George ANCA: Memorie sanscrită Eminescu

Zricha Vashwani și-a publicat doctoratul pe inspirația sanscrită a lui Eminescu în România, după care s-a sinucis.

Scenogonia mantrelor vedice

         Mantra este un sunet, silabă, cuvânt, sau grup de cuvinte capabil  „a crea transformare”. Îşi are originea în tradiţia vedică, intrând apoi în hinduism, în practica buddhismului, sikhismului şi jainismului. Uzul mantrelor s-a extins azi în diferite mişcări spirituale.

         Aum este „parnava mantra” izvorul mantrelor, vibraţia primordială, nama rupa a lui Brahman.  În contextul Vedelor, termenul mantra se referă la întregul cuprins al Rik, Yajuh ori Sama, adică partea metrică, opusă comentariilor în proză din Brhahmana. Ritualismul vedic va face loc şcolilor mistice hinduse Yoga, Vedanta, Tantra şi Bhakti.

         Cuvântul sanscrit mantra (mantram) este alcătuit din rădăcina man- „a gândi” şi sufixul –tra, unelte, deci traducerea literală ar fi „instrument de gândire”. Cf. indo-iranian manthra, „cuvânt”, latin mentor. Mantrele concepute în Vede urmează modelul distihului shlokas. Aum, Shanti Mantra,  Guru Mantra se axează pe o singură realitate. Cf. bhajan (cântece spirituale), kirtan (repetarea numelui lui Dumnezeu în cântece), rugăciune etc.

         Mantra se cântă (Mantra Yoga). Mantra japa  – repetarea mantrelor, inclusă în cult/puja – se face vorbind (vaikhari), şoptind ori murmurând (upamasu), mental (manasika), scris (likhita)

You tube: Transpusă pentru români mantra OM VAJRAMANATAYA SWAHA poate foarte bine să fie OM VRAJA MÂNA TA IA SOARTA.

         Kogaion 2010: „Umblă/Umblu luminos prin munte” , lucrează la fel ca şi „Om Mani Padme Hum”. Cf. Tatăl Nostru al Dacilor. (Tu Care Ai Numele Tău În Lumină).

         Percepţia şi modul de raportare la practica mantrei, respectiv a rugăciunii. Cf. practici isihaste.

         Om, Au, Vum. „Iubirea de Eminescu e păcatul fatal al României?” Glossa – Coloana. Mitul lui Zalmoxe în Eminescu şi Blaga. Oul-Brahma de Brâncuşi. „N-am să uit niciodată” – Mircea Eliade.

         Conferinţă în Delhi „Budhismul în România” – întrebare: „câţi budhişti sunt în România”; răspuns: cei scrişi pe tablă – Mihai Eminescu, Constantin Brâncuşi, Lucian Blaga, Mircea Eliade, Sergiu Al George, Amitha Bhose.

         Lansare: Mantra Eminescu; Paparuda; Scenometrie Teatrux, de George Anca, Jurna Lamar de Rodica Anca, Effect of Indian thought on Mihai Eminescu / Eminescu şi gândirea indiană de Zricha Vaswani, Introducere în jainism de Rudi Jansma şi Sneh Rani Jain.

 

 

Arundhati

         Cătălina-Kate-Christina iubesc până la identificare avatarică luceafărul blând şi atotputernic în dedublarea sa cosmic-erotică. Prin 1980, când Eliade a salutat (într-o scrisoare către noi) versiunea sanscrită a Luceafărului eminescian, Dyviagraha, de Urmila Rani Trikha, va fi avut în minte personajul său Domnişoara Christina, – …avatara divyagraha … – dar poate şi pe divina Arundhati, întruchipare a luceafărului vedic şi a şarpelui spiral kundalini, soţie ideală – a lui Vashista – invocată de Sita în Ramayana lui Valmiki.

