Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală – Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XIX(2019), nr. 399 (1 –15 Iunie)

Dragii mei enoriași!

Scrisoare către Europa. ,,Te-am iubit, Europa! Te-am iubit, fiindcă te-au iubit strămoșii mei, când își dădeau viața ca să apere porțile tale de prăbușire la venirea puhoaielor barbare. Pe la noi rămâneau pe câmpuri goale scrum și oase, iar în pământ sângele și trupurile eroilor. În vremea asta tu îți construiai universități, catedrale, biblioteci și palate, studiai, petreceai, benchetuiai. Erai, însă, sora noastră creștină mai mare!

Te-am iubit, Europa! Te-am iubit, fiindcă te-au iubit moșii mei, când și-au trimis copiii să studieze la Paris, la Roma, la Viena, la Padova și-n alte locuri de mare prestigiu cultural, ca să vină apoi acasă și să aducă cu ei din luminile tale pe pământ românesc. Și mari schimbări au făcut năzdrăvanii aceia, încât se va vorbi despre ei cât se va scrie istorie românească.

Te-am iubit, Europa! Te-am iubit, fiindcă ne-ai dat curaj la vremuri de cumpănă, chiar dacă de cele mai multe ori numai cu vorba; ne-ai ajutat când am realizat Mica și Marea Unire și asta nu o putem uita.

Te-am iubit, Europa! Te-am iubit, fiindcă te-au iubit părinții mei, când se uitau pe crăpăturile cortinei ce ne despărțea de tine și ascultau vorbele tale dătătoare de speranță. Tu ne întăreai convingerea că răul are sfârșit, că ceasul izbăvirii se apropie, că trebuie să mai avem puțină răbdare și noi am avut.

Te-am iubit, Europa! Te-am iubit de când eram elev și am început să citesc poveștile Fraților Grimm sau ale lui Andersen. Au urmat apoi marea literatură franceză, engleză, germană, italiană, spaniolă, atâtea câte erau traduse la noi, toate zămislite la sânul tău, în inima ta. Ne desfătau sufletul, fie că erau romane, nuvele, poezii, piese de teatru.

Te-am iubit, Europa! Te-am iubit, când am vizitat muzee și am văzut picturile marilor creatori apuseni, când am răsfoit albume de artă și am văzut sute de reproduceri de opere nemuritoare ale penelurilor europene.

Te-am iubit, Europa! Te-am iubit, când am ascultat în sălile de concerte, la radio, de pe discuri, muzică clasică germană, franceză, italiană și nu numai. Erai magistrală, seducătoare!

Te-am iubit, Europa! Te-am iubit de câte ori am avut prilejul să văd marile construcții din orașele tale. N-am putut, ce-i drept, să le văd decât prin intermediari: hârtie, filme, reproduceri, dar a fost și atât de ajuns ca să rămân fără grai în fața monumentalității și frumuseții lor.

Te-am iubit, Europa! Te-am iubit, fiindcă tu ai fost întotdeauna pionierul descoperirilor științifice atât de necesare propășirii omenirii întregi. Tu ai fost fanionul științei și tehnicii mondiale. Nu este invenție a minții umane, care să nu aibă legătură într-un fel sau altul cu tine.

Te-am iubit, Europa! Te-am iubit, când a venit acel binecuvântat an 1989, piatră de hotar a istoriei noastre. Te imaginam până atunci ca fiind patria libertății cuvântului, scrisului, inițiativei, culturii, științei, artelor, prosperității. Era ca o regăsire a ființei iubite după mulți ani de rătăcire.

Ne-ai amăgit, Europa, atrăgându-ne cu bruma de câștig toată floarea și vigoarea nației. Ne-au luat turcii mii de copii, dar veneau din urmă alții, tot mai mulți și completau golurile. Tu ne-ai luat copiii cu părinți cu tot, și-au rămas goluri demografice, care nu se vor mai putea completa niciodată.

Ne-ai amăgit, Europa, atrăgându-ne cu banii tăi capetele luminate ale neamului, forța de muncă. Nu mai avem medici, cercetători, oameni de știință, meseriași competenți, forță de muncă. S-au desființat școli, spitale, iar satele sunt aproape pustii. Cu fiecare înmormântare rămâne și câte o casă pustie. Au trecut peste noi multe războaie. De fiecare dată mureau mii de viteji, lăsau goluri mari, dar veneau din urma alte generații tinere, care completau lipsurile în câțiva ani. Acum nu mai are cine să le mai completeze, doar dacă vor veni cei de alte nații.

Ne-ai amăgit, Europa, fluturându-ne povestea privatizării bogățiilor țării, fabricilor, uzinelor, combinatelor, majorității mijloacelor de producție. Nu se întâlnește în istoria noastră un jaf mai mare ca cel petrecut după 1989, sub oblăduirea ta. Totul a fost dat la fier vechi, chiar dacă ar fi fost tehnologie de ultimă oră. Ne-ai încurajat să vindem pe nimic totul, așa încât azi importăm și ace cu gămălie de la capătul pământului. Niște calcule făcute de oameni competenți arătau că valoarea bunurilor pierdute de neamul românesc în ultimii treizeci de ani este de o sută patruzeci de ori mai mare decât a celor ce ni le-au luat turcii în șase sute de ani.

