Lucia Elena LOCUSTEANU: S-aduci pe lume o nouă viață

Ce poate fi mai înălţător, mai frumos, mai emoţionat pe lume decât momentul în care cu mâinile tale, fără să ai tangenţă cu medicina, să aduci pe lume o nouă viaţă – o fiinţă, un prunc, o mogâldeaţă care-şi face trezirea la apel printr-un atât de sonor şi cald şi omenesc scâncet – cântec de biruinţă c-a intrat în lumină, într-un necunoscut, dar atât de minunat şi complex univers – viaţa. Dumnezeu mi-a oferit atât de multe în trecerea mea prin lumină, că n-am destule cuvinte şi fapte prin care să-i mulţumesc.

Într-o vacanţa de primăvară, plec cu fiul meu mai mic, pe atunci elev, la fiica mea care, de curând, tocmai născuse o drăgălaşă de fetiţă – prima mea nepoată, devenind proaspătă bunică. Fiica mea locuia atunci într-un bloc nou, abia terminat, fără să aibă notat numele străzii, nici numărul. Pe palier, erau patru apartamente, două alăturate, iar celelalte două în partea opusă. Pe scări, lumina încă nu era în funcţiune. De telefon, nici poveste…

Întâmplarea face ca în ziua aceea de care se leagă ceva foarte important – veţi afla mai târziu în relatarea mea despre ce e vorba – să mă trimită fiica mea să caut un telefon public şi să-l chem pe doctorul pediatru care răspundea de acea zonă, să ne facă o vizită, deoarece cea mică făcuse puţină febră. Timp de o oră am încercat la toate telefoanele din zonă, fără succes, fiind nevoită să merg în centrul oraşului, la „palatul telefoanelor” ca să pot rezolva problema. Apoi, totul a decurs normal. Doctorul şi-a făcut imediat prezenţa şi ne-am liniştit cu toţii, eu uitând de alergătura după un telefon viabil.

Noaptea a trecut liniştită. Visele m-au purtat în locuri pline de bunătate şi frumuseţe, zorii n-au întârziat să-şi reverse aurul luminii primăvăratice, era doar în ajunul Floriilor şi oamenii se întreceau în a-şi primeni locuinţele, aşa cum obişnuiesc românii harnici, mai ales, în prejma sărbătorilor pascale. Fiica a plecat după cumpărături, după ce şi-a alăptat şi adormit fetiţa, băiatul meu, citind o carte, o veghea, iar eu trebăluiam prin bucătărie, când, în uşă, s-au auzit bătăi puternice. Menţionez că în bloc încă nu era instalată soneria. Mai rapid decât mine, de frică ca zgomotul să n-o trezească pe cea mică, băiatul s-a repezit să deschidă fără să mai întrebe cine bate. Nefiind lumină pe scară, Dan m-a strigat:

– Mamă, vino repede! E o tanti şi pare bolnavă… că nu înţeleg ce semne-mi face!

– Du-te la Mărguţa! Să nu se scoale!

– Bine, am eu grijă de nepoţica mea!.

În pragul uşii o femeie cam de 25 de ani – gravidă – cu o burtă imensă, cu faţa crispată de durerile facerii, făcându-mi semne s-o urmez, mă trage de mână în apartamentul de alături. Băiatul meu – Dan se arată în uşă. Îi fac semn să încuie uşa şi să aibă grijă de cea mică, ceea ce şi face imediat. Urmând-o pe femeie, intru în apartamentul vecin. Mă frapează, pentru moment, frumuseţea, bunul gust şi ordinea desăvârşită a locuinţei, dar, imediat, ochii-mi se opresc pe fotoliul nou din camera mare, fotoliu plin de sânge.

Conştientizez că a început travaliul şi că i s-a rupt apa… Doar şi eu am născut de trei ori. Femeia îmi face semne disperate… Nu înţeleg! Nu înţeleg de ce nu-mi vorbeşte… Abia, într-un târziu, după ce caut ceva plastic de pus pe pat şi după ce-o aşez şi-o mângâi pe cap, îmi dau seama că e surdo-mută.

