Alexandru NEMOIANU: ,,Sodoma”

Sodoma și Gomorrah sunt orașe-cetăți menționate în Vechiul Testamant(în Cartea Facerii),în Noul Testament,dar și în Coran.

Conform scrierilor pomenite,regatele Sodoma și Gomorrah formau o alianță, împreună cu orașele-cetăți Admah, Zeboim și Bela. Aceste cinci orașe erau cunoscute drept, ’orașele din câmpie” și erau așezate lângă Iordan în regiunea sudică a Canaan-ului. Această câmpie era asemuită, datorită așezării și fertilității sale, cu “Grădina Edenului”. Judecata divină a pustiit Sodoma, Gomorrah și două orașe-cetăți vecine, cu foc de pucioasă. Sodoma și Gorrah au devenit sinonime cu păcatul comis fără pocăință și căderea lor a devenit exemplu de pedeapsă divină pentru atari păcate fără pocăință.

În istorie Sodoma și Gomorrah au devenit denumirea metaforică a inversiunii sexual (a homosexualității) și a comportamentului sexual împotriva naturii.

În cartea “Facerii” este relatată istoria distrugerii Sodomei și Gomorrehei.

Trei “oameni”, pe care comentatorii i-au identificat că fiind Sfânta Treime, s-au arată lui Avraam și au sfătuit cu el la stejarul din Mamvri. Ei îi spun lui Avraam că, din pricina păcatelor comise, Sodoma și Gomorrah vor fi distruse. În răspunsul sau Avraam întreabă dacă, la caz că vor fi aflați acolo cincizeci de “drepți”, cetățile vor fi cruțate. Mai apoi Avraam cobora rugămintea lui la 45,la 40,la 30 la 20 și finalmente la 10. Iar Domnul încuviințează de fiecare dată. În urmă acestei arătări către Avraam, în Sodoma sunt trimiși doi Îngeri, că să cerceteze starea cetății și ei sunt găzduiți de către Lot, un nepot al lui Avraam.

Iar în continuare cartea “Facerii” relatează cele ce au urmat:

4. Dar mai înainte de a Se culca Ei, sodomenii, locuitorii cetăţii Sodoma, tot poporul din toate marginile; de la tânăr până la bătrân, au înconjurat casa.

5. Şi au chemat afară pe Lot şi au zis către el: „Unde sunt Oamenii, Care au intrat să mâie la ține? Scoate-I că să-I cunoaştem!”

6. Şi a ieşit Lot la ei dinaintea uşii şi, închizând uşa după dânsul

7. A zis către ei: „Nu, fraţii mei, să nu faceţi nici un rău.

8. Am eu două fete, care n-au cunoscut încă bărbat; mai degrabă vi le scot pe acelea, să faceţi cu ele ce veţi vrea, numai Oamenilor acelora să nu le faceţi nimic, de vreme ce au intrat Ei sub acoperişul casei mele!”

9. Iar ei au zis către el: „Pleacă de aici! Eşti un venetic şi acum faci pe judecătorul? Mai rău decât Acelora iţi vom face!” Şi repezindu-se spre Lot, se apropiară să spargă uşa.(Facerea,19;4-9)

În primul rând trebuie reținut că prin “a cunoaște” se înțelegea a avea relații sexuale.Dar în continuare ni se spune că Lot a oferit sodomeilor pe ficele sale,dar a fost refuzat cu batjocură și păcătoșii au căutat să năvălească în casa lui.Cei doi Îngeri îl salvează pe Lot iar pe năvălitori îi lovesc cu orbire.În același timp Ei îi spun lui Lot că, negăsind nici măcar zece “drepți” în cetate ,o vor distruge.Aceiași Îngeri îi spun lui Lot să iasă din cetate cu toți cei ai lui și să nu privească înapoi.Imediat după ieșirea lui Lot din cetate,ea este lovită cu foc și pucioasa.Împinsă de curiozitate nevasa lui Lot privește înapoi și îndată se preface în stâlp de sare.

Ceeace s-a întâmplat cetăților Sodoma și Gommorah este un avertisment pentru eternitate. Cei care le urmează calea și modul de viață, vor avea un sfârșit similar. Ne putem întreba de ce.

Câteva lucruri trebuiesc reamintite.

Pentru a se deosebi de păcătoși,celor drepți li s-au dat anume îndrumări divine pe care trebuiau să le respecte.În privința comportamentului moral era considerat o mare spurcăciune împreunarea dintre doi bărbați sau între două femei.

De fapt, peste puțină vreme, această interdicție a păcatului inversiunii sexual, a fost codificat în “legea” idaică.

“ Dacă un bărbat se va culca cu un alt bărbat la fel cum se culcă cu o femeie, amândoi au săvârşit o urâciune; să fie nimiciţi şi să se facă ispăşire cu propriul lor sânge.”(Leviticul 20;13-15).

Despre cât de severă era “legea”, în această privință, se poate discuta.Dar un lucru este cert,un asemenea lucru era considerat păcat și abominatie. Să ne aducem aminte că “păcat” înseamnă “întoarcere” deci, în acest caz,era întoarcere de la calea divină. Dar dincolo de asta, și din acest motiv a fost și distrusă Sodoma, era atitudinea față de păcat.

La Sodoma nu comiterea păcatului a determinat mânia divină, ci atitudinea față de păcat. Căci la Sodoma acest păcat era considerat starea firească, normală și comportamentul normal era considerat aberație. De aceea sodomenii îi spun lui Lot, ”faci pe judecătorul?”. Era acolo o “cultură” care era împotriva rânduielilor divine și firești. Era o societate care era alcătuită împotriva lui Dumnezeu. De fapt era o societate demonică!

Acest lucru a fost explicat limpede de către Sfântul Apostol Pavel,în Epistolă către Romani.

“23. Şi au schimbat slava lui Dumnezeu Celui nestricăcios cu asemănarea chipului omului celui stricăcios şi al păsărilor şi al celor cu patru picioare şi al târâtoarelor.

 

24. De aceea Dumnezeu i-a dat necurăţiei, după poftele inimilor lor, că să-şi pângărească trupurile lor între ei,

25. Ca unii care au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună şi s-au închinat şi au slujit făpturii, în locul Făcătorului, Care este binecuvântat în veci, amin!

