– A inova, aşa cum am procedat prin intextualitate în romanul Insula viscolului înseamnă întotdeauna a lărgi cadrul existent,a devansa prezentul ,dar nu am făcut-o în limitele în care premisele deja cucerite o permit. (Ion Pascodi).

În conservatorismul său scriitorul român se limitează doar la premisele doar cucerite şi la modul de permitere a lor.vai de cel care încearcă să rupă “limitele”. Însă, viitorul dă dreptate întotdeauna celui care a îndrăznit să iasă din conservatorismul acestor premize deja cucerite

–Comunismul şi nazismul sunt două doctrine asemănătoare, una de extremă stânga şi alta de extremă dreapta,ele închid cercul unei viitoare împărţiri în secmente ale doctrinelor politice. Comunismul avea la bază lupta de clasă pentru anihilarea opozanţilor, iar nazismul propăvăduia lupta de rasă, pentru dominarea rasei ariene.

-Se vorbeşte foarte mult despre holocaustul nazist,dar de ce nu se condamnă şi holocaustul comunist? Poate că există în fiecare intelectual occidental o genă a criminalităţii comuniste care influenţează spre stânga atitudinea lor şi a maselor.

-Succesul unei opere de artă depinde de mai mulţi factori: felul receptării artei,nivelul de cultură al receptorilor,felul de interpretare a acesteia şi modul de reflectare a societăţii şi talentul autorului în interferenţă cu intervenţia şi rolul societăţii.

-Nu există opere accesibile sau opere inaccesibile. Valoarea estetică a operei ce cuprinde: profunzimea esenţei, complexitatea structurii, noutatea limbajului, rafinamentul expresiei, polivalenţa sensurilor incluse, nu defineşte accesibilitatea. Între cele două concepte: accesibil şi inaccesibil nu trebuie interpusă o falsă antinomie. Trebuie păstrat raportul între opera de artă şi public.

-Omul, în inconştienţa sa, în prima parte a vieţii se străduieşte din răsputeri să-şi distrugă sănătatea, prin fumat, alcool, excese sexuale, droguri şi activităţi care suprasolicită organismul, sau goanna după înavuţire, ca în a doua parte a vieţii să-şi cheltuie economiile agonistite cu trudă pentru a-şi “repara”sănătatea,dacă se mai poate, distrusă în prima parte a vieţii. Putem compara viaţa noastră cu reflecţia într-o oglindă care inversează imaginea.

-Sartre spunea: poezia înseamnă cine pierde câştigă,eu generalizez, poezia înseamnă neînţelegerea lumii prin suferinţă minus înţelegerea.

-Friedrich Schlegel consemna: Nu poate fi frumos decât ceea ce conţine o relaţie cu infinitul şi cu divinul. Şi mai spunea că poezia însăşi nu e nimic altceva decât expresia pură a acestui cuvânt lăuntric etern, la care mai adaug că este oglindirea sufletului uman în puritatea cuvântului. Fiindcă acesta din urmă nu este altceva decât expresia oglindirii a ceea ce înţelegem şi percepem. Ea este cuvântul şlefuit în care s-au turnat :toată înţelegerea şi ne înţelegerea sufletului uman.

-Un lucru sigur şi uşor demostrat celor care ar putea să aibă îndoieli în privinţa lui este antipatia naturală criticului faţă de poet-a celui care nu face nimic faţă de cel care face-a trântorului împotriva albinei,-a mârţoagei împotriva armăsarului, scria Theophile Gautier, de aceea critica făcută de un creator faţă de un alt creator este echilibrată, de bun gust şi la obiect, faţă de critica aceluia care nu a creat niciodată o operă de artă, care este făcută fără obiecţii pertinente,care este filozofardă, abstractă, mai concret criticul de această factură este precum musca la arat,din bine cunoscuta fabulă. Limbajul critic trebuie să fie bivalent, bastard, straniu şi baroc, care pe lângă faptul că are propria-i utilitate,trebuie să aibă frumuseţea lui. Va venii vremea ca operele literare scrise în secolele trecute să fie înţelese şi “gustate” în secolele viitoare prin critica literară contemporană viitorului.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Metafore ce ţin de mână ideile să nu rătăcească” →