Dar abia acum începe ,,drama” mea. Sunt conştientă că trebuie să acţionez urgent. Să dau telefon la „salvare”! Sunt contra-cronometru, Doamne! Până în centru… vezi pățania de ieri cu telefonul! Până în centru fac cel puțin 25 de minunte… Dacă alerg… Doamne… ajută-mă!

Cobor în fugă scările… Din apartamentul fiicei mele se aud scâncete… Nepoata s-a trezit, dar acum urgenţa este alta… o mama şi copilul care vrea să intre în lumea noastră! În stradă nu ştiu în ce direcţie s-o iau… Apare, spre bucuria mea, o doamnă – îngerul meu salvator – care mă îndeamnă să încerc, spune ea, poate aveţi noroc să vă servească, la vila din stânga blocului, unde are cabinet, dar şi locuieşte un medic stomatolog care are telefon. Pe moment, n-am înţeles semnificaţia tuturor cuvintelor, dar, imediat aveam să mă lămuresc…

Deschid poarta, fără să mă gândesc la consecinţe, deşi mă tem de câini. (Mă tem, de când am fost muşcată de câinele căruia îi duceam „pârjoalele/chiftelele nemâncate şi ascunse” de ochii mamei. Câinele a venit pe la spatele meu, probabil să-mi mulţumească, însă reacţia mea l-a determinat să-mi sărute gamba piciorului, drept răsplată).

Intru în curte, apare în uşa vilei o „doamnă” bine făcută, care mă priveşte de sus – e drept că era pe scări – ,dar cu o privire de om rău.

– Bună ziua, stimată doamnă! Îi spun eu.

– Cine ţi-a permis neinvitată să intri în curte? Îmi răspunde furioasă.

– Fiţi amabilă, mă scuzaţi, dar e o urgenţă. În blocul vecin cu Dumneavoastră o femeie surdo-mută naşte. A început travaliul. Trebuie să telefonez la Salvare. Vă rog, permiteţi-mi să telefonez. Ajutaţi-mă!

– Să ieşi imediat din curtea mea! Aici nu e telefon public!

Am ieşit plângând. Acum am înţeles vorbele „dacă aveţi noroc să vă servească”, vorbele cu tâlc ale celei ce m-a îndrumat spre casa dentistului. Timpul curgea în defavoarea mea. Nu ştiam ce mai face femeia… Nu ştiam dacă Dan se descurcă cu cea mică… Unde să merg!? Până în centru e cale lungă… Îmi curgeau lacrimile, când o doamnă m-a oprit întrebându-mă:

– Ce-aţi păţit? Vă pot ajuta cu ceva??

Am tresări plăcut. Glasul binevoitor mi-a redat speranţă. Mai sunt şi oameni, oameni buni la suflet!

– Cineva naşte şi caut urgent un telefon… Am încercat la vila dentistului… Fără noroc…

– Ăia nu sunt oameni! Încercaţi la casa din partea cealaltă a blocului. Sunt convinsă că vă vor ajuta! Acolo stau oameni buni!

Continue reading „Lucia Elena LOCUSTEANU: S-aduci pe lume o nouă viață” →

Ionuț ȚENE: Iuliu Maniu – patriot, nu spion. O interpretare istoriografică corectă!