26. Pentru aceea, Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci şi femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii;
27

Asemenea şi bărbaţii lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind ruşinea şi luând cu ei răsplata cuvenită rătăcirii lor.(Sf.Pavel,Români:23-27)

Sfântul Pavel limpede arată esența acelui păcat. Refuzând să se închine Dumnezeului celui viu, acel tip de oameni și-au alcătuit proprii idoli, conform cu poftele lor. Iar această confuzie i-a condus la ultima și cea mai degradantă dintre confuzii, cea de a fi incapabili să recunoască diferența dintre bărbat și femeie. Deci, din nou, trebuie repetat că nu despre “păcat” și gravitatea lui este în primul rând vorba, este vorba de atitudine față de păcat. Este vorba despre considerarea stării de păcat drept stare normal, legitimă și deci alcătuirea unui univers aflat în stare antitetică, de opoziție fundamental față de ordinea divină,un univers demonic. Această înțelegere este deplin încorporata în Ortodoxie unde nu păcătoșii sunt cei care sunt urâți, ci păcatul.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: ,,Sodoma”” →

Adina POPESCU: Sânziene

.. Sânziene, câmpi de stele, firul arde în rugină, numai tu îmi ești lumină,
Sânziană, fată -rouă înflorită sub stele ,
stâncile îți știu cântecul,
păsări, fluvii de azur, ploile aduc,
între crengile de stele aud cântecul de cuc, spini înflorind cunună ,cărui trup de mă închină?

stâncile se clatină,
liniștiți copaci se apleacă în genunchi, recunoscându-ți pașii,
ierburile nesfârșite pod îți implătesc,
fir de nisip ce ne desparte,
ce strălucește când nopțile vin!
floare de păsări, aripi spulberate,
cuibul mâinilor tale,
trecute cântece se întorc în fluierele vântului, frumusețe sălbatică, lună spulberă peste câmpi jarul din maci,
trilul privighetorii culege din tei mirul,
râul albastru Vadu Mieilor,
tribut n-am dat trecând râul cu fluturi,
culorile s-au scuturat
curcubeu în Vadul apelor limpezi,
păsări măiestre din zbor coborând să schimbe veșmântul,
Nu mai vor să zboare găsindu-și raiul,
nopțile frunzelor spulberă înfrigurate spre ziuă seva fiindu-le oglindă,
crengile amestecate între Muguri cerului,
raiul, aripă de foc ,mă atinge
și nu pot să îi trec pragul zborului,

E atâta liniște,,,
și nu te aud șoptind Florilor,
împodobind altarul ,
când vii ,cerul își lasă tandru, în calea pașilor ramuri de cleștar ,
zadarnic, regină desculță,
te aștept la marginea Florilor,
sclipirea veșmintelor rugină inimii ,
prea târziu să deschid poarta duminicii !
mi-ai dăruit un imperiu de stele ,
le-am risipit la răspântiile Căii lactee,
ierburile le -am cotropit, încrengături tăioase crescute în spini,

în lumea ta, durerea e piatră măcinată în voalurile morii
și luna-și întregește sporul ,
în fiecare zi izbești amnarul în alte pietre
și treci frangând în cale crinii ce îți povestesc despre iubire ce n-ai știu,
doar eu în bumbi de plumbi așteptării
am croit veșmânt,

pradă mărilor întinse aștept ultimul val ,
În adevăr mi-e dragostea lumină frântă
în firul de nuia răsărită în mal sarac de ape tulburi
și vântul amar ne va reda Speranța,
frânghie de argint,
șapte boabe de rouă în șireag de mătănii,

căderea paradisului
în mâinile tale,
iubitul meu, cheia de boltă,
deschide-i verii abisul,
prea mult freamăt scutură trandafirii ,
ți-a au dăruit Zeii harul de dragoste într-un zâmbet străin, straniu
voalul cuvintelor tremurându-ti
ca frunza de Laur ce se cuvine învingătorului !

și mă supun înmărmurită recunoscându-mi asemănarea în zâmbetul tău !
numai mie clipa îmi aparține, tristă mă învinge
și eu îmi recunosc înfrângerea în fața miracolului de am fi rănită ,
melancolica tandrețe de nu-o pot cuprinde în lanțuri înflorite,
ca o pasăre albă plutește în jurul meu ,
,,pleacă -te,,!
îmi cântă cu zbaterea aripilor a rouă ,
extazul învinge măreția ,
agonia îmi rămâne să îmi recunosc înfrângerea, o o văd cu aripi frânte pe ultimul prag,
,,pe aici nu se trece ,,

începe dimineața luminii
și noaptea pietrelor ,nostalgică ziua le acoperă, noaptea duhuri răzlețe le găsesc cuib de odihnă,

ca o mare în care mă pierd,
așteptarea mă învăluie
scoici adunate pe mal într- o singurătate a valului, trecere rece, lăsându-le goale, răspândindu-le sunete,
prea albastre
ca să rămână în nisipul fierbinte!…

