Anna-Nora ROTARU: De vorbă cu mine însămi

DE VORBĂ CU MINE ÎNSĂMI …

La fereastra sufletului, pe pervazu-i mă așez,
Punându-mi gânditoare fel de fel de întrebări…
Încerc răspunsurile să le găsesc cu al meu crez,
Oricât să coste adevărul, nu încerc să îl fardez,
În minte căutându-l, chiar pe nestiutele cărări,
Fără denaturări, răscumpărări…

Mă-ntreb: cum de trăiesc simțind ades că nu exist ?
Pășind, cum merg ca racul înapoi sau stau pe loc ?
De ce-n hohote râd, când totu-mi pare tern și trist ?
Când cuțitu-nfipt mă doare, de ce mai mult persist ?
De ce nu-mi retrag mâna ci, mai vârtos o bag în foc ?
Zău, că nu mă înțeleg deloc…

Cum pot să vă vorbesc, dacă nu vreau să m-ascult ?
Dar voi de ce-mi vorbiți, când m-am săturat s-aud ?
Cu fărâme mă hrănesc, de ce să dau vouă mai mult ?
De ce-mi impuneți voia, când mintea-mi are al ei cult,
La care mă încred, de-oi fi nebun, romanticul zălud ?
Adevărul caut numai, chiar de-i crud…

Cum mă fură visul, când am ochi deschis și-s treaz ?
Ce pot oare să visez, când speranțele-au murit ?
De ce-opresc lacrima și râd, la dureri și la necaz ?
De ce pasu-mi domolesc, când vrând ca un cal breaz,
Să-mi crească aripi și să zbor, pe tărâm nețărmurit
Rămân, ca un nătâng, înmărmurit ?

De ce mă tem de umbra-mi, inima bătând în ropot ?
De ce vocea o sugrum, când mă-neacă răzvrătirea
Și auzul vând să sparg, iese geamăt mut și șopot ?
Simțăminte, de ce-alung, când în mine bate-a clopot ?
De ce ura mi-o impuneți, când nu-mi place uneltirea,
Dorind iubirea-n lume și-ocrotirea ?

Întrebări… răspunsurile mi-au secat și-s obosită…
În juru-mi lumea-i curioasă și privește indiscretă…
Visarea mi-am ascuns-o, pe-undeva îmi stă dosită,
Mi-e sete de o altfel viață, dornică-s și hămesită,
Dar, cerând destinului s-arate calea mea, secretă,
A zis că pe frunte-i scrisă și… regretă…

————————————

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

2 iulie 2019

Lasă un răspuns