Cheia Bătrânei
Stă bătrâna gârbovită
pe o bancă sub un tei,
toate tristeţile lumii
sunt ascunse-n ochii ei.
Se gândeşte neîncetat
la căsuţa ei umilă
ce i-au vândut-o copiii
ca să-şi construiască vilă.
Dar în vilă n-are loc,
i-au făcut lângă grădină
cămăruţă cu un geam
să privească spre lumină.
Căci copii-s ocupaţi
se plimbă în jos şi-n sus.
Merg chiar la Biserică
Să-L slăvească pe Iisus.
“Fii, măicuţă mulţumită
să ne-ajuţi pe fiecare!
Cine astăzi ţi-ar mai da
farfuria cu mâncare?
Că dacă ai îmbătrânit
nu este a noastră vina,
vila se-ntreţine greu
vrem să schimbăm şi maşina.!”
În clipele de răgaz
ascunzând o cheie-n mână,
se îndreaptă către casa
unde a fost, cândva, stăpână.
Numai cheia i-a rămas
că în rest toate sunt duse,
casă, tinereţe, soţ,
sunt durerile-i nespuse.
Lung priveşte printre gard
şi îşi vede viaţa toată,
simţind cum din ce în ce
de puteri este lăsată.
Însă, într-o dimineaţă,
au găsit lângă grădină,
moartă, pe bătrâna mamă,
tot strângând o cheie-n mână.
*Această poezie a primit Premiul I la Concursul Internaţional de Poezie STARPRESS, 2012.
Bătrâna doamnă cu sclipici…
Bătrâna doamnă cu sclipici
Cu viaţa-i ca o zi de post
priveşte-n juru-i fără rost
şi are un fel de… tremurici.
A fost o doamnă cu renume
Acuma este o frunză-n vânt
rătăcitoare pe pământ
şi nimeni n-o strigă pe nume.
Şi umblă, aşa, ca o nălucă
iar tinereţea-i e departe
nu se mai teme de moarte
uitând acasă să se ducă.
Doamna noastră cu sclipici
se-ntinde-n iarba de pe jos
visează atâta de frumos
şi s-a oprit din… tremurici.
A fost o doamnă cu sclipici…
1 iulie 2o12
Bătrâna şi căţelul
Stă pe bancă-n parc bătrâna
lângă ea cu un căţel
tot ce i-a rămas pe lume
este acest sufleţel…
Se gândeşte la trecut
anii nu poate să-i schimbe
iar căţelul lângă ea
sare-n sus şi face tumbe…
Are doi bani în batistă
cumpără cu ei o pâine
din care mănâncă ea
ce rămâne dă la câine…
Şi se bucură căţelul
dând din coadă a bucurie
cine o să moară primul
niciodată nu se ştie…
Dar acum bătrâna noastră-i
fericită peste poate
împărţind cu acest căţel
marea ei singurătate…
Balada gării Orăştie
In gară, la Orăştie,
am mâncat eu nişte dude
erau negre, erau ude
şi gara era cam… şuie.
Aş fi stat dar n-aveam unde
pe peron un câine şchiop
şi ploua, era potop
frigul încet te pătrunde
Şi aşa începi să tremuri
n- ai nici unde să te uiţi
că pereţi-s descojiţi
parcă am fi pe alte vremuri.
Este trist, este pustiu
şi nici un tren nu mai vine
iarba a crescut pe şine
şi mi s-a făcut târziu
14 iunie 2008
——————————
Titina Nica ŢENE
Cluj-Napoca