         La D.H. Lawrence, Kate se abandonează luceafărului dincolo de lumea tauromahic-militară, dincolo de bine şi de rău, în rol de  Malintzi:

„So, when she thought of him and his soldiers, tales of swift cruelty she had heard of him: when she remembered his stabbing the three helpless peons, she thought: Why should I judge him? He is of the gods. And when he comes to me he lays his pure, quick flame to mine, and every time I am a young girl again, and every time he takes the flower of my virginity, and I his. It leaves me insouciante like a young girl. What do I care if he kills people? His flame is young and clean. He is Huitzilopochtli, and I am Malintzi. What do I care, what Cipriano Viedma does or doesn’t do? Or even what Kate Leslie does or doesn’t do!” (The Plumed Serpent, XXV)

         Între Roma şi Tomis, între cer şi pământ, între Trachina şi Tracia, glasul alcionilor, fii ai luceafărului ubicuu şi etern, îngână pe Ovidiu. După cum indienii Pawnee se ştiu născuţi de fiica luceafărului de dimineaţă masculin (Marte) şi a luceafărului de seară (Venus).

         Plecarea în lume, cu iubita, are, pentru Cătălin, un tâlc momentan antipărintesc şi anti-luceafăr:

Vom pierde dorul de părinţi

Şi visul de luceferi.

 

(Eminescu, Luceafărul)

 

Cosmologia eminesciană între Vede şi Edde

         Cosmologia eminesciană în relaţie cu Vedele, în special Rig Veda, şi Eddele, în cheie Voluspo, ne-a însufleţit, mulţi ani, în India (vide Apokalipsa indiană, 9 volume; Indoeminescology;  The Buddha – letters from the buddhahood to Eminescu etc) până recent în faţa mormântului lui Ibsen (Ibsenienii, 6 volume). De la vedicul Hiranyagarbha ( preluat, ca titlu, şi de Baronzi) la Cosmologia Generalis a lui Christian Wolff (1783) şi Luceafărul lui Eminescu (1883), prin (ne)devenirea bhava-vibhava sau nonuniversomorfism şi fiinţe noncosmomorfice, printre modelele cosmologice  adoptive (Ioana Em. Petrescu) rezonanţa arhetipală ne-a acordat rigvedic primordial cu Scrisoarea I, oarecum aparte de marea întunecată egipteană, haosul-ou chinezesc, Tiamat tăiată în cer şi pământ (Medeea şi-a tăiat-tomi fratele doar în bucăţi).

Sanskritikon

         Mihai Sadoveanu cu lumina vine de la răsărit tocmai când India se eliberează de englezi România e ocupată de ruşi Mihai Eminescu este interzis mutilat ceea ce s-a reprodus în anii 90 pe canale de aceeaşi teapă ceea ce se caută prin Tagore la fel o tăiere o prefaţare imbecilizantă de nevoie altfel cu o pedanterie indologică sută la sută rusească

 

*

 

         studenţii Amitei Bhose l-au gustat de mult în original profesoara Tagore a putut să evite chiar gustul morţii incinerându-se în Bucureşti lângă mormântul lui Eminescu împrăştiindu-se în cosmosul lui  Orfeu şi al lui Tagore deopotrivă doctrinele mileniului trei nu vor putea evita ceea ce se impusese filosofului N Bagdasar în 1938 contrastul Continue reading „George ANCA: Memorie sanscrită Eminescu” →

Varga Istvan ATTILA: Copil trăit, în amintiri (poeme)

Copil vioi,

Neatins…

De plăceri,

și gând!

 

Trăit…

în gând,

amintiri,

fantezii,

dulci…

A trecutului

necugetat,

nedescoperit!

 

 

Al amintirii parfumat gând

 

Copil,

dulce…

Al amintirilor.

Parfumat,

gând.

 

Parfum,

ce…

Printre degete,

îmi scapă.

 

Parfum,

Ațipitor.