Ne-ai amăgit, Europa, așa încât o mare parte din pământurile fertile ale țării aparțin străinilor, altă parte este nemuncită. Așa ne-ai impus legislația, așa ai dirijat fondurile tale, încât ai încurajat lenea și ai descurajat pe omul muncitor. Produsele noastre nu au loc în rafturile marilor magazine europene, în schimb, cele aduse din Europa și de aiurea sunt îndopate cu substanțe chimice, încât, vrând-nevrând, mâncăm și bem otravă. Pământul nostru atât de mănos, – grânarul Europei de altădată -, șade nemuncit, iar fructele, legumele, cerealele, toate produsele prelucrate vin de aiurea. Am ajuns ca o colonie, piață de desfacere pentru produsele altora.

Ne-ai amăgit, Europa, căci libertatea de care ne vorbeai e de fapt un libertinaj fără precedent în istorie. Noi suntem o țară de creștini, cu o morală creștină înrădăcinată în conștiințele noastre de mii de ani. La noi familia a fost sfântă, casa-casă, masa-masă, buna-cuviință a fost cartea noastră de vizită. Nici nu îndrăzneau strămoșii noștri să gândească măcar că pot exista păcate și aberații, pe care tu astăzi ni le impui ca regulă de viață și ne ceri să le legiferăm. Se zvârcolesc bătrânii în morminte, când noi vorbim de ,,alinierea” legislației noastre cu cea europeană în materie relații interumane, în materie de familie.

Ne-ai amăgit, Europa, fiindcă nu mai ești ceea ce am crezut că ești: leagănul creștinătății. Creștinismul a dat identitate Europei. Un mare cărturar spunea: ,,Scoateți elementul creștin din cultura și arta europeană și veți vedea că nu mai rămâne nimic de valoare!”  Cu toate acestea, în Europa creștină sunt  promovate tot  într-o veselie valori religioase necreștine. În 2018 au fost dărâmate 2.700 de biserici creștine și au fost construite 11.000 moschei! Bisericile și catedralele catolice din Europa  sunt goale sau aproape goale. Unele au fost transformate  în  muzee, ori au fost închiriate altor culte. Descreștinarea Europei este urmărită pas cu pas de ,,corectitudinea” politică;

Ne-ai amăgit, Europa, fiindcă în tine n-am găsit pe frații noștri egali în drepturi și obligații. Peste tot românii noștri sunt socotiți ruda săracă, ruda care efectuează cele mai grele și umilitoare munci,  dar primește cele mai mici salarii. Aceeași muncă, aceleași rezultate, dar salarii diferite, pentru că nu au cetățenie germană, engleză, franceză, ci numai cetățenie română.

Ne-ai amăgit, Europa, fiindcă ai primit în tine milioane de imigranți din alte continente, cu alte religii, cu alte mentalități. Foarte rapid, populația îmbătrânită autohtonă va fi înlocuită de alte populații. Sute  de ani s-au luptat musulmanii pe viață și pe moarte să cucerească Europa cu sabia și n-au reușit. Astăzi o cuceresc cu mâinile goale. Statisticile spun că până în 2050 jumătate din populația Europei va fi musulmană. Înțeleg, sunt oameni necăjiți, au război acasă, casele lor au fost transformate în scrum. Primește-i, ajută-i ca pe frați, dar când se termină pericolul din țara lor trimite-i înapoi și ajută-i să-și refacă țara. Acolo este pământul și locul pe care l-a dat Dumnezeu acelor nații să trăiască.

Ne-ai amăgit, Europa. Te credeam o tânără frumoasă, inteligentă, pe care s-o iubim multe sute de ani de aici înainte. Din păcate, tot mai mult ne convingi că nu ești decât o babă sclerozată și  nu mai ești în stare să faci distincție între bine și rău, între moral și imoral.

Trezește-te, Europa! Trezește-te până nu e prea târziu, fiindcă în momentul în care vei începe să te destrami, degeaba vei mai plânge și te vei mai tângui. Toate imperiile care și-au neglijat micile popoare componente au devenit uriași cu picioare de lut, iar prăbușirea a fost iminentă.

Trezește-te, Europa! Am venit la tine cu bucurie și speranță. Vrem să fim împreună și să mergem pe drumul istoriei împreună, dar nu ne dezamăgi. Ți-am precizat mai sus câteva lucruri care ne dor, te rugăm să ții seamă de ele, spre binele tău și al nostru.

 Așa să ne ajute Dumnezeu!