În ultimii doi, trei ani au apărut o serie de articole de istorie tendențioase, aș putea spune chiar răuvoitoare. În centrul țintei demitizante se află Iuliu Maniu, unul dintre realizatorii actului din 1 decembrie 1918 de la Alba-Iulia și fondatorul României Mari. Sfinxul de la Bădăcin a fost un democrat și un om de o moralitate ireproșabilă. E adevărat că îi plăcea să tărăgăneze lucrurile politic și îi mai plăcea statura de ”veșnic opoziționist” care nu oblige prea tare, dar de aici până a fi spion al unei mari puteri e cale lungă și neadevărată. După Lucian Boia, mai există unii istorici care practică metoda NKVD de compromitere a unor personalități naționale, interpretând documente din cadrul arhivelor serviciilor secrete străine ca pe ”sfinte moaște” ale adevărului, așa cum folosesc și astăzi unii minciunile sfruntate ale securității comuniste din arhivele CNSAS pe post de verdict istoriografic? Documentele SOE sau M16 scoase la iveală de Marian Zidaru sau Dennis Deletant privind o eventuală activitate de spionaj în favoarea Marii Britaniei sunt prost, incorect și tendențios interpretate. Unele articole chiar le citează fără niciun filtru istoriografic, pur și simplu ca atare. Copilărească este plăcerea cu care unii istorici citează numele conspirativ de ”Tom” dat de serviciul secret britanic lui Iuliu Maniu, ca și cum acesta ar fi semnat un raport de colaborare cu parole contra cost, ceea ce este o mare și gogonată minciună. Să fi greșit serviciile secrete britanice că nu au folosit în telegramele cifrate pur și simplu numele Maniu, ca să afle mai repede Gestapoul? Sigur, e o ironie! Bineînțeles că pentru cititorul neavizat, faptul că un lider politic major colabora într-o situație politică important cu un serviciu secret al unei mare puteri pare foarte reprobabil, în realitate în vreme de război, absolut toți oamenii politici de marcă a unei națiuni colaborează cu reprezentanții secreți ai unei mari puteri pentru salvarea propriei țări din situația dificilă în care se află și e singura cale să ia legătura cu un govern prieten. Dar de aici până a spune că Iuliu Maniu a fost spion britanic e o distorsionare răuvoitoare a adevărului istoric și o interpretare care nu are legătură cu știința istorică. Din memoriile lui Corneliu Coposu reiese clar că Iuliu Maniu a pregătit venirea generalului Ion Antonescu la putere și alungarea lui Carol al II-lea din țară pe 6 septembrie 1940. Iuliu Maniu a ales o soluție politică provizorie după ultimatumul sovietic al lui Molotov și Diktatul de la Viena pentru supraviețuirea statului român. După întrarea în război a lui Ion Antonescu de partea Germaniei, la 22 iunie 1941 și trecerea Nistrului, Iuliu Maniu nu fost de accord cu această alianță, care ducea la prăbușirea statului român pe viitor. Democrat convins, Iuliu Maniu a luat legătura cu Aliații anglo-americani pentru a identifica un sprijin privind ieșirea din război și din alianța cu Germania nazistă, o poziție politică care s-a dovedit învingătoare după 1944. Într-un război mondial era evident că un lider ca Iuliu Maniu a colaborat cu agenți secreți ai Aliaților, în special cei britanici, care aveau cea mai bună rețea din Balcani. Ca democrat și filo anglo-saxon, cu cine doreați să colaboreze Iuliu Maniu, cu Gestapo, cu Abwehr, cu Himmler sau cu NKVD? Fiind vreme de război Iuliu Maniu nu putea lua legătura cu ambasada Regatului Unit de la București pentru că nu exista. Iuliu Maniu în plin război mondial, cu riscurile de rigoare, a fost constant pentru democrațiile occidentale.

România era prizonieră Axei, iar Iuliu Maniu lupta pentru scoaterea țării din alianța cu dictatura nazistă care a dus la Holocaust. Fiind dictatură și teroare, Iuliu Maniu nu putea acționa ca într-o democrație prin ziare și cluburi politice, că doar PNȚ ca și alte partide erau scoase în afara legii, ci a colaborat cu agentura M16, la fel ca absolut toți liderii politici de atunci din Balcani în frunte cu Tito sau ca marele general francez Charles de Gaulle. Sigur Maniu a primit ca sprijin un aparat de la englezi de transmisiuni TFF pentru comunicare cu rețeaua care dorea scoaterea României din alianța cu Hitler și salvarea Transilvaniei de sub ocupația lui Horthy. În război legile ca și acțiunile sunt excepționale. Mizeria cu banii și diamantele scoasă de istorici ca plată pentru serviciile lui Iuliu Maniu englezilor, care a trait sărac și a murit sărac, e o pură calomnie. Adică Maniu care a făcut România Mare avea nevoie de diamantele SOE, ca să ce? Să fim serios, banii erau pentru plata unor legături și oameni din rețea ca să supraviețuiască într-un regim sau teritoriu controlat de Germania nazistă. Sigur Maniu ca să lupte pentru salvarea democrației române și înfrângerea Germaniei naziste a primit un aparat TFF, dar marele De Gaulle a primit din 1940 de la englezi ca să lupte cu nemții un post de radio BBC la dispoziție, tancuri, avioane, vase de război, consilieri militari britanici, milioane de lire sterline etc. Chiar și hârtia igenică din guvernul din exil al lui De Gaulle era plătită de englezi. În logica lui Deletant și Zidaru și Charles de Gaulle a fost agent britanic plătit??? Istoricii francezi nu cred asta. Această interpretare istoriografică simplistă într-un moment de cumpănă a lumii nu are nicio legătură cu adevărul istoric, izvoarele și documentul. Sigur că Ion Antonescu care știa bine cine l-a pus pe el în fruntea țării și că Continue reading „Ionuț ȚENE: Iuliu Maniu – patriot, nu spion. O interpretare istoriografică corectă!” →