Ce…

Continue reading „Varga Istvan ATTILA: Copil trăit, în amintiri (poeme)” →

Anatol COVALI: Nu mai pot fi înfrânt

Nu mai pot fi înfrânt

 

Ce fericit mă simt de la o vreme !
E-atâta pace-n gânduri şi-n simţiri
de când inima mea nu se mai teme
de umbre gri şi grele poticniri.

Şi sufletu-mi îmi pare-o ciocârlie
ce îmi vrăjeşte viaţa cu-al ei cânt
când zborul său prin trupul meu adie
şi-ajung să cred că-s cer şi nu pământ.

Mi-atât de dragă lumea asta nouă
în care plin de patimă vibrez,
văzând cum bruma se preschimbă-n rouă,
că-n loc să mă-ndoiesc visez, vibrez.

E în fiinţa mea o nouă forţă
din care sorb necontenit curaj
pe care-l port în lume ca pe-o torţă
ce-mi luminează noul peisaj.

Nu mai pot fi înfrânt. Superba pace
pe care-o simt în mine fremătând,
în splendidă lumină va preface
ce-am fost mereu. Un gând născut din Gând.

————————————–

Anatol COVALI

București

15 iunie 2019

Camelia CRISTEA: Cerul

CERUL

 

Când cerul își pleacă fruntea-n senin,

Iar norii plutesc parcă pe ape,

Larma se stinge și mă închin,

Altarul acesta, îmi este aproape.

 

O candelă arde, e vie acum,

Îngerul ține potirul în mână,

În rugăciune smerită mă-adun

Și suntem cu toții în rugă împreună.

 

Osana răsună, îngeri în cor,

Cerul coboară în Liturghie

Cațuia se-aprinde în inima lor

O taină de veacuri aprinsă și vie!

 

Soborul acesta înalță un imn

De slavă, și ruga încă mai crește

Pe trepte de taină, iar mă închin,

Doamne ce-i bine în lume sporește!

 

Zile senine și pace-n între frați,

Lumină și har să curgă-n biserici

Cu toți să trecem prin lume curați

Înalța-i la Tine pe mai marii clerici.

 

Cu mirul iertării, pe toți să ne ungi,

Rana din piept se vrea vindecată

Sulița vorbei deșearta să înfrângi,

Lumea acesta să fie curată!

 

Strana răsună, clipele curg,

Apa cea vie, izvorul de veacuri,

Revarsă Părinte din cerul senin

Haruri, credință și sfintele leacuri!

 

Când cerul își pleacă fruntea-n senin,

Iar clopotul crapă liniștea-n două,

Cu mirul credinței iar mă închin

Viață acesta să fie ca nou!

—————————–

Camelia CRISTEA

București

15 iunie 2019

 

Dorel SCHOR: Apropo…

În perioada dintre întâi şi cincisprezece ale lunii trecute, în blocul nostru nu s-a întâmplat nimic deosebit, în afară de ce a păţit vecinul Marcu pe data de unsprezece când a alunecat pe trepte şi a rămas lat.

Nu era nimeni acolo cu excepţia lui Leopold Gurnişt care s-a cam zăpăcit, neştiind ce să facă şi cum să procedeze. Noroc că Marcu şi-a revenit repede, s-a ridicat şi a declarat că poate să mişte capul în toate direcţiile, dar îl cam doare.

Domnul Leopold l-a sfătuit să se ducă imediat la un doctor, dar Marcu nu a vrut să-l asculte, a spus că e un fleac şi o să ia, după nevoie, una sau două tablete. Cu asta s-au încheiat evenimentele din ziua respectivă şi nimeni nu a bănuit ce va urma. Dar chiar a doua zi, în loc să se trezească devreme, să-şi facă la repezeală o cafea cu lapte şi s-o întindă rapid la slujbă, Marcu a zăbovit în pat până după ora nouă, apoi a intrat la pubul Central unde a comandat trei mici şi o bere. A rămas acolo peste o oră, citind ziarul, fără să se grăbească. Noi am crezut că e în concediu medical, dar nu era…

Două sau trei zile după aceea, Marcu ajunsese de nerecunoscut. De unde noi îl ştiam cam otova, adică puţin cam negljent şi neatent la amănuntele exterioare, deodată ne-am nimerit cu el că poartă cămăşi elegante şi pantaloni ultramoderni, pantofi excentrici şi chiar o brăţară groasă, că se piaptănă nu ştiu cum şi îşi lasă mustaţă.

