Pe suitoarea cărare a mersului nostru prin istorie, începută aici, în cuibarul veşniciei noastre încă din străvechime, Începătorul Lumii, ne-a pus din loc în loc troiţe veghetoare care să ne lumineze şi să ne îndrume paşii pe mai departe spre celălat capăt al veşniciei. Aceste troiţe au fost şi vor râmâne mereu un Zamolxes, un Burebista, un Decebal, un Mircea, un Ştefan, un Mihai, un Cuza, un Avrămuţ, sfinţi de-nchinăciune când jalea şi durerea sufletului nostru se îndreaptă spre ei, chemându-i să vină şi să mai mântuie odată jertfelnicul şi oropsitul neam românesc. În ei avem modele de dragoste de neam şi ţară, în ei avem chipul dădător de speranţă a celui curajos şi vrednic, apărător al gliei străbune, creştin adevărat, smerit şi iertător, netemător în faţa morţii atunci când ţara e la răcruce de timpuri înşelătoare.
Ei sunt aici, lângă noi, în huma lumescului, puşi să ne arate că numai prin noi vom putea răzbi spre liman, că numai cu speranţă şi jertfă putem schimba mincinoasa lume făcând una alta mai bună, mai frumoasă, mai dreaptă, aşa cum ne-o dorim, că de fiecare dată s-a găsit un cineva din acest neam să-şi pună viaţa în palmele lui Dumnezeu şi să ne înşiruie după el ca să răzbim împreună în a schimba lumea.
Dar mai avem în cerescul vieţii noastre şi alte modele, înroiţi luceferi care să ne mângâie şi să aline inima şi sufletul nostru cel îndestulat cu amar şi tristeţe, doritor de visare, de iubire, de dor, de taină. Ei sunt robii fericiţi ai cuvântului, cei dăruiţi cu har, picuraţi cu sfânt, rostitori de îndulcite slove care să înmoaie şi să dezmierde simţitorul nostru suflet. Şi dintre toţi luceferii care înstelează nopţile vieţilor noastre, Măritul la ales pe Eminescu a fi scânteietoare astră dumnezeiască, veşnicit în ţandăra gândului şi în tainiţele sufletului nostru cel de toate iertător şi îndurător.
Neegalat încă în rostuita-i vorbă, se prea poate ca simţirea şi fiorul versului său să fi fost şoapta pe care însăşi Dumnezeu i-a pus-o în suflet ca să se încarce cu preaplinul fericirii, al iubirii, al deznădejdi, ca mai apoi mintea şi inima sa bună şi iertătoare să le veşnicească toate astea în divinul unui vers. Căci numai aşa se poate explica de ce poezia lui este sublimă, ne vindecă, ne stâmpără, ne înalţă, ne dă curaj, putere, speranţe, ne-adună, ne uneşte.
Înlăuntrul unui vers el a pus atătea înţelesuri, atâtea taine, atâtea mesaje, simboluri, venite din străvechimea lumii, dar şi de dincolo de ea, multe doar de el ştiute, simţite şi pricepute. De multe ori a fost înaintea timpului său, uimindu-ne cu adevărurile ce doar acum pot fi înţelese. A trăit în amar şi suferinţă, în bucurie şi plăcere, pentru a le putea simţi pe toate cu inima şi sufletul, ca mai apoi din inima şi sufletul său să le poată da inimi şi sufletuluj nostru spre mângăiere, spre trăire, spre înălţare, ştiind că numai aşa poate ajunge la noi ca să ne înfrăţim cu el, în toate câte ni le-a mărturisit spre însfinţirea cuvântului omenesc.
Pentru toate acestea, astăzi, când ne gândim la începutul drumului tău spre veşnicire şi mărire, lasă-ne mărite Eminescu să scoatem din fântâna sufletului nostru un cuvânt de mulţumire că ai existat şi că ne putem înşirui după Domnia Ta să mergem prin lume în fală, demnitate şi mărire. Şi să şti mărite că în tremurul flăcării unui muc de lumânare ce-l punem spre pomenirea sufletului tău, se va afla, cu siguranţă şi lacrima noastră fierbinte, talantul care-l dăm Preamăritului spre a te însfinţi şi veşnici acolo, în nesfârşitele grădini ale raiurilor Sale.
Mircea Dorin Istrate
Preşedintele Ligii Scriitorilor Români
Filiala Mureş.
***
DE CITESC A TALE VERSURI
De citesc a tale versuri mă-nfior cătând cu gândul
Spre Măritul, care-ncuget ţi-a turnat dumnezeire
Şi-n cuvânt ţi-a pus simţire, iar cel suflet miruindu-l
La ’nălţat peste a noastre, să se facă nemurire.
Tu, în slova-ţi mângâiată pus-ai jalea şi cu dorul
Şi iubirea să ne urce spre cerescul cel divin,
Nerăbdarea tinereţii, mări de lacrimi, şi fiorul
Ce să-mbete-a noastre inimi, ca pocalele cu vin.
Mai apoi, în nopţi cu lună ne-ai purtat prin universuri
Să ne-arăţi nemărginirea lumilor de-acol’ de sus,
Cum genuni ce nasc luceferi, înlăuntrul unor versuri
Tăinuiesc iubiri măreţe, petrecute în ascuns.
Iar pe lacul plin de nuferi tremurând în unduire
Sub ascunsul unui nour, pe o noapte înstelată,
La o tânără codană îndulcită cu iubire
I-ai vândut un roi de stele, pentr-o gură sărutată.
Când în codrul de aramă ţi-ai ascuns copilăria
În poiana înflorată sub o buză de izvor,
Ai ştiut că vine-o vreme când te-ncearcă nostalgia
Şi-ntr-o lacrimă vei stinge fierbinţeala unui dor.
În scurtimea vieţii tale moşii ţi i-ai pus în ramă
Ca aminte să-ţi aducă de măririle trecute,
Când pe domnul şi prostimea îi dureau aceeaşi rană
Şi-mpreună sângerat-au în onoare şi virtute.
Când te-ai dus din astă lume în vecia ta cerească
Domnul te-a aprins Luceafăr sus pe boltă-n nemurire,
Iar în urmă ta lăsat-ai, din ce-a limbă românească,
Mierea dulcilor cuvinte, să se facă nepieire.
***
Când citesc a tale versuri, bobi de lacrimi de pe geană
Cad pe sufletu-mi ce încă se-ndulceşte cu-al tău vers,
Şi atunci, te văd cu gându-mi ca pe-un sfânt fără prihană
Ce-nsfinţeşte a sa urmă, colindând prin univers.
LUI EMINESCU
Când moare clipa zilei cuprinsă-ntr-un fior,
Când tremur plopi-n frunze stârniţi de-un vânt uşor,
Cu mierea din cuvinte ce-ar stâmpăra şi-o rană,
Vecernii tu coboară pe obosita seară.
Pe cei cu drag în suflet cuprinde-i cu iubire
Şi-n ‘nălţătoare vise mi-i urcă peste fire,
Speranţa viu le-o ardă dorinţele în şoapte,
Și dulcea cea iubire, topească-mi-i din noapte.
Că tu îmi ştii mai bine, cum nu ştiu mulţi în lume,
Ce-i rugul din iubire şi-a chinului genune,
Ce-nseamnă-ombrăţişare, arsura din sărut,
Şi mii de înţelesuri când mi-e cuvântul mut.
Smeritul şi curatul de fată ne-ntinată,
Căldura din iubirea ce ea şi-ar da-o toată,
Plăcerea mângâiată şi ruga visătoare
Şi lacrima-ndurării ascunsă în iertare.
Şi dorul plâns în Doină de-un suflet pătimit
Şi-al mamei chip-icoană pe-altare însfinţit
Şi neamul din ţărână la ceruri ridicat,
Strămoşul din Columnă în piatră înstelat.
Să nu uităm că toate-s sămânţă de lumesc,
Că din iubiri şi patimi a noastre vieţi îmi cresc,
Pe cei urcaţi la ceruri tu fă-mi-i veşnicie
Ca-l nostru gând perpetuum, mereu la ei să-mi fie.
***
Acum te du-n rotire spre cerurile ‘nalte,
Luceafăr fii pe boltă în miez adânc de noapte,
Iar din celeste spaţii ne ţine-n ocrotire
Şi peste noi revarsă speranţe şi iubire.
Noi încă te vom ţine icoană pusă-n ramă,
Un gând ce lăcrima-va în clipele de taină
Şi-n candelă de suflet, tu muc de nemurire
Vei licări cât vremuri, s-or face amintire.
CÂNTEC LUI EMINESCU
Ne-ai învăţat cuvântul ne fie înviere
Şi moştenita limbă un fagure de miere,
Să nu-nşelăm speranţa ce încă ne-a fost dată,
Să ardem în iubirea bobocului de fată.
Din vis făcut-ai aripi să poată muritorul
Să urece-n nefiinţă, să ia din tine zborul,
Plecând spre zări deschise şi large infinituri,
Să se-ntrupeze încă-n, nepieritoare mituri.
Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Lui EMINESCU” →
Absolventă a Facultății de Electronică, Anica Andrei-Fraschini, scriitoare de expresie română și franceză, trăiește la Iași și mărturisește că s-a dedicat scrisului „de când mă știu”, Limba și literatura română fiindu-i leagăn de suflet și primele încercări literare le datorează copilăriei și adolescenței, vârstelor de aur ale visului și creativității.
Cartea ,,L’evasion silancieuse” am găsit-o pe rafturile unui anticariat din Amsterdam. Însuși titlul mi-a stârnit din primele momente curiozitatea și în același timp imboldul de a o citi. Lucrarea a apărut la editura ,,La Decouverte”, Paris. Pe pagina de titlu stătea scris numele autoarei ,,LENA CONSTANTE”.
Lansare de Carte
Cartea „Basarabia Sufletului Meu”, prefațată de maestrul critic și istoric literar – Alex Ștefănescu, este „O uniune a competenței, bunului gust și entuziasmului în slujba poeziei… o colecție de poezie din Republica Moldova…” tradusă în engleză cu iscusința autorului Daniel Ioniță.
Vitalie Răileanu – director al bibliotecii Onișor Ghibu din Chișinău:
În viziunea particulară a oamenilor de litere, Jurnalul este o specie literară prin intermediul căreia autorul se destăinuie fără nici o reținere, auto-portretizându-se în tușele cele mai intime, dezvăluindu-se pe sine prin consemnări şi comentarii neobturate de tentaţia firească a autoprotecţiei. Toate acestea au în vederea evaluarea de ansamblu a chestiunii, care, considerată individual, oferă judecăţilor de valoare şi posibilitatea disocierii, în funcţie de fiecare subiect în parte.
Evoluţia creştinismului în secolele VII-X