Ionel NOVAC: Eminescu la Cahul

Considerat pe bună dreptate a fi capitala culturală și economică a Basarabiei de Sud, municipiul Cahul se numără printre puținele orașe ale Moldovei din stânga Prutului lipsite de un bust dedicat celui „mai mare poet care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc”. Este adevărat, însă, că, în orașul brăzdat de unduirea blândă a Frumoasei, din 1989, anul Centenarului nașterii lui Mihai Eminescu, un liceu teoretic îi poartă numele. Iar în holul de la intrarea liceului a fost amplasat bustul acestuia, realizat în ghips la Fondul de Arte Plastice din Chișinău și dezvelit la 15 ianuarie 1990, în chiar ziua aniversării Poetului. De asemenea, uneia dintre străzile principale ale municipiului i-a fost atribuit numele acestuia.

O fi mult? O fi puțin? Nu ne putem pronunța, doar „Eminescu să ne judece!”, vorba regretatului Grigore Vieru. Dar Cahulul nu putea rămâne astfel. Nu demult, Nicolae Dandiș, primarul independent al localității, a prezentat membrilor Consiliului orășenesc, spre dezbatere și aprobare, proiectul unui bust dedicat Luceafărului poeziei românești, realizat de către cunoscutul artist plastic, Sergiu Ganenco.

Absolvent al Școlii Republicane de Artă Plastică de la Chișinău, membru al Uniunii Artiştilor Plastici din Republica Moldova şi al Asociaţiei artistice „Vernisaj”, Sergiu Ganenco a participat la numeroase expoziții naționale și internaționale, fiind unanim apreciat. Lucrările sale („Chirurg militar”, „Toamnă”, „Jocul Mariulei”, „Deşteptare”, „Fete şi păsări”, „Muzică”, „Autoportret” ș.a.) denotă expresivitate şi o atracţie caracteristică pentru o tratare impresionistă. În domeniul sculpturii se distinge prin bustul lui Alexandru cel Bun (inaugurat la 12 iunie 2015, la Căuşeni), monumentul marelui domnitor moldovean Ștefan cel Mare (ce umează a fi instalat în centrul orașului Glodeni), dar și busturile poetului Grigore Vieru (Călărași) și al actorului Grigore Grigoriu (Căușeni), ambele în curs de realizare.

Bustul prezentat de primarul Nicolae Dandiș, realizat într-o primă variantă în ghips, reprezintă o viziune personală a artistului Sergiu Ganenco, realizată după primul dintre cele patru portrete cunoscute ale lui Mihai Eminescu. Acesta urmează a fi turnat în bronz și dezvelit, dacă toate lucrurile vor decurge așa cum este prevăzut, la 31 august, zi în care, pe ambele maluri ale Prutului, se sărbătorește Ziua Limbii Române.

Continue reading „Ionel NOVAC: Eminescu la Cahul” →

Dan Nicolae POINAR: Interviu cu Constantin Moșincat despre generalul Berthelot

Prima vizită în Ardeal a generalului Berthelot

La câteva zile distanță de ziua Franței, 14 iulie, în cadrul manifestărilor dedicate săptămânii francofoniei, se înscrie și acțiunea de cinstire a marilor personalităși și a ostașilor francezi care au luptat pentru românia Mare. Pe lângă depunerile de coroane și jerbe de flori la monumentul Eroilor francezi și lui E. de Mertonne, din Parcul 1 Decembrie din Oradea, la placa comemorativă dedicată generalului Berthelot de la gară, avem o frumoasă surpriză în cadrul simpozionului organizat, prin anunțarea lansării cărții semnată de col. r. Dr. Constantin Moșincat cu titlul: generalul Henri Matias Berthelot – prima vizită în Ardeal după Marea Unire.