– Cum te simţi? l-au întrebat prin rotaţie, ba unul, ba altul dintre vecini.

Şi el, referindu-se desigur la micul accident de pe scări, îi asigura pe toţi că aproape a şi uitat de căzătură, că are o mică umflătură, un cucui fără importanţă, care o să-i treacă. Bun, numai că cineva l-a văzut pe Marcu intrând sau ieşind de la sediul unui partid politic, altcineva putea să jure că, exact în acelaş timp l-a zărit la cinematograf sau la concert, exact când trebuia, în mod normal, să fie la servici…

Leopold a fost delegat de către comitetul de locatari să-i facă o vizită inopinată, sub un pretext oarecare, la o oră onorabilă. Şi ce credeţi? I-a deschis o coniţă necunoscută, o blondă între două vârste, destul de sumar îmbrăcată, cum s-a exprimat Leopold, adică „prea intim pentru un interior în care nu locuieşti”.

Continue reading „Dorel SCHOR: Apropo…” →

Ioan MICLĂU GEPIANUL: Înțelepciuni antice-Aristotel

,,Mărirea nu constă în a primii onoruri, ci în a le merita !”

(Aristotel – 360 A.C)

 

 

“Nimeni nu este stăpân pe fericirea ta, de aceea, nu lăsa bucuria ta, pacea ta, viața ta, în mâinile nimănui, absolut nimănui!”

“Suntem liberi, nu aparținem nimănui și nu putem să vrem să fim stăpânii dorințelor , a voinței sau a viselor cuiva !”

“Rațiunea vieții tale ești tu însuți!”

“Pacea ta interioară este scopul tău în viață!”

“Păstrează gândurile tale pentru dorințele tale cele mai intime și cântă  divinitatea care există in tine!”

“Renunță să situezi fericirea ta pe zi ce trece mai departe de tine!”

“Nu pune scopul prea departe de mâinile tale, îmbrățișează pe cei ce sunt lângă tine astăzi!”

“Dacă ești preocupat de probleme financiare, de dragoste sau de relații familiare, caută în interiorul tău răspunsul de a te calma; tu ești reflectarea a ceea ce gândești zilnic!”

“Nu mai gândi rău de tine însuți și fii mereu prietenul tău cel mai bun!”

“A zâmbi înseamnă a aproba, a accepta, a ușura! Atunci, vei fi un surâs pentru a aproba lumea  care vrea să-ți ofere  ceea ce este mai bun!”

“Cu un surâs pe chip, oamenii vor avea cele mai bune impresii despre tine și tu vei afirma pentru tine însuți că ești “aproape” de a fi fericit!”

“Muncește, muncește mult în favoarea ta! Renunță să aștepți fericirea fără eforturi!”

Continue reading „Ioan MICLĂU GEPIANUL: Înțelepciuni antice-Aristotel” →

Anatol COVALI: Stau şi-ţi admir

Stau şi-ţi admir

lui Mihai Eminescu

 

Stau şi-ţi admir mirabilele versuri
şi de a lor splendoare mă-nfior,
căci nu un univers, ci universuri
aflu întruna în frământul lor.

Stau şi-ţi admir divinul har în care
simt că zâmbeşte însuşi Cel de Sus,
ce-a pus pe fruntea ta o sărutare
şi-n braţe un destin ciudat ţi-a pus.

Stau şi-ţi admir ideile sublime
care din geniul tău superb irump,
ritmul perfect, desăvârşite rime
şi tot ce-n poezie este scump.

Stau şi-ţi admir fantastica prezenţă
ce n-are nici măcar o umbră-n ea,
fiindcă nu poţi să tulburi o esenţă
ce-a fost şi este şi-o să fie stea.

————————————–

Anatol COVALI

București

15 iunie 2019

Alexandru NEMOIANU: Raportul Tismăneanu – un manifest vicios

La jumătatea lunii Decembrie 2006 a fost dat publicității raportul întocmit de către o comisie condusă de către Vladimir Tismăneanu. Scopul raportului trebuia să fie analiza crimelor comise în vremea regimului comunist în România.

Vladimir Tismăneanu este fiul unuia dintre ideologii marxismului de tip Stalinist venit cu armatele sovietice în România. Numele real al tatălui sau, la venirea în România cu trupele de ocupație sovietice, era Tismetsky și sub acest nume el a prosperat în Uniunea Sovietică. La venirea în România el și-a adaptat numele și l-a preschimbat în Tismăneanu, dovedind consecvență și fidelitate cu îndoielnica deviză, ’ubi bene, ibi patria”. Feciorul sau, alintat “Volodea”, a profitat din plin de avantajele de nomenklaturist și acuma, el consideră că poate da lecții Românilor, victime ale regimului căruia tatăl sau i-a fost parte și ideolog, despre cum să înlăture urmările comunismului.

Acest raport, cum ziceam, ar fi trebuit să prezinte crimele comise de către regimul comunist în România și să le documenteze.

Raportul a cuprins o sumară istorie a regimului comunist și el numește, selectiv, câțiva dintre conducătorii și ideologii comuniști. În nici un chip nu caută raportul să condamne ideologia marxist-leninistă și tot în nici un chip nu analizează crimele comuniste și mai vârtos universul concentraționist comunist (care ar fi însemnat să numească numărul celor ce au trecut și pierit în acel infern, structura victimelor: etnică, socială, ideological, să numească pe torționari, de la comandant la executant, apartenența lor politică, socială, etnică). Cu durere se poate vedea că raportul “uită” să menționeze că între comuniști și între victimele lor a fost o deosebire de credință atâta de mare încât în chip necesar una dintre părți a avut dreptate și alta nu a avut. În fapt ,din toate punctele de vedere, acest raport este un eșec și un pretext.

Raportul este un eșec deoarece este făcut incredibil de superficial și ignorând orice normă de conduită științifică imparțială. Vladimir Tismăneanu nu a ascultat mărturii ale supraviețuitorilor temnițelor bolșevice. El nu a aflat de bine să dea numele principalilor călăi și “teoreticieni ai crimelor comuniste, între care era și tatăl său. Citind acest ‘raport” ai sentimental dureros că Vladimir Tismăneanu a urmărit un plan și a plecat de la intenția de a minimaliza crimele comuniste, cărora tatăl sau, Tismetsky, le-a fost coautor și direct participant.

Mai ales “raportul Tismăneanu” nu scoate în evidență principala intenție, principalul scop, al universului concentraționist, care a fost “reeducarea”. Ideologii ocultei (și deci și ai comunismului) au avut și au de scop, ”reeducarea” omului, distrugerea persoanei umane, transformarea ei în robot la voia călăilor. În ultima analiză “lupta” ocultei” și deci a comunismului și azi a “globalismului”, este cu Dumnezeu și împotriva planului divin.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Raportul Tismăneanu – un manifest vicios” →

Ierodiacon IUSTIN T.: Întâi vine mângâierea, apoi durerea…

(Gânduri de Rusalii)

Există întrebări care pot deschide uşi incredibile către înţelegerea lui Dumnezeu. Către a şti dacă Fiinţa care ne conduce e fundamental bună sau rea. Sau indiferentă. Dacă se mulţumeşte să ne consoleze durerile şi suferinţele după ce deja s-au întâmplat, promiţându-ne că „dincolo va fi bine”. Sau dacă are un medicament pregătit înainte ca suferinţele să se producă. Dacă nu cumva are pansamente pentru durerile care nu s-au întâmplat…

Întrebarea care se ridică din noi pentru Fiinţă, pentru a-i cerceta căile Ei, este: „Ce vine mai întâi, mângâierea sau durerea?”.

În logica vieţii de toate zilele, bineînţeles că am spune – durerea. Întâi ne lovim la picior. Şi apoi ne pansează cineva. Întâi cădem la pat bolnavi. Întâi ne supără o veste rea. Întâi ne doare rătăcirea celor dragi. Întâi ne moare cineva… Şi apoi, încet, lumea ne consolează, timpul mai şterge rănile, Dumnezeu ne mângâie. Părem că înţelegem ceva şi ne liniştim după ce durerea a avut loc.

Dar dacă Fiinţa cea Atotbună şi înţeleaptă nu-i aşa?… Dacă nu seamănă deloc cu un Părinte care aşteaptă ca răul să vină peste copilul Lui – neputincios şi, oarecum, neştiutor – pentru ca apoi să-l oblojească? Dacă timpul la Ea e cu totul altfel? Şi dacă, în acest timp, toate durerile, toate suferinţele, toate Crucile existenţei noastre au fost deja cântărite mai dinainte, de când Duhul a suflat suflare de viaţă în nările fiecăruia dintre noi?… Ar însemna un gând teribil, nebun faţă de înţelepciunea lumii, o revoltă faţă de structurile bunului simţ omenesc şi ale raţiunii!…

Ar însemna – ce gând! – că întâi vine mângâierea şi apoi durerea.

La auzul acestei posibilităţi, am putea să fim revoltaţi faţă de Fiinţă, să se stârnească energii contrare în fiinţa noastră. Să fim împărţiţi între fericire şi un soi de nebunie nelumească, neştiind cum să cântărim amestecul acesta ciudat de suferinţă şi har aprioric care defineşte viaţa noastră. Dacă lucrurile stau aşa, Fiinţa e ori revoltător de crudă ori… mai presus de mintea noastră în Bunătatea Ei.

Şi nu ne rămâne decât uimirea ca să punem mintea noastră să gândească aşa!

Uimire. Căci iată primul fapt al existenţei. Iată un copil care se naşte, şi părăseşte căldura pântecului matern, şi este dus într-o lume în care-i e frig, în care-şi forţează plămânii să respire pentru prima dată, şi ochii să vadă în lumina orbitoare a Vieţii. Nu numai mama naşte în durere, ci şi copilul însuşi se naşte în durerea proprie. Dar această durere a Vieţii – într-un chip de neînţeles şi desăvârşit – a fost deja mângâiată timp de 9 luni prin locuirea în căminul cald şi familiar al mamei lui. Fiinţa întâi l-a mângâiat, nu a vrut să-l sperie, l-a adus pe lume încet, într-o casă prietenoasă şi protectoare. Pentru ca, după ce a fost hrănit îndestul cu Dragoste, să aibă puterea s-o părăsească. Pentru ca durerile naşterii să aibă sens pentru ceva. Mai dinainte.

Căci, dacă ne ducem cu mintea la Cer, înţelegem că fiecare copil care se naşte trăieşte, în felul propriu, acea suferinţă universală a Fiinţei care părăseşte sânul părintesc. Acea suferinţă a lui Iisus însuşi, omul universal, care a părăsit sânurile Tatălui ca să se întrupeze, să locuiască în trup, să moară şi să învieze. Cu fiecare copil născut se petrece o iniţiere a Umanităţii în suferinţă. Dar suferinţă după ce Viaţa a fost deja mângâiată. Căci Iisus a petrecut din veci în căldura sânului Tatălui, mai înainte să se facă om. Şi fiecare copil a petrecut 9 luni în căldura casei mamei, mai înainte de lume. Aşa, deşertarea, naşterea, venirea pe lume, durerea – au sens. Au fost înţelese dinainte. Au fost mângâiate. De Însuşi cel numit Mângâietorul a Toate. Duhul Sfânt.

Sau hai să ne gândim la una din cele mai mari dureri de pe lume. Maica Domnului care şi-a văzut Fiul răstignit. Oare credem că Maica Domnului s-a consolat postum, mângâiată de ucenici, de femeile mironosiţe, şi apoi de însăşi Învierea Fiului Ei? Nicidecum. Fiinţa îi mângâiase în taină inima Maicii Domnului mai dinainte, ca să poată purta această suferinţă. S-o poată desluşi. Şi când adică? Maica Domnului a fost mângâiată încontinuu timp de 33 ani prin existenţa Fiului Ei. Prin Bunăvestirea lui Gavriil, înainte de zămislire. Prin salutul Elisabetei – Continue reading „Ierodiacon IUSTIN T.: Întâi vine mângâierea, apoi durerea…” →

George ANCA: Eminescu aluziv

(ilustrație de Mihai Cătrună)

 

Mihai Sadoveanu cu lumina vine de la răsărit tocmai când India se eliberează de englezi… România e ocupată de ruşi! Mihai Eminescu este interzis mutilat – ceea ce s-a reprodus în anii 90 pe canale de aceeaşi teapă…

Inorogul şi oceanul lui Lucian Blaga –  “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” –  Lumină lină de Tudor Arghezi – la Eminescu,  nonviolentă e Rugăciunea unui dac, sau ahimsa finalului din Călin (Kali/dasa) –  “Mai e-n tot universul o stea plină de pace,/ Netulburată vecinic de ură, de război”?

 Zricha Vaswani, înapoi pe pământ indian, a deschis, parcă altfel, ochii asupra scripturilor supreme ale vechii-noii Indii, aşternând un du-te-vino între Odă – Katha Upanishad, Glossa – Sutta Nipata, Rugăciunea unui dac – Rig-Veda, Scrisoarea I – Rig-Veda, Luceafărul – Srimad Bhagavad Gita, Kamadeva – Sakuntala, Mortua est – Budha-Karita. Ciudat, sau asemănător, doctoranzii români, petrecuţi hindus, se vădesc mai adânc submerşi indianităţii, poate încă un argument al afinităţilor româno-indiene. N-am curaj să stilizez aparenta regăsire, la ei, a românismului prin indianism (universitar).

Yatindra Tiwari  a rămas fascinat,   de Heliade (tradcător al Legilor lui Manu sau Tirukural), anume de eufonia stelară a laptelui, în “Zburătorul”.

Între Roma şi Tomis, între cer şi pământ, între Trachina şi Tracia, glasul alcionilor, fii ai luceafărului ubicuu şi etern, îngână pe Ovidiu.

mâine de mai vieţuia

doina-şi eminescia

ca românii ce târziu

doina zor eminesciu

am mai stat în Washington

pe bănci de lemn din Eminescu

din sângele asasinaţilor şi tu

Tahar Djaut la 39 d’ani

dă crima omoară-mă

astfel să-ţi  mulţumesc

îmi prenumăr răchita

pluralului eminescian

văduva lui Eminescu

în gura lui Călinescu

am fi putut vorbi mai

mult despre Kalidasa

două egaluri viduşaka

lui Creangă punând Eminescu tilaka

Eminescu în Mexico în inimă

la mijloc New-York-ul încrimină

Creangă Hanuman

 la Eminescu în Coran

iar la bojdeucă Al Rahimi

Rama Crist Eminescu

Continue reading „George ANCA: Eminescu aluziv” →