*

Sfaturi părintești. În revista ,,Totpal’s Daily News” am găsit un eseu interesant și foarte convingător al renumitului istoric român din SUA, Domnul Alexandru Nemoianu. Este de actualitate și folositor multora dintre noi, când ne reglăm relațiile cu cei apropiați. Se intitulează O mare înșelare. Iată-l:

,,Una dintre cele mai mari înșelări este aceea de a considera smerenie stări care de fapt sunt de mândrie și autojustificare. Autojustificare care, cel mai adesea, cuprinde pe cei apropiați ale căror căi rele le aprobăm din falsă sentimentalitate lacrimogenă de mahala. Acoperim și ,,justificăm” acțiuni mișelești, antiumane și anticreștine, pe care le comit, sau cărora le stau complici, rubedenii ale noastre și ne liniștim numind asta ,,dragoste”. Nu este dragoste, este complicitate la rău. Cred că există câteva explicații ale acestei înșelări și o privire lămuritoare poate fi de folos.

Într-o privire de ansamblu și superficial, comodă, vom putea spune, ,,oamenii sunt la fel”. Aici este o clară confuzie între aparent și real. În esență suntem asemănători anatomic, dar deosebiți în fizionomii și cei care excelează, sunt cei care dau adâncime deosebirii. Cei buni și inteligenți au un aspect care în esență este frumos. Cei răi și proști sunt și foarte urâți, după cum și gândirea lor este urâtă. Este cu totul greșită și falsă percepția că standardele se așează de ,,sus” în ,,jos”, de la ,,bine” spre ,,rău”. Ele se așează invers, de la rău la bine și binele strălucește prin contrast cu răul. Deci, în ,,mare”, superficial, suntem asemănători. Dar această asemănare proclamată este poate cea mai jalnică manifestare de superficialitate. Oamenii nu sunt ,,la fel” și nu sunt egali, sunt diferiți, fiecare este altfel și fiecare are importanță, în bine sau rău. Nici ca gen nu suntem la fel, există diferență fundamentală între masculin și feminin și, vorba francezului, ,,trăiască diferența”.
Acestea fiind spuse, este interesant de urmărit modul în care se așează orânduirile omenești. Modul în care ele pot fi mai bune, ori mai rele. În această devenire a așezărilor, sistemelor omenești, se poate vedea limpede importanța fiecărei persoane. Căci de fibra morală a fiecărei persoane, de capacitatea ei de a se opune compromisurilor și înșelărilor, oamenii, în funcție de acestea, pot trăi  decent, sau pot trăi sordid. Între înșelări, poate cea mai frecventă și mai stricătoare este părerea de sine, ,,autosuficiența”. Este manifestarea plenară, fără acoperire, a unei stări sinistre, autosuficiență, mulțumirea și părerea de sine. Aici se încalcă îndemnul ,,cine nu Mă iubește mai mult decât pe copii,  frați,  mama, nu este vrednic de Mine”(Mat.,  X, 36). Și omul va avea de vrăjmași chiar pe cei din casa lui. Iar mai departe: ,,Cine iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; și cine iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine.”(Mat., X, 31). Este aici subliniat, că poruncile lui Dumnezeu nu sunt opționale. Putem și avem obligația de a iubi pe casnicii noștri, dar fără asemănare avem obligația de a iubi pe Dumnezeu și poruncile lui. Putem și avem datoria să ne iubim casnicii, dar mai mare obligație avem să le spunem, verde în față, atunci când încalcă voia lui Dumnezeu.

Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală – Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XIX(2019), nr. 399 (1 –15 Iunie)” →

Dorel SCHOR: Necazuri la servici

– Dragă domnule Marcu, cu experiența dumitale, m-am gândit că ai putea să-mi dai un sfat bun, o ideie, că doar experiența naște idei…

– Dar ce s-a întâmplat?

– Am niște necazuri la servici, niște neînțelegeri cu șeful.

– Cu șeful! Mie-mi spui ce înseamnă niște neînțelegeri cu șeful? Îți mănâncă sufletul, te paște toată ziua, nu-ți dă pace o minută. Îmi amintesc că în urmă cu vreo treizeci de ani, eram nou la slujbă, așa ca tine și am avut un schimb de păreri cu șeful. După aia mi-a făcut zile fripte doi ani de zile. Culmea este că eu aveam dreptate și el o știa. Știa!

– În cazul meu…

– Lasă cazul tău. În urmă cu treizeci de ani, în primul rând, că nu era situația de acum. Era cu totul altă situație. Ca să nu mai spun că și nevastă-mea, Sonia… O știi pe Sonia? Dacă nu, să-mi aduci aminte să-ți fac neapărat cunoștință. O femeie tare, știi ce înseamnă o femeie tare? Ei bine, nevastă-mea e o femeie tare. Ea mă împingea pe la spate: Nu te lăsa! Dar vezi că nu-i întotdeauna cum vrei tu sau cum vrea nevasta…

– La mine, de fapt…

– La tine… La tine nu știu despre ce este vorba, dar nici pe departe nu se poate compara cu situația de acum treizeci de ani. Unde mai pui că banditul era unul de-ai noștri, un bârladean, domnule, cine ar fi crezut, că doar se spune că moldovenii sunt oameni cumsecade. Doi ani m-a sărat și pipărat, țin minte că într-o dimineață, nici nu intru bine și mă cheamă urgent…

– La fel și șeful meu…

Continue reading „Dorel SCHOR: Necazuri la servici” →

Dunia PĂLĂNGEANU: S-a oprit soarele-n loc

S-a oprit soarele-n loc

 

Zână bună, Sânziană,
m-ai chemat azi în poiană
să îmi spăl fața cu rouă
și să-mbrac cămașă nouă
să petrec, să fiu frumoasă,
la horă-n pădurea deasă,
să culeg ierburi de leac
anul întreg să nu zac,
iar când noaptea va veni
focuri mari s-or înteți
și-am s-ascund sub pernă flori
ca să visez până -n zori,
pe cel drag,pe cel sortit,
și cu vara logodit.