Această acțiune, de miercuri 10 iulie 2019, va avea loc la obiectivele respective de la 11.30 și în sala de ședințe a Prefecturii Bihor de la ora 12:00, ca o continuare a manifestările dedicate relațiilor de prietenie statornicite între cele două popoare, român și francez, acum 100 de ani și omagiază două dintre marile personalități francize care au sprijinit Marea Unire de la 1918: geograful Emanoil de Martonne și generalul Berthelot.

Având privilegiu unei lecturi înainte de lansare am onoarea unui schimb de impresii cu autorul consistentei lucrări (230 p. format B 5, cu o hartă anexă a traseului trenului special, fotografii de pe front precum și o bogată bibliografie la zi), carte prefațată de prof. univ. Dr. ambasador Dumitru Preda, invitat de onoare la eveniment. Din prefață aflăm că această carte se înscrie „între merituoasele şi consecventele strădanii de reconstituire a acelui răstimp istoric memorabil, cu accent firesc pe datele şi întâmplările locale, din această parte mult încercată a Ţării – Bihorul, integrate însă armonios în circumstanţele, interne şi internaţionale, ale sfârşitului Marelui Război, pe fondul luptei consecvente de apărare a hotărârilor Adunării Naţionale de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918. Autorul ne propune, de această dată, evocarea primului drum în Ardeal al generalului Henri Mathias Berthelot, fostul şef al Misiunii militare franceze în România (octombrie 1916 – martie 1918). La sfârşitul anului 1918, acum în calitate de comandant al forţelor aliate ale Antantei din România şi Rusia meridională, experimentatul ostaş se deplasează într-o vizită oficială de cunoaştere a situaţiei de facto în teritoriile româneşti de dincolo de Carpaţi, unde în urma „armistiţiului” de la Belgrad (13 noiembrie 1918), care stabilise o linie provizorie demarcaţională pe cursul Mureşului, se menţinea o atmosferă extrem de confuză şi tensionată” (p. 5).

***

Dan Nicolae POINAR: Așadar domnule colonel r. Dr. Constantin Moșincat, un subiect inedit, nu neapărat prin prisma biografiei generalului francez ci prin tematic abordată. Prima vizită a generalului francez, cu un tren special, avea să urmeze ruta Orșova, Caransebeș, Lugoj, Timișoara, Belgrad, Arad, Oradea, Debrecen-Carei, iar pe 30 decembrie Satu Mare, Baia Mare, Dej, Bistriţa, Cluj, Alba Iulia, Sibiu în fiecare localitate având scurte întâlniri cu reprezentanţi ai administraţiei şi consiliilor naţionale locale. Ce noutăți aduce cartea?

Constantin MOȘINCAT: În primul rând este abordat un subiect amintit doar în treacăt în istoriografia românească, deși a creat puternice ecouri și impresii, despre o realitate văzută în plină desfășurare. Berthelot s-a întâlnit cu delegațiile reprezentative ale naționalităților din partea de vest a României Mari, și a luat act de atrocitățile brutale comise de către unguri (bolșevizați sau anarhici) în zonele pe care încă le stăpâneau la acea dată, teritorii de pe care nu voiau să se retragă, deși aliați le-o cereau. Apoi, trebuie spus, că turneul generalului francez avea loc după ce patru imperii se destrămase (Țarist, Otoman, German și Austro-Ungar), și abdicase necondiționat, iar prezența sa se dorea una pacificatoare într-o zonă în care, românii își declarase Unirea la 1 decembrie 1918, și pe care administrația ungurească și armata nu o părăseau. Cartea sintetizează impresiile de călătorie prin Ardeal care întregesc pe cele din timpul celor 18 luni petrecute în România şi în contact strâns cu armata, când a putut să studieze şi să înţeleagă bine caracteristica sufletului românesc, căruia cu plăcere viu să-i dau o nouă mărturie, după cum scria în raportul său generalul francez.

Dan Nicolae POINAR: Profesorul ambasador Dr. Dumitru Preda o consideră „o carte densă, scrisă cu nerv şi cu o abordare directă a evenimentelor şi atitudinilor actorilor principali şi colectivităţilor din epocă. Sunt convins că ea va stimula un interes sporit pentru adâncirea cunoaşterii şi înţelegerii aprofundate ale unui trecut care ne aparţine, nouă tuturor”(p. 10). Vă rog să detaliați.

Constantin MOȘINCAT: Filosofia construcției cărții a pornit de la rolul pe care generalul francez l-a avut în fruntea Misiunii Militare, sosite în România pe 15 octombrie 1916, și apoi retragerea sa după Pacea de la Buftea, revenirea în fruntea trupelor aliate pe frontul din Orient și trecerea Dunării, în noiembrie 1918, pentru a intra în București la 1 decembrie 1918, alături de Rege. Pe toată durata războiului Berthelot a fost mereu în prima tranșee, l-a sfătuit pe Regele Ferdinand I, și a susținut relația armatei române cu specialiștii francezi. Rapoartele sale au fost realiste și în final susținătoare a adevărului și a dreptății românilor. Cartea, folosind surse și izvoare arhivistice puțin cunoscute, face dezvăluiri cu privire la frontul secret din Orient și în context devoalează interesele actorilor implicați în conflict. Apoi într-un capitol întreg analizez desfășurarea principalelor operații armate de pe frontul român, și modul de implicare și neimplicare a aliaților. Cu prezența și descrierea bătăliei de la Mărășești făcută de generalul francez, acolo unde luptase și oștenii Diviziei 11. Mai bine de jumătate din economia lucrării este rezervată primei vizite din Ardeal, semnificația întâlnirilor avute, importanța discursurilor rostite, cu expresiile generalului, consemnate de presa și documentele vremii.

Dan Nicolae POINAR: În timpul scurtei vizite din gara Oradea, vicarul Roman Ciorogariu l-a pus la curent pe colonelul Rosetti, cel care-l însoțea pe oaspetele francez, cu situația din zonă, iar acesta îi vestea intrarea în Arad a trupelor franceze, și sosirea la Oradea a unui ofițer francez pentru ca să se informeze pentru Antanta (dacă nu de Crăciun, atunci sigur de Sân-Vasâi) și în curând urma să vină și armata română. În oprirea de la Oradea, Berthelot a declarat că el „nu vine ca diplomat, să facă declarații politice, să așteptăm în pace conferința de pace, care va face dreptate tuturor popoarelor după principiile wilsoniene. În sala de așteptare se oprește la portul țărănesc din Biharia, căci zicea numai acest port nu-l cunoscuse până acum” (p. 127).

Constantin MOȘINCAT: Datorită schimbării programului de sosire, respectiv a atentatului ungurilor de la Arad, trenul special al generalului francez a ajuns în gara mare din Oradea pe 29 decembrie, la ora 4.00 după amiaza, fiind întâmpinat de tineri, bărbați și femei. Bătrânul comandant – un om înalt și gros, cu privirea blândă, cu glas moale de tată bun – a dorit să primească mai întâi pe români, și apoi pe căpeteniile orașului și ale comitatului care îi ieșiseră în întâmpinare. Din aceasta a lăsat a se înțelege că pentru români venise, și că aceștia erau preferații lui, dacă nouă ne-a dat scaunul de cinste, cum consemna „Tribuna Bihorului” evenimentul. A fost salutat de delegația femeilor și de prefectul Bihorului Coriolan Pop, citat pus pe coperta a patra a cărții: ”Domnule General! Mă simt fericit în momentul acesta, când în numele Consiliului Național Român din Oradea-Mare și Bihor pot saluta cu toată căldura inimii mele pe reprezentantul armatei viteze a glorioasei republici franceze, care prin luptele sale atât de eroice, contra armatelor germane și ale aliatelor lor, a stors admirația întregii lumi doritoare de bine și libertate. Cu armele înflăcărate ale dreptății ați învins infernul întunecat al oprimării popoarelor, care astăzi, cu deosebită fericire și mândrie, privesc soarele cel strălucit al libertății, care ni se arată în toată în toată splendoarea sa (…)”. