Serenada Lunii
Am întrebat aseară Luna
De ce-i atrasă de Pământ,
În juru-i, rătăcind într-una
Cu trup, dar și cu simțământ.
Mi-a spus, cu vocea ei șoptită,
Dintr-un crepuscul diafan,
Că e, mereu, îndrăgostită
De-un chip frumos, de pământean.
Îl urmarea, dorind să-i fie
Aproape-n tinerețea sa,
Când el, trăind în poezie,
În versuri calde o cânta.
Se regăsea în serenade,
Pe malul mării, azurii,
Deasupra-i revărsa arcade
În raze calde, sidefii.
Îi urmărea, din ochi, privirea
Când spre Înalt și-o îndrepta,
Simțind, tot mai adânc, iubirea
Pătrunsă în ființa sa.
Îi oferea clarul, în noapte,
Văzându-se regina lui
Și-i savura noian de șoapte,
Pan’ la ivirea Soarelui.
Dar într-o noapte-ntunecată,
Când printre ramuri a pătruns,
L-a regasit, lângă o fată
La poala codrului, ascuns.
Ea l-a dorit în nemurire
Și s-a crezut regina sa
Însă, mereu, a lui iubire
Era sortită alteia.
Și-atunci, plutind fără de viață,
Peste al Cerului abis
Și-a îndreptat priviri de gheață
Spre încetarea unui vis.
Ar vrea, dar nu se poate-ascunde,
Valsând, mereu, în amintiri
Și a plecat, încet, pe unde,
Urmându-și tristele sortiri.
—————————
Gabriela RAUCĂ