Verde, verde,busuioc,
s-a oprit soarele-n loc
ziua lungă cu noroc,
și ne-mbie cu descântec
vrajă,dragoste și cântec!

Din proiectul literar bilingv român-bulgar „Poeme de băut cu ulciorul”, autoare Dunia Pălăngeanu/traducere l.bulgară Nadejda Radeva, Ruse,Bulgaria/Prefață Cosmin Ștefan Georgescu, medic, scriitor

—————————————————–

Dunia PĂLĂNGEANU

Iunie, 2019

 

Mariana POPAN: Aniversare

Mi-ai dat o rază, doar să-ți scriu,

Pe cerul tău senin, pustiu.

Eu l-am încondeiat cu stele,

Cu cântec viu de păsărele.

Ți-au intonat urări nescrise,

Mereu frumoase, neatinse.

Eu am mai luat cu drag o rază,

S-aduc pădurea ce-ți veghează:

Trepte de curcubeu de vis,

Pe care noi, cum ne e scris,

Le mai suim din când în când,

Veghindu-te, dar pe pământ,

Cu piscuri munți de ciocolată,

Palat cu verde de-altădată,

Să te ating c-un zâmbet mic,

Așa cum știi s-asculți un pic…

Azi, când e ziua ta, pe ducă,

Ai fost în la noi, din nou în luncă.

Cu toți îți mulțumim că ești

Viața pe care-o dăruiești!

Acolo, de pe cerul tău,

Tu soare, de la Dumnezeu

Să ne aduci iertare multă,

Chiar pentru-acei ce nu te-ascultă.

Să mai răsari și pe la noi,

Dar să ne-aduci zile cu ploi,

Pentru pământu-ți veșnic viu…

Sub cerul tău, senin… Pustiu…

———————————-

Mariana POPAN

Baia Mare    

21 iunie 2019

Anatol COVALI: Pace

Pace

 

E-atâta pace-n mine dintr-o vreme

de când în bătătura soartei joc,

zâmbind că viaţa mea nu se mai teme

şi-a pus, pe rând, tristeţile pe foc.

Îmi simt fiinţa plină de lumină

şi dominată de-un superb extaz

de care a mea inimă e plină

şi sufletul mi-l ţine pururi treaz.

Nu am crezut că am să-ajung vreodată

să nu regret nimic şi să trăiesc

o senectute binecuvântată

în care absolut totu-i firesc.

Nu mai sunt lupte-n trup, iar a mea minte

a-ntinerit într-un superb avânt

ce are-ntr-însul mii şi mii de ţinte

în care sper cuvinte să împlânt.

Simt că destinul meu mă ocroteşte

ca să-mplinesc tot ce-am primit în dar,

iar Cel de Pretutindeni îmi zâmbeşte

schimbându-mi vechiul har într-un alt har.

————————————–

Anatol COVALI

București

22 iunie 2019

Ioan POPOIU: Condotier solitar

CONDOTIER SOLITAR

 

Condotier
în armiile regești
lupți
sub o străină zare
ziduri se surpă
armate se prăbușesc
năluca victoriei
se-ndepărtează
mereu
singur
mărșăluiești
lângă zidurile
Wittenbergului
visezi
la o himerică
glorie
te vezi
luptător
sub steaua lui
Fortinbras
strălucit înveșmântat
în armură
lupte
marșuri
arme
toate
victorii à la Pyrrhus
lupta
se mută înăuntru
orizontul
se-nchide în
inima ta

——————————-

Ioan POPOIU

22 iunie 2019

 

Ileana Cornelia NEAGA: Grupaj cu poezii dedicat Sânzienelor

Floare sânziană

 

Noapte de vară

noapte în care

zeci de felinare

licuricii-aprind

ieșindu-le-n cale

dalbelor fecioare

desculțe pe rouă

două câte două

culeg braț de flori

galbene culori

flori  înmiresmate

cu dor descântate

în noapte cu stele

în jocuri de iele

de leac ca să fie

balsam, doctorie

pe-a inimii rană

Floare sânziană!

 

 

Flori galbene

 

înflorite-n zori de zi

flori galbene, sânziene

rupte-n grabă și-mpletite

în cununi cu spice verzi,

puse pe creștet de fete

în cântări de ciocârlii!

 

Mănunchiuri, noaptea culese

sânzieni de prin poieni

alduite, descântate

la umbra cornului lunii,

să fie de leac în vară

când plâng ochii la codane.

 

 

Flori mărunte

 

Smocuri, smocuri

pe pajiște

flori galbene, flori mărunte

sânziene

înflorite în ajun de sărbătoare

așteptând să le culeagă

doar fecioare bălăioare,

desculțe și despletite

hârjonindu-se-n poiană

în licăr de licurici

și purtându-le pe brațe

până-n sat.

Continue reading „Ileana Cornelia NEAGA: Grupaj cu poezii dedicat Sânzienelor” →

Cornelia PĂUN HEINZEL: „Legenda legendelor” fragment de roman

Într-o zi, Dumnezeu chemă la el pe Sfântul Petru şi îi spuse:

– Sfinte Petru, aş dori să mergi prin lume şi să afli ce mai fac oamenii. Le-am dăruit Biblia plină de învăţăminte spre a le fi de călăuză şi exemplu în viaţă; le-am adus pe pământ scriitori talentaţi care să creeze basme pentru copii, povestiri şi poveşti religioase sau istorice, inspirate din istoria popoarelor lor; le-am trimis poeţi care să-i încânte pe toţi cu magia versurilor lor; le-am creat muzicieni care să-i farmece cu acordurile melodiilor lor; le-am dăruit rapsozi şi cântăreţi cu har care să glăsuiască şi să interpreteze minunat creaţiile acestora; le-am oferit actori care să performeze cu dăruire şi talent creaţiile dramaturgilor. Doresc să ştiu, dacă oamenii se bucură de aceste daruri ale mele şi dacă toate acestea făcute pentru ei din suflet, le-au schimbat într-adevăr viaţa în bine iar munca mea nu a fost în zadar.

Sfântul Petru porni imediat la drum lung. Urcă din greu pe cele mai înalte vârfuri muntoase, unde ascultă doinele, baladele melodioase şi istorisirile minunate ale păstorilor, coborâ pe plajele cu nisip auriu şi fin ale apelor, întinse şi adânci, auzind cântecele şi snoavele pescarilor, străbătu oraşe şi sate, încântat de înţelepciunea proverbelor şi a zicătorilor populare şi privi alături de oameni reprezentaţiile actoriceşti, participă la serbările organizate în lume cu diferite prilejuri, fiind fermecat de bogăţia spirituală a ceremoniilor organizate, îi însoţi pe oameni la biserici, la slujbele religioase, participând cu aceştia la rugăciuni şi călătoria sa ajunse la sfârşit.

          Se întoarse direct în Rai şi pentru că avea multe de povestit, despre cele văzute, se prezentă aşa cum trebuia, înaintea Domnului.

– Sfinte Dumnezeu, am cutreierat lumea în lung şi-n lat, am ascultat versurile minunate ale oamenilor şi melodioasele lor cântece, am mers şi m-am rugat alături de ei în biserici, am privit scene de teatru impresionante şi am participat la sărbători fermecătoare. Am ascultat snoave, poveşti şi povestiri care bucură urechea şi mintea oricărui ascultător. Am citit cu plăcere basme pentru copii, poveşti de tot felul – magice, fantastice, istorice, filozofice, religioase, romantice, satirice… Am totuşi o nedumerire. Nu ştiu ce fel de povestiri sunt acelea care conţin elemente fantastice sau miraculoase, brodate pe fondul unui motiv istoric sau al unei închipuiri mistice, prin care se explică geneza unui lucru, a unei fiinţe, caracterul aparte al unui eveniment istoric, al unui erou mitic sau al unui fenomen. Pentru că sunt deosebite de celelalte, ar trebui să aibă un nume special.

– Adevărat grăieşti, Sfinte Petru. Şi eu m-am gândit de mult timp la acest lucru. Am meditat îndelung şi doresc ca începând de astăzi, aceste povestiri deosebite să se numească “legende”, spuse Dumnezeu.

– Doamne, atunci aceasta va fi cu siguranţă „Legenda legendelor”, pentru că narează tocmai apariţia legendei, glăsui Sfântul Petru.

Cornelia Păun Heinzel: “Legenda legendelor” / Κορνέλια Παούν Χάϊντσελ: “Ο Θρύλος των Θρύλων” din volumul în curs de apariţie „ Η στροφή του πεπρωμένου “

Traducere în limba greacă: Tarcisius Iulian Laurenţiu Movileanu,  Ταρσίζιος Ιουλιανός Λαυρέντιος Μοβιλεάνου, traducător, absolvent cu studiile liceale şi universitare în Grecia, fiu de preot şi nepot de preot

            Μια μέρα ο Θεός κάλεσε τον Άγιο Πέτρο σ’ αυτόν και του είπε:

            – Άγιε Πέτρε, θα ήθελα να περάσεις από τον κόσμο για να μάθεις τι κάνουν οι άνθρωποι. Τους δώρισα την Αγία Γραφή, η οποία είναι γεμάτη διδασκαλίες για να τους καθοδηγήσει και να είναι παράδειγμα στη ζωή τους· τους έφερα στη γη ταλαντούχους συγγραφείς που να δημιουργούν παραμύθια για παιδιά, θρησκευτικά ή ιστορικά μυθιστορήματα, εμπνευσμένα από την ιστορία των λαών τους· τους έστειλα ποιητές για να τους συναρπάζουν όλους με τη μαγεία των στίχων τους· τους δημιούργησα μουσικούς για να τους γοητεύουν με τη συγχορδία των τραγουδιών τους· τους δώρισα ραψωδούς και τραγουδιστές με χάρισμα για να τραγουδάνε και να ερμηνεύουν τις υπέροχες Continue reading „Cornelia PĂUN HEINZEL: „Legenda legendelor” fragment de roman” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Constantin Moşincat – Războiul românilor ardeleni

„Cine ne vorbea din adâncuri? Cine ne lămurea?

   Ne vorbeau strămoşii. Toate şirurile de înaintaşi

   jertfiţi cu gândul la hotare şi la strălucirea neamului.

   Ne vorbea Ştefan cel Mare, din gropniţa de la Putna:

   <<Dacă duşmanul vostru va cere legăminte ruşinoase

   de la voi, atuncea mai bine să muriţi prin sabia lui, decât

   să fiţi privitori, împilării şi ticăloşiei ţării noastre.>>

    Ne vorbeau mormintele şi ne vorbea sângele românesc!”

 

(VASILE POSTEUCĂ)

 

 

   Orădeanul istoric militar, Colonelul (r), dr. Constantin Moşincat a pornit dârz, drept, demn pe urmele demnităţii şi onoarei înaintaşilor săi care au lăsat posterităţii tot ce au avut ei mai bun: cinstea, munca, vorba bună, credinţa străbună, curajul, răbdarea, respectul, numele binecuvântat, fapte alese, frumuseţea sufletului lor brodată în regalele costume populare şi-n dăruirea fără măsură, patriotismul, jertfa, dragostea de Dumnezeu, „adevărate Icoane de încă ne exprimată recunoştiinţă,” care i-au lăsat drept moştenire: Adevărul, Iubirea, Onoarea, Patria şi Dumnezeu.

   Admirabila sa Operă încadrată între frontierele istoriei militare: Marşul spre Marea Unire. Războiul românilor ardeleni, Campania 1916 a Diviziei 11 Infanterie, se adaugă cu demnitate celorlalte lucrări de referinţă care au fost şi vor mai fi scrise.

   Cuvântul Înainte este urzit dintr-o aleasă ţesătură de idei, cuvinte şi recunoştiinţă de istoricul Comandor (r) prof. univ. dr. Jipa Gheorghe Rotaru, membru titular al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România.

   În şirul lucrărilor fundamentale, în pantheonul memorialisticii, în lumina altor noi izvoare de arhivă se află Colonelul (r), dr. Constantin Moşincat, „un profund cunoscător şi cercetător al istoriei contemporane româneşti, cu ample contribuţii ştiinţifice în domeniile care îi sunt cel mai aproape de suflet, istoria Ardealului şi istoria militară românească.” (pag. 5)

   Munca titanică adunată cu migală de albină, strânsă cu strădanie de furnică, cu dârzenia Ostaşului de carieră, cu vigilenţa istoricului des încercat, l-a înrolat spre ofensiva frontului Arhivelor Militare Române, Austriece şi Ungare, peste care a presărat polenul memoriilor personale, cu nectarul moşilor şi strămoşilor nepreţuiţi la justa lor măsură, onoare, cu alte monumentale monografii şi lucrări de esenţă.

   „Ineditul absolut al acestei lucrări l-am putut descifra în capitolul de bază Războiul românilor ardeleni pentru neatârnare. Subiect tabu în istoriografia românească dinainte de 1990, aspectele vizând contribuţia ostaşilor rămâni transilvăneni la războiul Puterilor Centrale împotriva Antantei, din care a făcut parte şi Regatul român, sunt minuţios şi în detaliu analizate, începând de la faza de pregătire a războiului şi mobilizarea armatei imperiale şi apoi pe parcursul operaţiilor.” (pag. 8)

   Istoricul militar, orădean, Colonelul (r), dr. Constantin Moşincat, îşi elaborează strategia militară, prin pana sriitorului iscusit, printr-o contribuţie esenţială, ce se adaugă la temelia conştiinţei unităţii de neam, aşezată merituos în amvonul conştiinţei universale, probând mai întâi unitatea acestei lucrării în cadrul unicităţii ei, căruia destinul i-a îngăduit să pună în lumina sa taborică: sufletul românesc încărcat de Eroism, de Demnitate, de Jertfă, de Biruinţă, de Cruce, de Înviere.

   „Fără a exagera sau generaliza faptele, trebuie să recunoaştem, continuă comadorul Jipa Gheorghe Rotaru, că fără profesionalismul, dăruirea, dar mai ales, patriotismul col. r. dr. Constantin Moşincat şi nu orice fel de patriotism, ci unul local ardelenesc, care nu poate fi cu nimic confundat, studiul unor asemenea subiecte ar fi rămas sterp, arid, poate chiar de nepătruns pentru cei cărora li se adresează. Oricum, pentru istoriografia românească, pentru specialişti, cartea de faţă rămâne ca un reper de bază pe lângă care nu se poate trece de către cei ce se vor apleca asupra problematicii războiului nostru pentru întregirea neamului.” (pag. 12)

   Capitolul II, Contextul European de Alianţe este deschis de magistrala remarcă a savantului istoric Nicolae Iorga: „Ungurii şi evreii de la Pesta pot să se laude că măcelul acesta fără pereche de mare şi hâd ei l-au voit, ei l-au aţâţat, ei l-au adus. Asupra lor trebuie să cadă blestemele tuturor celor ce vor muri, ce vor rămânea schilozi, ce nu vor mai avea sprijin şi pâine.” (Nicolae Iorga, Războiul cel mare, în Neamul românesc, An V, nr. 27 Iulie 1914)

   În contextul geopolitic european al veacului al XIX-lea, privind configurarea marilor state şi reconfigurarea alianţelor, autorul ne relevă dincolo de fulgerile şi tunetele războiului, starea monarhică, intrinsecă a Românului valah, parte bisericească şi parte lumească, cea de credinţă şi cea de datorie, cea de iubire şi cea de jertfă: „Înainte de a purcede să-şi facă datoria de oştean, el nu uită să-şi împlinească datoria de creştin. Preoţii satelor s-au sculat deci în faptul zilei, luminările bisericuţelor de lemn s-au aprins şi după ce au ascultat sfânta liturghie, în ecteniile pentru călătorie, cei chemaţi s-au cuminecat toţi după rânduiala legii creştineşti. Şi-au mai făcut o cruce, şi apoi, în sclipirea dimineţii de vară, nesfârşitele cete albe au început a roi spre marginea oraşelor– să se înşiruie sub pajura împărătească.” (p.24)

 

   Capitolul III, Războiul Românilor Ardeleni pentru Neatârnare, debutează cu subcapitolul Strămoşii mei plugari.

   Bravul Colonel orădean dr. Constantin Moşincat care, şi-a dăltuit destinul pe Osia imperială a Neamului nemuritor thraco-geto-dac, ne mărturiseşte cu mândrie de Român descendenţa sa regală din Dinastia milenară a Strămoşilor Daci. „Ei, strămoşii mei, au avut cu siguranţă un ideal, şi s-au îngrijit de nevoile casei lor, au mers pe cărarea lor, plină de asperităţi, la fel cum a fost şi drumul ţării pe care marii luminători duceau naţia spre cultura originală, populară, ori tradiţională specifică zonei locului. Ei, trăitori în satele din Ardeal, această frumoasă <<Grădină a lui Dumnezeu>>…, au învăţat şi cultivat: voia bună pentru munca ordonată, simţul ordinei, înţelegerea binelui obştesc şi al spiritului creştin, respectul pentru lege, şi nu în cele din urmă demnitatea şi mândria solidară de român.” (pag. 31)

   Strămoşii autorului, acest grande Cavaler prin educaţie creştină şi formaţie ostăşească, şi-i glorifica sub pecetea şi heraldica lor ancestrală de la pelasgi: „conscrişi documentelor de evidenţă al voluntarilor de la Darniţa sau Roma, la depunerea jurământului de fidelitate, faţă de tronul Regatului României, pe crucile cimitirelor de pretutindeni, ori în evidenţele morţilor din lagărele de prizonieri: ortodocşi plugari…Libertatea era înţeleasă de ei ca mod slobod de a se asocia familial, a construi în clacă case după nevoi şi a munci cât le era de trebuinţă, de a petrece şi a proiecta viitorul, după placul lor. Unirea, şi puterea ei o manifestau zilnic în muncă: la facerea crucilor de grâu şi secară, la cositul ierbii şi clăditul înalt al fânului şi cazalului de paie. Voia bună, de la hora din bătătură, doina şi bocetul le pigmenta şi le făcea păcută viaţa. Au cântat din frunza codrului şi au zis, în gând ori la horele din bătătura satului, ce ştiau: Doina lui Lucaciu, Marşul lui Iancu, imnul Deşteaptă-te române!, Sara pe deal, La oglindă, etc.” (pag. 31-32)

   Născut în satul Răduleşti, reflectat în podoaba sa mirifică, sub pavăza Bunicului Gavrilă, erou al răboiului de Reîntregire, sub călăuza binecuvântată a Bunei Floarea, sub dogoritoarea dragoste a mamei Ana, sub dârzenia, nefrângerea şi neaplecarea tatălui  Vasile, istoricul nostru de prestigiu şi admirabilul Oştean se înregimentează şirului său străbun cuminecat în Potirul rubiniu al onoarei, al jertfei, al martiriului, al izbânzii, care circumscrişi Biruinţei lui Hristos, sunt de fapt şi Strămoşii noştri, ce ne înnobilează, alături de Duhul Sfânt – Proniatorul Neamurilor Creştine Ortodoxe, în care se „poate naşte Omul excepţional, om care, poate întrupa cel mai înalt ideal de umanitate al vremii sale.” (pag. 36)

   Am avut privilegiul divin al unui Întregitor de Neam creştin ortodox, al unui Erou între Eroi, al unui ales Martir, al unei renaşteri spirituale creştin naţionaliste, care ne-a conferit libertatea unei monarhii pururi româneşti şi pururea suverană.

   „Pentru egalitate şi libertate, pentru neatârnarea lor, ardelenii au purtat propriul lor război: războiul pentru drepturi şi libertăţi politice şi sociale şi o dimensiune spiritual umană-culturală.” (pag. 39)

   Bunul Dumnezeu – Mântuitorul nostru Iisus Hristos prin preţuirea Daciei Mamei Sale – Fecioara Maria, şi a Lui, deci, ne-a dăruit Omul providenţial al fiecărei epoci: Zamolxis, Burebista, Decebal, Gelu, Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, Iancu de Hunedoara, Petru Dimitrie Cercel, Mihai Viteazul, Petru Rareş, Matei Basarab, Vasile Lupu, Constantin Brâncoveanu, Dimitrie Cantemir, Horia, Tudor Vladimirescu, Iancu, Bălcescu, Cuza, Antonescu, Cavalerul Ziditor de Conştiinţă, preoţi, ierarhi şi cărturari de inimă, de suflet, de simţire românească, cu celebra ASTRA, Telegraful român, Gazeta Transilvaniei, Foaia pentru minte, inimă şi literatură a nemuritorului George Bariţiu, Tribuna, care înrolase în DIVIZIA NAŢIONALĂ toată intelectualitatea din Ardeal, Banat şi Crişana, Familia, Foaia Poporului, atâtea glasuri rostite, atâtea voinţe grăite, atâtea atitudini îndreptate „împotriva trufiei ungureşti s-au ridicat şi alte publicaţii. Preotul (de fapt protopopul) Ioan Moţa, alături de dr. Silviu Moldovan, redactor, şi Aurel Popovici Barcian în Revista Orăştiei, care au luat atitudine faţă de parastasul Mileniului, pripăşirii în Europa a „civilizaţiei hunice de sub şaua calului”. Căci vor fi având ei de ce se bucura, dar noi? Pentru că de 1.000 de ani ne calcă în picioare orice drept, ne smulg rodul muncii noastre din mâini şi se îmbuibă ei din el.” (Pr. Ioan Moţa, 42 de ani de gazetărie, Orăştie, 1935; Col. r. dr. Constantin Moşincat, Preotul Ioan Moţa gazetar şi luptător pentru drepturile românilor, militant pentru unire, în Art – Emis, 2017) Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Constantin Moşincat – Războiul românilor ardeleni” →

Mircea Dorin ISTRATE: Poeme

NE  TOT  RĂREȘTI  TU  DOAMNE

                              La 56 de ani de la absolvirea liceului

 

Înlăcrimat mi-e gândul privindu-vă pe voi,

Colegii mei cu care, de-ntoarcem  timp n-apoi

Mă văd în vremea ceea, de-acuma ce-i trecută,

Ce ne-a-ndulcit clipita, din raiuri parcă ruptă.

 

Nebuni fără vre-o grijă iubeam în desfătare

Și d-am un cer de stele pe-o dulce sărutare,

Și duși într-o visare, în mutele cuvinte

Din inimă și suflet ne spus-am jurăminte.

 

N-aveam nimic cu lumea, ci doar cu tinerețea,

Nebună fost-a clipa și dulce frumusețea

Acelor zile care, tot cursu-mi-au la vale

Că se cereau trăite, cu toate ale sale.

 

Credeam că noi schimba-vom din temelii ce-a lume

Și-n roșie hlamidă, pe cap purtând cunune,

Visam c-om fi în glorii de-atunci pân’, la sfârșit

Și lumea la picioare va sta în gudurit.

 

N-a fost așa să fie, dar n-am rămas datori

Părinților și școlii și-apoi, adeseori

În fală și-n mândrie, de viață prețuiți,

Am fost cum se cuvine, cu ce-am avut în minți.

 

Acum, în jurul nostru un gol mereu se face,

Din câți am fost odată, prea mulți îmi dorm în pace,

Și va veni, sunt sigur, de-acuma ziua-n care

Un ultim ce-o rămâne, plecava-n înălțare.

 

Ce-o fi apoie după, o scurtă amintire

C-am fost și noi odată aici, în viețuire

Ființe gânditoare sub umbră de noroc,

Ce-n veșnicitul lumii, avutu-am un loc.

 

Trăiți aceste clipe  că-s cele de la urmă,

Suntem în toamna vieții, cu vii răcori și brumă,

De-acum, a noastre zile cu grijă-s numărate,

Că  una de-i primită, se scade din ce-s date.

 

20.06.2019

 

ÎNTR-O  VARĂ  DEZMIERDATĂ

 

Mai ții minte cum odată

Într-o vară dezmierdată

Ne-am iubit ca doi nebuni.

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Poeme” →