———————————-

Adina POPESCU

12 iulie 2019

Continue reading „Adina POPESCU: Sânziene” →

George ANCA: de m-ar ierta Kabir

necroză femurală aseptică Bachelard Csomo descriindu-te statuie lăsându-ţi vederea spre India în spate cu Universitatea Petru Maior e prea tânăr să-i spun că sunt român dus-întors din Himalaia el acolo în eternitate la Darjeeling sau să i-l scriu tinereţe Tibet cu struguri daci maghiari toate lucrurile sunt mamele noastre caietul de sanscrită cu notiţe tibetane sună Plata bându-şi cafeaua cu Mob uitasem de american în Mureş romanticii de-a valma întorcându-se-n noi transilvăneni cu spatele la regat statuia ta cu faţa spre răsărit ne deosebim prea ponegriţi dinăuntru nu mi-e a pleca a rămâne pe soare şi-n parcul copiilor şi tibetanii cât să ne liniştim patriotismul pe exprimările carismei zero doi cu cravată nu ne mai putem desaluta căluţii tot văd bradul ştiind după cetini statuia misionară a lui Csomo peregrin un fum albastru pe verde scrie aum accente conotate curajului bătrân a ne băga în seamă încă fără de moarte statuia te aşteaptă tot în Pietrari Builă nu noi ne-am strâns poeţii picaţi a se constrânge în paralel decarul aici antologie vorbii şi cu nevasta pe bancă lângă Csomo în drumul spre înaltul bisericii reformei urâtul fără mine să mai trăim Peorii cum i-ai lăsat ori dânsul Cristinei pe robot să-l sune sau teroarea cu lene-americană ex orient din vestă ţesută auzite îmi iau tainul csomic prin Bucureşti trecând cum statuat iar norul a-mi duce doritura cuvintele hispane din firul cornelin Rodrigo viitorul botez pe la coride am tot sperat să mi te-aduc aminte nume ce mi te interzici nu litere mai multe de numele Ram ca să nu te ştim din versete mă întrebasem cum îmi spusese că nu te putea ţine copil greu lotusul şi nu te mai găsiră nici hinduşii nici musulmanii să-ţi dai seama câte versete ai în Adi Granth Sahib şi numele numele nu mi-l nu mi-le milelor de memoria asta cum moartea mi-ar fi uitarea şi a celelalte şi tu făcuşi începutul cum ar începe uitarea cu Dumnezeu n-o să am ce-ţi povesti din Târgu-Mureş un transport ca al Mănăstirii dint-un Lemn ce primise invitaţie în Washington rămâne să se mai şi publice om fi sancţionat aici cotruţa de m-o căra acasă noaptea bun de culcare în albie limpezi Drăgăşani cu Gib mormânt mă toropiţi şi pe mine în curte cruce cu basorelief testament lui Vlădescu ori urmaşului şi primarului de la cetăţean de onoare în spatele blocului la Topârceanu cu americanul azil de actori cromagnon ne şi revedem vulnerabilităţile respectabilitatea pe compromis ăia or fi zis că trăsesem ceva înainte explică-mi morbiditatea diplomaţilor americani prin Mureş ar trebi să te cunosc rege călăreţ Liviu de nu te-ai face swami adio Eliade şi vei îmbătrâni silvan diploman cum viza de India bate America se defulează şi ei pe cine pot îşi tutuie studenţii profesorii în Bucureşti eu cu fetele teologiei târgoviştene nevastă-mea nu-mi dădu nicio veste am ajuns noaptea am umblat singuratic pe corso până la Conti rezervarea anulată nu se ştie de cine că rezervare la cămin că mâine două nopţi dormite strident nici aşa nu se prea deschide cu cheia unde ţi-or fi pensiunile mai mult francezi şi japonezi breakfast pe neanunţate dădea bine americanul i-am spus Luminiţei ceva în familie cu excepţii ca mine covor preotului catolic de la Roma Cistelecan l-a adus pe Staparo pe post de mumie fiecare din lemnul lui eu cu bhakti încarnarea-avatar a lui Rama din Vishnu om la Valmiki dumnezeu la Tulsi chiar Tulsi dumnezeu pentru unii maRAMAra Shivo hum Gayatri Rudra în Eliade soka-sloka-melancolie-vers-Valmiki-Eminescu subiect în temă necreştină muream ca şi acum neamintindu-mi poetul ca Tulsi meciuri pierdute n-am răbdarea aia nici mijloacele să-i explic temporal-conceptual împreună v-am spus lucruri noi şi faceţi pe niznai strigoaica recitând Eminescu călare Avram Iancu între biserici calul se uită la noi în jos tichia lui Tudor Vladimirescu plete comune după decapitare tu pe prispă supărat pe împărat hrănindu-te din primitul cult flămânzi morţi până la înviere cea mai mormântală statuie dinspre catedrala ortodoxă românească vă iubesc Avrame şi Şandore pentru moţi şi tibetani statui spate-n spate cetate eclipsă vitejia până-n Tibet am mai văzut americani albi cameleoni  daltonişti poemul lui Iancu în Târgu-Mureş după cenuşa lui Eliade în celălalt neant ce te faci dacă nu eşti poet am sărit peste Lucifer în Ovidiu că vă povestisem ce nu mă inspiraţi până la urmă nu de primire era vorba lume circumspectă înspre sud umbra peste trandafirii albi m-ajunge Rosenberg Westfalia benvenuti tu te uiţi la perechea dimpotrivă singur bănuindu-mă că n-am fost tânăr extirparea epicului n-am ştiut de ce m-am dus în Washington cum aş afla ce Continue reading „George ANCA: de m-ar ierta Kabir” →

Mihaela BANU: Poeme

Salt palmele-ți, le fac aripă …



Mă uit în ochii tăi albaștri
Și chipu-mi văd în cei doi aștri.
Privirea ta mă înfioară
Și înfloresc ca într-o doară.
La gura ta mă uit și strig:
Sărută-mă că mi-este frig!
Dar tu, cu buze de copt rod,
Te uiți mirat, ca un nerod.
Salt palmele-ți, le fac aripă,
Le pun pe pielea mea ce țipă…
M-atingi numai pe sânul stâng?!
O, tu, iubitul meu nătâng!
Tu nu știi, sânul drept se strânge,
Durerea lui încet și-o plânge.
Tot trupul meu e-o vâlvătaie
Și-aș vrea la tine în odaie,
Să mă dezmierzi cu nerăbdare
Cu-o nesfârșită sărutare,
Din creștet până în călcâie
Că nu-i putere să amâie
Ce universu-ntreg o știe,
Că ne-om uni în veșnicie.
Nici minte nu-i să nu-nțeleagă
Că eu m-am dăruit întreagă.
Când al tău braț mă înfioară,
Mă simt femeie-ntâia oară …

Bucovină, dulce fată …

Bucovină, dulce fată,
Tu, copilă-a țării mele,
Cât mai ești înstrăinată
Mi te-apasă lanțuri grele.
Trasă pe a vremii roată,
Lacrimi grele-ai strâns în barbă.
Înlemnind, chemata gloată,
A rămas de-a pururi oarbă.
Cât e bolta înstelată,
Gândul către tine zboară.
Parcă fost-ai blestemată,
Toți râvnind a ta comoară.
Cât e cerul și pământul
Ți-oi purta în zări cuvântul,
Că inima n-are pace,
Nu mai rabdă, nici nu tace.
Sfânta noastră Bucovină
Smulsă-adânc din rădăcină,
Sufletul mi-e prins sub brume
Când rostesc falnicu-ți nume,
Stă chircit printre suspine,
Ochiu-mi plânge pentru tine;
Cel-lalt ochi spre tine cată,
Că ai fost altora dată,
Tu, cea mai frumoasă fată.

Timpul mă strânge-n chingi de lut

Timpul mă strânge-n chingi de lut,
Genunchii-mi pune în pământ.
Pe firul vieții nevăzut,
Mi-e tot mai trudnic să m-avânt.

Îmi bate crivățul la geam,
Mai troieniți sunt anii mei
Și-ultimii cai cu greu înham
La nesfârșitele-odisei.

Aș vrea vecia să alung,
Ca pe-un blestem ce-a-mpovărat
Și existența unui ciung
Și-ologu-n mersu-i scâlciat.

Vedeți?! Încă trăiesc și-acum.
În viață ghearele-mi înfig.
Chiar de sub pași rămâne scrum,
Mă-nvăluie năpraznic frig.

