin organizarea acestora de către autoritățile locale. De meționat că papa a călătorit în umila Dacie Logan, și nu în limuzine de lux, occidentale. Tipic – și o palmă pentru personalități locale, bisericești sau laice!

Altceva mi-a stârnit interesul în legătură cu vizita papei Francisc. Chiar de pe timpul vizitei au început să apară glume legate specific de vizita papei în România. Una din ele îl prezintă pe papa într-un fel de „before-and-after” legat de îmbibarea cu vestita „Țuică de Prune” românească, chipurile după o vizită (fictivă) la Vaslui. Pentru referință, în fotografia „after” Papa este reprezentat de Jonathan Pryce – cu care Jorge Mario Bergoglio se aseamănă foarte mult la trăsăturile feței, în rolul lui de High Septon/High Sparrow (un fel de lider religios al unui cult din serialul Game of Thrones (Urzeala Tronurilor).

Postarea aceasta a trezit rumoare și chiar comentarii ofensate din partea unora: „Chiar așa?! Dar e vorba de Papa!”; „Chiar nu avem limite (noi Românii) cu glumele proaste, nici măcar cu privire la cineva ca Sfântul Părinte ?”, „S-a întrecut măsura !” etc etc. Nu voi comenta situația interesantă că România – o țară 85% nominal-Ortodoxă, cu vreo 10% neo-Protestantism și foarte puțini Romano-Catolici – a avut aroma, pentru trei zile, de țară eminamente catolică. Acesta nu e o judecată de valoare, ci numai o observație. Pe tema asta discuția va fi mai complexă, și merită o analiză mai detaliată (nu doar reacții superficiale cum am văzut până acum în presa românească) – deci o vom lăsa poate pentru mai târziu.

Vreau să îmi circumscriu comentariile, reflecțiile de mai jos, doar la aceste atitudini ofensate.

În primul rând umorul răstoarnă de pe pedestal numai zeii falși. Nu e un aforism propriu, altcineva mai deștept decât mine a scris asta, dar subscriu sută la sută. Personalitățile neautentice sau mici, distorsionate și totalitare (vezi un Hitler, Mao, Stalin sau chiar… Ceaușescu) trebuiau să se teamă de umor!!! Dar nu cele autentice, pozitive și inteligente. Niciodată! Apoi poanta nu e despre papa Francisc (aici multă lume nu gustă subtilitatea), ci despre alcoolismul rampant din acea zonă a României – papa reprezentând, în acest caz, doar un vehicol pentru a face această observație satirică. Repet, gluma nu este despre papă – doamnelor și domnilor ofensați!

În al treilea rând – și CE DACĂ se fac glume pe seama papei?! El (Francisc) ar fi primul care ar aprecia această glumă – fiindcă Jorge Mario Bergoglio are simțul umorului foarte dezvoltat, e un om deschis și vesel. Dacă ar cunoaște substratul glumei cu țuica, ar râde de s-ar prăpădi! Și în final, ce anume dezvăluie aceste proteste împotriva umorului legat de papă (fie acest umor mai bun sau mai prost), vis-a-vis de atitudinea noastră, ca „ofensați”?

Nu cumva spune că – oripilându-ne la umorul cu privire la „lucrurile sfinte” (papă, patriarh sau popă ortodox, pastor adventist, imam, rabbi, sau Dumnezeu știe…, sau chiar Dumnezeu Însuși/Însăși etc.) – ne asemănăm pe undeva cu musulmanii extremiști din Copenhaga și de aiurea, cei ce acum câțiva ani au asasinat un regizor de film care făcuse un documentar negativ despre Mohamed, iar pe un alt artist grafic, care desenase niște caricaturi publicate în ziar și pe internet – cu bombe agățate în turbanul profetului (binecuvântat fie-i numele…), îl tot amenință pe caricaturist cu moartea?

Dacă stai să te gândești mai bine, chiar glumele care implică divinitatea – (de exemplu sunt multe care încep cu „Dumnezeu se plimba cu Sfântu Petru prin… ”etc etc) – nu sunt, de fapt, făcute pe seama lui Dumnezeu sau a Sfântului Petru. Poanta se referă de obicei la unul sau mai multe din defectele noastre umane. Dumnezeu este antropomorfizat pentru a ne ajută să devenim conștienți de propriile noastre defecte, care altfel ar rămâne în unghi mort. Altfel spus, umorul ne ajută să percepem adevăvruri necomfortabile despre noi, care, dacă ne-ar fi fost expuse direct și cu seriozitate, ne-ar fi revoltat, sau cel puțin ne-ar fi pus într-o situație de defensivă – neavenită schimbării în bine.

Datorită faptului că este o modalitate de gândire paralelă, neliniară, neobișnuită (la o glumă bună poanta vine exact de unde nu ne așteptăm) – umorul pătrunde prin filtrele noastre defensive. Ne trezim râzând fără să vrem de propriile noastre defecte. Ceea ce ne va face, dacă avem inteligență și onestitate, să ne reevaluăm anumite atitudini și fapte. De unde importanța bufonilor la curțile regale din trecut – care, de multe ori, cu pericolul propriei vieți, iluminau prin umor anumite decizii greșite, periculoase sau nejuste, ale suveranilor în slujba cărora se aflau.

***

Daniel IONITA

PAPA FRANCISC AND THE ROMANIAN PLUM BRANDY

Pope Francis, world leader of the Roman-Catholic church, and unofficial leader (as he’s not recognised by everybody) of world Christianity, recently visited Romania for three days, and I happened find myself here in the old-motherland during this period. This (the pope’s visit, not my presence) was assiduously covered by the media, quite a few TV channels followed and commented on the Roman Pontif’s every move and word. I am not sure what resonance this hand in the world media – the Australian media (which I naturally follow) mentioned a little.

Continue reading „Daniel IONIȚĂ: Papa Francisc și țuica de prune / Papa Francisc and the Romanian plum brandy” →

Dorel SCHOR: Zodiac

Sunt unii care cred în horoscop şi În toate prostiile astea… Eu nu dau un ban pe previziuni, dar de citit le citesc, mai ales în autobuz, in drum spre casă, că doar nu am ce face altceva. Aşa că mă uit, ia să vedem ce scrie la zodia leului. Profesional – o săptămână de succes, şefii vă apreciază. Nu vă lansaţi în cheltuieli inutile. Sentimental-romantic – un telefon şi o vizită din străinătate vă vor face fericitul beneficiar al unui influx planetar excepţional. Asta chiar e o tâmpenie…

Ajung acasă, pun sacoşele cu legume şi fructe în terasă, abia apuc să-mi spăl mâinile şi nevasta imi spune:

– Ai avut un telefon… Te-a căutat unul Prisăcaru, de la aeroport.

– Prisăcaru..?! fac eu. Nici nu am auzit de unul Prisăcaru…

– Omul spunea că aţi fost colegi, cei mai buni prieteni… Lasă că ai să-l recunoşti când o să-l vezi.

Aici este cazul să mă mir:

– Cum adică o să-l văd? Cu ce ocazie?

– Cu ocazia că peste circa o oră i-am invitat la masă, pe el şi pe soţia lui. Oamenii au venit din străinătate, special ca să te vadă pe tine…

Aici este cazul să mă mir încă o dată. Ce o fi cu soţia mea că învită la masă nişte necunoscuţi pe bază de telefon, fără să fi auzit de ei? O fi înfluenţa astrelor? Jupiter o face credulă şi naivă? Dar nu vreau să mă enervez, la urma urmei sunt şi eu curios, cine o fi individul?

După circa o oră fix, se sună la uşă. Deschid. Pe culoar, fericiţi, îmi zâmbesc un el şi o ea, cu mâinile ocupate de valize. Poftiţi, poftiţi, intraţi în casă, luaţi loc, bine aţi venit în ţara noastră.

Prisăcaru e un domn înalt, solid, cu părul tuns scurt. Româneasca lui e de moldovean, ar putea să fie botoşănean, ca mine…

– Am fost colegi de liceu, mă îmbrăţişează el generos. În clase paralele. O dată am jucat şi fotbal în echipa şcolii. Îţi aminteşti?

– Eu n-am jucat, spun timid.

– Nu tu, râde el, eu am jucat.

Adevărul e că nu ştiu de unde să-l iau. Încerc să schimb o vorbă, două, de politeţe şi cu doamna lui, în timp ce doamna mea se agită prin bucătărie.

– Ah, precizează Prisăcaru, soţia mea nu ştie deloc româneşte. E finlandeză. Noi locuim acum in Finlanda, de fapt eu am ajuns acolo, m-am refugiat la ea. O cheamă Astrid.

Continue reading „Dorel SCHOR: Zodiac” →