Continue reading „Mihaela BANU: Poeme” →

Ligya DIACONESCU: Mi-e dor de satul meu cel viu

MI-E DOR DE SATUL MEU CEL VIU


Mi-e dor de satul meu cel drag
De casă părintească
De, mama ce-aștepta în prag
Chip bun și blând, plângând șirag

Și m-așeza la masă.

Mi-e dor de tatăl meu frumos
Să călărim agale
De glasul lui ce chiuia
Când de la coasta mă vedea
În bucuria-i mare

Mi-e dor și de ștergarul fin,
Țesut de buna dragă
Mi-e dor de chipul ei senin,
De amintiri țesute-n vin
Și glumele-i cu sagă

De masa cea cu trei picioare,
Rotundă și bătrână
De borsul din gaina-ntreagă
Cu drag dres și smântână
Și veselia…dragă !

Mie dor de trandafirii blânzi
Ce-mi îmbătau mirosul,
De-atingerea catifelată
Și de culoarea minunată
Și bobocul, sfiosul

Mi-e tare dor de cimitir
De-ai mei, plecați din lume
Mai vin la câte-un parastas,
Când clopotele prind nou glas
Prin turlele străbune

Ce dor îmi este de izvor,
Care-mi cânta agale
Când printre arbori seculari,
În zilele fără hotar
Mi-ai dat o îmbrățișare

De iazul morii-mi-este dor
Și de scaldatu’n soare,
De-un pescuit în zori de zi,
Cu bunul ce m-ar-însoți…
Povești…nemuritoare!

Mi-e dor de satul meu cel viu,
Mușcata din fereastră
Dar nu mai am la cin’să viu
Când timpul l-a lăsat pustiu,
Și-s toți plecați de-acasă

Cât mi-aș dori să fiu din nou,
Copil, spășit, acasă
S-alerg fără de griji ,să vreu
Să cutreier păduri mereu
Să-i văd pe toți la masă!

————————–

Ligya DIACONNESCU

Râmnicu Vâlcea

17 Iulie 2019

 

Julia Henriette KAKUCS: Taina scrisului (99) – Taina mea

Mă întrebi de ce nu-ți scriu, de ce îți trimit mereu un eseu sau o poezie, de ce nu sunt eu însumi și de ce nu-ți povestesc despre mine. Nu simți cuvintele mângâindu-te? Nu le vezi adunându-mi lacrimile? Nu râzi cu mine când ele devin năstrușnice, zglobii, neascultătoare? Nu dansezi cu mine în ritmul lor?

Nu înțelegi că ceea ce nu pot spune nimănui, ce nu pot șopti, ce nu pot striga, ce nu pot cânta, tot ce sunt și tot ce este în mine, îl povestesc tuturor?  Nu știi că cel mai bun ascunziș este de a-ți lăsa comoara la vedere?

Scriu… Îmi aleg cuvintele cu grijă, le iubesc, le respect și le cunosc puterea. Mă ridică spre cer sau mă strivesc. Aduc zâmbete și lacrimi. Sunt darnice sau zgârcite. Le aștept cu bucurie, dar și cu teamă. Le las în mine să crească și să nască tablouri. Da, eu pictez cu ele ceea ce simt, ceea ce gândesc, ceea ce trăiesc în grădinile în care uneori se pitesc și himerele vieții noastre.

Dar povestea cuvintelor mele începe demult… în regatul tăcerii… în împărăția beznei… în carcera fără uși, fără ferestre… Mică eram și pregătită să absorb întreaga lume în mine. Ce aș fi putut eu să-i dăruiesc în schimb? Poveștile mele, vorbele ce treceau multicolore prin fața ochilor mei, învăluite în sunete blânde sau vijelioase. Lumea copiilor surzi am cunoscut-o de la primii mei pași și scrisul era una din posibilitățile de a comunica cu ei. Tărâmul copiilor orbi a fost o revelație pentru mine. Atâtea cuvinte spuse, vorbite care aveau nevoie de un conținut. Cum să explici culorile celor ce nu le-au văzut niciodată? Cum să explici bezna și lumina crepusculară? Noi toți avem nevoie de cuvinte pentru a ne dezvălui – sau ascunde – gândurile… Noi toți… chiar și cei care își aleg deliberat puținii parteneri de conversație…  Nenumărate sunt capcanele comunicației… Cei prinși în ghiarele lor rămân tăcuți, închiși în spatele unor ziduri greu accesibile, asemeni grădinii uriașului lui Oscar Wild. Dar și acele porți se pot deschide… scriind… Uneori refuzăm însă să vorbim cu hârtia. Atunci coala rămâne albă, avem blocade de scris. Atunci tace și penița.

Cât de recunoscătoare sunt că ni s-a dăruit cuvântul!

Cât de important îmi este să-l transmit mai departe…

Cândva ne-am visat pe noi, amândoi. Noaptea era întunecată, iar noi ne aflam pe culmi   învecinate. Ne chemam cu disperare, încercând să ajungem unul la celălalt, să ne auzim, să ne înțelegem mai bine, mai clar, dar cuvintele erau destrămate în sunete răzlețe, iar ceea ce ne-am scris ne învăluia într-o plasă de litere indescifrabile. Voalul alcătuit din litere luminescente era înfășurat în jurul nostru, ne ținea strâns, împiedicând orice mișcare. Gândul aștepta să-l ordonăm în fraze inteligibile și mai ales citibile. Cuvântul cerea să fie scris.

Cred că de atunci încerc asemeni Șeherezadei să-ți povestesc. Ție, cititorului pasionat cu mare experiență, dar și copilului ascuns pe undeva în adâncul tău. Să-ți scriu ție, persoanei lucide, ce se bucură de vraja născută de o voce ce recită, care citește fragmente așternute pe foaia timpului. Metamorfoza cuvântului este totodată și viața noastră…

***

Viața noastră… Ea se întinde pe un mănunchi de foi, cândva albe, gol goluțe, amuțite în așteptare și pe suprafața cărora acum literele mișună asemeni roiurilor de furnici, în linii drepte, disciplinate. Pot fi gândurile încătușate în paginile unei cărți sau este cartea, mai degrabă, rampa lor de lansare? Un fapt îmi pare sigur. Textele necitite mor în singurătate.

Cum a început însă totul? A fost o vreme în care încă – probabil – nu mă adresam ție, deși tind să cred că fiecare rând pe care mi l-am notat ți-a fost destinat. Putem scrie într-adevăr doar pentru noi? Nu este scrisul forma cea mai complicată a spovedaniei?

Miturile nordului, folclorul, s-a transmis de cele mai multe ori oral. În nopțile lungi oamenii și-au povestit legende, întâmplări, le-au cântat, le-au învățat și le-au împărtășit cu fiecare răsuflare, cu fiecare sărut, la fiecare întâlnire. Copilăria narațiunii nu a avut loc pe table de piatră, argilă, papirus sau hârtie, ci era asemănătoare copilăriei mele, când glasul catifelat al mamei îmi dezvăluia atât comorile bibliotecii noastre, cât și conținutul ariilor operelor compuse de Verdi și Puccini. Vocea tatălui meu îmi divulga secretele florilor, ale păsărilor cântătoare, arătându-mi pe hărțile lumii minuni nebănuite. Natura umană era ceea ce-l fascina. Copilă fiind, mezinul familiei, ascultăndu-mi bunicul citind Haggadah – istoria Exodului, a plecării din Egipt – am interiorizat, presupun în mod inconștient, semnificația relatării. cuvântul Haggadah înseamnând a spune, a istorisi. O sărbătoare în care cel mai tânăr întreabă Continue reading „Julia Henriette KAKUCS: Taina scrisului (99) – Taina mea” →

Lucia Elena LOCUSTEANU: S-aduci pe lume o nouă viață

Ce poate fi mai înălţător, mai frumos, mai emoţionat pe lume decât momentul în care cu mâinile tale, fără să ai tangenţă cu medicina, să aduci pe lume o nouă viaţă – o fiinţă, un prunc, o mogâldeaţă care-şi face trezirea la apel printr-un atât de sonor şi cald şi omenesc scâncet – cântec de biruinţă c-a intrat în lumină, într-un necunoscut, dar atât de minunat şi complex univers – viaţa. Dumnezeu mi-a oferit atât de multe în trecerea mea prin lumină, că n-am destule cuvinte şi fapte prin care să-i mulţumesc.

Într-o vacanţa de primăvară, plec cu fiul meu mai mic, pe atunci elev, la fiica mea care, de curând, tocmai născuse o drăgălaşă de fetiţă – prima mea nepoată, devenind proaspătă bunică. Fiica mea locuia atunci într-un bloc nou, abia terminat, fără să aibă notat numele străzii, nici numărul. Pe palier, erau patru apartamente, două alăturate, iar celelalte două în partea opusă. Pe scări, lumina încă nu era în funcţiune. De telefon, nici poveste…

Întâmplarea face ca în ziua aceea de care se leagă ceva foarte important – veţi afla mai târziu în relatarea mea despre ce e vorba – să mă trimită fiica mea să caut un telefon public şi să-l chem pe doctorul pediatru care răspundea de acea zonă, să ne facă o vizită, deoarece cea mică făcuse puţină febră. Timp de o oră am încercat la toate telefoanele din zonă, fără succes, fiind nevoită să merg în centrul oraşului, la „palatul  telefoanelor” ca să pot rezolva problema. Apoi, totul a decurs normal. Doctorul şi-a făcut imediat prezenţa şi ne-am liniştit cu toţii, eu uitând de alergătura după un telefon viabil.

Noaptea a trecut liniştită. Visele m-au purtat în locuri pline de bunătate şi frumuseţe, zorii n-au întârziat să-şi reverse aurul luminii primăvăratice, era doar în ajunul Floriilor şi oamenii se întreceau în a-şi primeni locuinţele, aşa cum obişnuiesc românii harnici, mai ales, în prejma sărbătorilor pascale. Fiica a plecat după cumpărături, după ce şi-a alăptat şi adormit fetiţa, băiatul meu, citind o carte, o veghea, iar eu trebăluiam prin bucătărie, când, în uşă, s-au auzit bătăi puternice. Menţionez că în bloc încă nu era instalată soneria. Mai rapid decât mine, de frică ca zgomotul să n-o trezească pe cea mică, băiatul s-a repezit să deschidă fără să mai întrebe cine bate. Nefiind lumină pe scară, Dan m-a strigat:

– Mamă, vino repede! E o tanti şi pare bolnavă… că nu înţeleg ce semne-mi face!

– Du-te la Mărguţa! Să nu se scoale!

– Bine, am eu grijă de nepoţica mea!.

În pragul uşii o femeie cam de 25 de ani – gravidă – cu o burtă imensă, cu faţa crispată de durerile facerii, făcându-mi semne s-o urmez, mă trage de mână în apartamentul de alături. Băiatul meu – Dan se arată în uşă. Îi fac semn să încuie uşa şi să aibă grijă de cea mică, ceea ce şi face imediat. Urmând-o pe femeie, intru în apartamentul vecin. Mă frapează, pentru moment, frumuseţea, bunul gust şi ordinea desăvârşită a locuinţei, dar, imediat, ochii-mi se opresc pe fotoliul nou din camera mare, fotoliu plin de sânge.

Conştientizez că a început travaliul şi că i s-a rupt apa… Doar şi eu am născut de trei ori. Femeia îmi face semne disperate… Nu înţeleg! Nu înţeleg de ce nu-mi vorbeşte…  Abia, într-un târziu, după ce caut ceva plastic de pus pe pat şi după ce-o aşez şi-o       mângâi pe cap, îmi dau seama că e surdo-mută.

Dar abia acum începe ,,drama” mea. Sunt conştientă că trebuie să acţionez urgent. Să dau telefon la „salvare”! Sunt contra-cronometru, Doamne! Până în centru… vezi pățania de ieri cu telefonul! Până în centru fac cel puțin 25 de minunte… Dacă alerg… Doamne… ajută-mă!

Cobor în fugă scările… Din apartamentul fiicei mele se aud scâncete… Nepoata s-a trezit, dar acum urgenţa este alta… o mama şi copilul care vrea să intre în lumea noastră! În stradă nu ştiu în ce direcţie s-o iau… Apare, spre bucuria mea, o doamnă – îngerul meu salvator – care mă îndeamnă să încerc, spune ea, poate aveţi noroc să vă servească, la vila din stânga blocului, unde are cabinet, dar şi locuieşte un medic stomatolog care are telefon. Pe moment, n-am înţeles semnificaţia tuturor cuvintelor, dar, imediat aveam să mă lămuresc…

Deschid poarta, fără să mă gândesc la consecinţe, deşi mă tem de câini. (Mă tem, de când am fost muşcată de câinele căruia îi duceam „pârjoalele/chiftelele nemâncate şi ascunse” de ochii mamei. Câinele a venit pe la spatele meu, probabil să-mi mulţumească, însă reacţia mea l-a determinat să-mi sărute gamba piciorului, drept răsplată).

Intru în curte, apare în uşa vilei o „doamnă” bine făcută, care mă priveşte de sus – e drept că era pe scări – ,dar cu o privire de om rău.

– Bună ziua, stimată doamnă! Îi spun eu.

– Cine ţi-a permis neinvitată să intri în curte? Îmi răspunde furioasă.

– Fiţi amabilă, mă scuzaţi, dar e o urgenţă. În blocul vecin cu Dumneavoastră o femeie surdo-mută naşte. A început travaliul. Trebuie să telefonez la Salvare. Vă rog, permiteţi-mi să telefonez. Ajutaţi-mă!

– Să ieşi imediat din curtea mea! Aici nu e telefon public!

Am ieşit plângând. Acum am înţeles vorbele „dacă aveţi noroc să vă servească”, vorbele cu tâlc ale celei ce m-a îndrumat spre casa dentistului. Timpul curgea în defavoarea mea. Nu ştiam ce mai face femeia… Nu ştiam dacă Dan se descurcă cu cea mică… Unde să merg!? Până în centru e cale lungă… Îmi curgeau lacrimile, când o doamnă m-a oprit întrebându-mă:

– Ce-aţi păţit? Vă pot ajuta cu ceva??

Am tresări plăcut. Glasul binevoitor mi-a redat speranţă. Mai sunt şi oameni, oameni buni la suflet!

– Cineva naşte şi caut urgent un telefon… Am încercat la vila dentistului… Fără noroc…

– Ăia nu sunt oameni! Încercaţi la casa din partea cealaltă a blocului. Sunt convinsă că vă vor ajuta! Acolo stau oameni buni!

Continue reading „Lucia Elena LOCUSTEANU: S-aduci pe lume o nouă viață” →

Ionuț ȚENE: Iuliu Maniu – patriot, nu spion. O interpretare istoriografică corectă!

În ultimii doi, trei ani au apărut o serie de articole de istorie tendențioase, aș putea spune chiar răuvoitoare. În centrul țintei demitizante se află Iuliu Maniu, unul dintre realizatorii actului din 1 decembrie 1918 de la Alba-Iulia și fondatorul României Mari. Sfinxul de la Bădăcin a fost un democrat și un om de o moralitate ireproșabilă. E adevărat că îi plăcea să tărăgăneze lucrurile politic și îi mai plăcea statura de ”veșnic opoziționist” care nu oblige prea tare, dar de aici până a fi spion al unei mari puteri e cale lungă și neadevărată. După Lucian Boia, mai există unii istorici care practică metoda NKVD de compromitere a unor personalități naționale, interpretând documente din cadrul arhivelor serviciilor secrete străine ca pe ”sfinte moaște” ale adevărului, așa cum folosesc și astăzi unii minciunile sfruntate ale securității comuniste din arhivele CNSAS pe post de verdict istoriografic? Documentele SOE sau M16 scoase la iveală de Marian Zidaru sau Dennis Deletant privind o eventuală activitate de spionaj în favoarea Marii Britaniei sunt prost, incorect și tendențios interpretate. Unele articole chiar le citează fără niciun filtru istoriografic, pur și simplu ca atare. Copilărească este plăcerea cu care unii istorici citează numele conspirativ de ”Tom” dat de serviciul secret britanic lui Iuliu Maniu, ca și cum acesta ar fi semnat un raport de colaborare cu parole contra cost, ceea ce este o mare și gogonată minciună. Să fi greșit serviciile secrete britanice că nu au folosit în telegramele cifrate pur și simplu numele Maniu, ca să afle mai repede Gestapoul? Sigur, e o ironie! Bineînțeles că pentru cititorul neavizat, faptul că un lider politic major colabora într-o situație politică important cu un serviciu secret al unei mare puteri pare foarte reprobabil, în realitate în vreme de război, absolut toți oamenii politici de marcă a unei națiuni colaborează cu reprezentanții secreți ai unei mari puteri pentru salvarea propriei țări din situația dificilă în care se află și e singura cale să ia legătura cu un govern prieten. Dar de aici până a spune că Iuliu Maniu a fost spion britanic e o distorsionare răuvoitoare a adevărului istoric și o interpretare care nu are legătură cu știința istorică. Din memoriile lui Corneliu Coposu reiese clar că Iuliu Maniu a pregătit venirea generalului Ion Antonescu la putere și alungarea lui Carol al II-lea din țară pe 6 septembrie 1940. Iuliu Maniu a ales o soluție politică provizorie după ultimatumul sovietic al lui Molotov și Diktatul de la Viena pentru supraviețuirea statului român. După întrarea în război a lui Ion Antonescu de partea Germaniei, la 22 iunie 1941 și trecerea Nistrului, Iuliu Maniu nu fost de accord cu această alianță, care ducea la prăbușirea statului român pe viitor. Democrat convins, Iuliu Maniu a luat legătura cu Aliații anglo-americani pentru a identifica un sprijin privind ieșirea din război și din alianța cu Germania nazistă, o poziție politică care s-a dovedit învingătoare după 1944. Într-un război mondial era evident că un lider ca Iuliu Maniu a colaborat cu agenți secreți ai Aliaților, în special cei britanici, care aveau cea mai bună rețea din Balcani. Ca democrat și filo anglo-saxon, cu cine doreați să colaboreze Iuliu Maniu, cu Gestapo, cu Abwehr, cu Himmler sau cu NKVD? Fiind vreme de război Iuliu Maniu nu putea lua legătura cu ambasada Regatului Unit de la București pentru că nu exista. Iuliu Maniu în plin război mondial, cu riscurile de rigoare, a fost constant pentru democrațiile occidentale.

România era prizonieră Axei, iar Iuliu Maniu lupta pentru scoaterea țării din alianța cu dictatura nazistă care a dus la Holocaust. Fiind dictatură și teroare, Iuliu Maniu nu putea acționa ca într-o democrație prin ziare și cluburi politice, că doar PNȚ ca și alte partide erau scoase în afara legii, ci a colaborat cu agentura M16, la fel ca absolut toți liderii politici de atunci din Balcani în frunte cu Tito sau ca marele general francez Charles de Gaulle. Sigur Maniu a primit ca sprijin un aparat de la englezi de transmisiuni TFF pentru comunicare cu rețeaua care dorea scoaterea României din alianța cu Hitler și salvarea Transilvaniei de sub ocupația lui Horthy. În război legile ca și acțiunile sunt excepționale. Mizeria cu banii și diamantele scoasă de istorici ca plată pentru serviciile lui Iuliu Maniu englezilor, care a trait sărac și a murit sărac, e o pură calomnie. Adică Maniu care a făcut România Mare avea nevoie de diamantele SOE, ca să ce? Să fim serios, banii erau pentru plata unor legături și oameni din rețea ca să supraviețuiască într-un regim sau teritoriu controlat de Germania nazistă. Sigur Maniu ca să lupte pentru salvarea democrației române și înfrângerea Germaniei naziste a primit un aparat TFF, dar marele De Gaulle a primit din 1940 de la englezi ca să lupte cu nemții un post de radio BBC la dispoziție, tancuri, avioane, vase de război, consilieri militari britanici, milioane de lire sterline etc. Chiar și hârtia igenică din guvernul din exil al lui De Gaulle era plătită de englezi. În logica lui Deletant și Zidaru și Charles de Gaulle a fost agent britanic plătit??? Istoricii francezi nu cred asta. Această interpretare istoriografică simplistă într-un moment de cumpănă a lumii nu are nicio legătură cu adevărul istoric, izvoarele și documentul. Sigur că Ion Antonescu care știa bine cine l-a pus pe el în fruntea țării și că Continue reading „Ionuț ȚENE: Iuliu Maniu – patriot, nu spion. O interpretare istoriografică corectă!” →

Ionel NOVAC: Eminescu la Cahul

Considerat pe bună dreptate a fi capitala culturală și economică a Basarabiei de Sud, municipiul Cahul se numără printre puținele orașe ale Moldovei din stânga Prutului lipsite de un bust dedicat celui „mai mare poet care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc”. Este adevărat, însă, că, în orașul brăzdat de unduirea blândă a Frumoasei, din 1989, anul Centenarului nașterii lui Mihai Eminescu, un liceu teoretic îi poartă numele. Iar în holul de la intrarea liceului a fost amplasat bustul acestuia, realizat în ghips la Fondul de Arte Plastice din Chișinău și dezvelit la 15 ianuarie 1990, în chiar ziua aniversării Poetului. De asemenea, uneia dintre străzile principale ale municipiului i-a fost atribuit numele acestuia.

O fi mult? O fi puțin? Nu ne putem pronunța, doar „Eminescu să ne judece!”, vorba regretatului Grigore Vieru. Dar Cahulul nu putea rămâne astfel. Nu demult, Nicolae Dandiș, primarul independent al localității, a prezentat membrilor Consiliului orășenesc, spre dezbatere și aprobare, proiectul unui bust dedicat Luceafărului poeziei românești, realizat de către cunoscutul artist plastic, Sergiu Ganenco.

Absolvent al Școlii Republicane de Artă Plastică de la Chișinău, membru al Uniunii Artiştilor Plastici din Republica Moldova şi al Asociaţiei artistice „Vernisaj”, Sergiu Ganenco a participat la numeroase expoziții naționale și internaționale, fiind unanim apreciat. Lucrările sale („Chirurg militar”, „Toamnă”, „Jocul Mariulei”, „Deşteptare”, „Fete şi păsări”, „Muzică”, „Autoportret” ș.a.) denotă expresivitate şi o atracţie caracteristică pentru o tratare impresionistă. În domeniul sculpturii se distinge prin bustul lui Alexandru cel Bun (inaugurat la 12 iunie 2015, la Căuşeni), monumentul marelui domnitor  moldovean Ștefan cel Mare (ce umează a fi instalat în centrul orașului Glodeni), dar și busturile poetului Grigore Vieru (Călărași) și al actorului Grigore Grigoriu (Căușeni), ambele în curs de realizare.

Bustul prezentat de primarul Nicolae Dandiș, realizat într-o primă variantă în ghips, reprezintă o viziune personală a artistului Sergiu Ganenco, realizată după primul dintre cele patru portrete cunoscute ale lui Mihai Eminescu. Acesta urmează a fi turnat în bronz și dezvelit, dacă toate lucrurile vor decurge așa cum este prevăzut, la 31 august, zi în care, pe ambele maluri ale Prutului, se sărbătorește Ziua Limbii Române.

Continue reading „Ionel NOVAC: Eminescu la Cahul” →

Dan Nicolae POINAR: Interviu cu Constantin Moșincat despre generalul Berthelot

Prima vizită în Ardeal a generalului Berthelot

 

La câteva zile distanță de ziua Franței, 14 iulie, în cadrul manifestărilor dedicate săptămânii francofoniei, se înscrie și acțiunea de cinstire a marilor personalităși și a ostașilor francezi care au luptat pentru românia Mare. Pe lângă depunerile de coroane și jerbe de flori la monumentul Eroilor francezi și lui E. de Mertonne, din Parcul 1 Decembrie din Oradea, la placa comemorativă dedicată generalului Berthelot de la gară, avem o frumoasă surpriză în cadrul simpozionului organizat, prin anunțarea lansării cărții semnată de col. r. Dr. Constantin Moșincat cu titlul: generalul Henri Matias Berthelot – prima vizită în Ardeal după Marea Unire.

 

Această acțiune, de miercuri 10 iulie 2019, va avea loc la obiectivele respective de la 11.30 și în sala de ședințe a Prefecturii Bihor de la ora 12:00, ca o continuare a manifestările dedicate relațiilor de prietenie statornicite între cele două popoare, român și francez, acum 100 de ani și omagiază două dintre marile personalități francize care au sprijinit Marea Unire de la 1918: geograful Emanoil de Martonne și generalul Berthelot.

Având privilegiu unei lecturi înainte de lansare am onoarea unui schimb de impresii cu autorul consistentei lucrări (230 p. format B 5, cu o hartă anexă a traseului trenului special, fotografii de pe front precum și o bogată bibliografie la zi), carte prefațată de prof. univ. Dr. ambasador Dumitru Preda, invitat de onoare la eveniment. Din prefață aflăm că această carte se înscrie „între merituoasele şi consecventele strădanii de reconstituire a acelui răstimp istoric memorabil, cu accent firesc pe datele şi întâmplările locale, din această parte mult încercată a Ţării – Bihorul, integrate însă armonios în circumstanţele, interne şi internaţionale, ale sfârşitului Marelui Război, pe fondul luptei consecvente de apărare a hotărârilor Adunării Naţionale de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918.  Autorul ne propune, de această dată, evocarea primului drum în Ardeal al generalului Henri Mathias Berthelot, fostul şef al Misiunii militare franceze în România (octombrie 1916 – martie 1918). La sfârşitul anului 1918, acum în calitate de comandant al forţelor aliate ale Antantei din România şi Rusia meridională, experimentatul ostaş se deplasează într-o vizită oficială de cunoaştere a situaţiei de facto în teritoriile româneşti de dincolo de Carpaţi, unde în urma „armistiţiului” de la Belgrad (13 noiembrie 1918), care stabilise o linie provizorie demarcaţională pe cursul Mureşului, se menţinea o atmosferă extrem de confuză şi tensionată” (p. 5).

***

Dan Nicolae POINAR: Așadar domnule colonel r. Dr. Constantin Moșincat, un subiect inedit, nu neapărat prin prisma biografiei generalului francez ci prin tematic abordată. Prima vizită a generalului francez, cu un tren special, avea să urmeze ruta Orșova, Caransebeș, Lugoj, Timișoara, Belgrad, Arad, Oradea, Debrecen-Carei, iar pe 30 decembrie Satu Mare, Baia Mare, Dej, Bistriţa, Cluj, Alba Iulia, Sibiu în fiecare localitate având scurte întâlniri cu reprezentanţi ai administraţiei şi consiliilor naţionale locale. Ce noutăți aduce cartea?

Constantin MOȘINCAT: În primul rând este abordat un subiect amintit doar în treacăt în istoriografia românească, deși a creat puternice ecouri și impresii, despre o realitate văzută în plină desfășurare. Berthelot s-a întâlnit cu delegațiile reprezentative ale naționalităților din partea de vest a României Mari, și a luat act de atrocitățile brutale comise de către unguri (bolșevizați sau anarhici) în zonele pe care încă le stăpâneau la acea dată, teritorii de pe care nu voiau să se retragă, deși aliați le-o cereau. Apoi, trebuie spus, că turneul generalului francez avea loc după ce patru imperii se destrămase (Țarist, Otoman, German și Austro-Ungar), și abdicase necondiționat, iar prezența sa se dorea una pacificatoare într-o zonă în care, românii își declarase Unirea la 1 decembrie 1918, și pe care administrația ungurească și armata nu o părăseau. Cartea sintetizează impresiile de călătorie prin Ardeal care întregesc pe cele din timpul celor 18 luni petrecute în România şi în contact strâns cu armata, când a putut să studieze şi să înţeleagă bine caracteristica sufletului românesc, căruia cu plăcere viu să-i dau o nouă mărturie, după cum scria în raportul său generalul francez.

Dan Nicolae POINAR: Profesorul ambasador Dr. Dumitru Preda o consideră „o carte densă, scrisă cu nerv şi cu o abordare directă a evenimentelor şi atitudinilor actorilor principali şi colectivităţilor din epocă. Sunt convins că ea va stimula un interes sporit pentru adâncirea cunoaşterii şi înţelegerii aprofundate ale unui trecut care ne aparţine, nouă tuturor”(p. 10). Vă rog să detaliați.

Constantin MOȘINCAT: Filosofia construcției cărții a pornit de la rolul pe care generalul francez l-a avut în fruntea Misiunii Militare, sosite în România pe 15 octombrie 1916, și apoi retragerea sa după Pacea de la Buftea, revenirea în fruntea trupelor aliate pe frontul din Orient și trecerea Dunării, în noiembrie 1918, pentru a intra în București la 1 decembrie 1918, alături de Rege. Pe toată durata războiului Berthelot a fost mereu în prima tranșee, l-a sfătuit pe Regele Ferdinand I, și a susținut relația armatei române cu specialiștii francezi. Rapoartele sale au fost realiste și în final susținătoare a adevărului și a dreptății românilor. Cartea, folosind surse și izvoare arhivistice puțin cunoscute, face dezvăluiri cu privire la frontul secret din Orient și în context devoalează interesele actorilor implicați în conflict. Apoi într-un capitol întreg analizez desfășurarea principalelor operații armate de pe frontul român, și modul de implicare și neimplicare a aliaților. Cu prezența și descrierea bătăliei de la Mărășești făcută de generalul francez, acolo unde luptase și oștenii Diviziei 11. Mai bine de jumătate din economia lucrării este rezervată primei vizite din Ardeal, semnificația întâlnirilor avute, importanța discursurilor rostite, cu expresiile generalului, consemnate de presa și documentele vremii.

Dan Nicolae POINAR: În timpul scurtei vizite din gara Oradea, vicarul Roman Ciorogariu l-a pus la curent pe colonelul Rosetti, cel care-l însoțea pe oaspetele francez, cu situația din zonă, iar acesta îi vestea intrarea în Arad a trupelor franceze, și sosirea la Oradea a unui ofițer francez pentru ca să se informeze pentru Antanta (dacă nu de Crăciun, atunci sigur de Sân-Vasâi) și în curând urma să vină și armata română. În oprirea de la Oradea, Berthelot a declarat că el „nu vine ca diplomat, să facă declarații politice, să așteptăm în pace conferința de pace, care va face dreptate tuturor popoarelor după principiile wilsoniene. În sala de așteptare se oprește la portul țărănesc din Biharia, căci zicea numai acest port nu-l cunoscuse până acum” (p. 127).

Constantin MOȘINCAT: Datorită schimbării programului de sosire, respectiv a atentatului ungurilor de la Arad, trenul special al generalului francez a ajuns în gara mare din Oradea pe 29 decembrie, la ora 4.00 după amiaza, fiind întâmpinat de tineri, bărbați și femei. Bătrânul comandant – un om înalt și gros, cu privirea blândă, cu glas moale de tată bun – a dorit să primească mai întâi pe români, și apoi pe căpeteniile orașului și ale comitatului care îi ieșiseră în întâmpinare. Din aceasta a lăsat a se înțelege că pentru români venise, și că aceștia erau preferații lui, dacă nouă ne-a dat scaunul de cinste, cum consemna „Tribuna Bihorului” evenimentul. A fost salutat de delegația femeilor și de prefectul Bihorului Coriolan Pop, citat pus pe coperta a patra a cărții: ”Domnule General! Mă simt fericit în momentul acesta, când în numele Consiliului Național Român din Oradea-Mare și Bihor pot saluta cu toată căldura inimii mele pe reprezentantul armatei viteze a glorioasei republici franceze, care prin luptele sale atât de eroice, contra armatelor germane și ale aliatelor lor, a stors admirația întregii lumi doritoare de bine și libertate. Cu armele înflăcărate ale dreptății ați învins infernul întunecat al oprimării popoarelor, care astăzi, cu deosebită fericire și mândrie, privesc soarele cel strălucit al libertății, care ni se arată în toată în toată splendoarea sa (…)”. Prin răspunsul său Berthelot i-a îmbărbătat pe români să fie cu răbdare, că dorul li se va împlini în scurtă vreme, apoi vor scăpa din robie și vor deveni stăpâni pe propria soartă, răspuns ce a creat entuziasm românilor cărora le-a strâns mâna ca semn de respect pentru cei îmbrăcați în costume populare pe care generalul nu le mai văzuse până atunci. Continue reading „Dan Nicolae POINAR: Interviu cu Constantin Moșincat despre generalul Berthelot” →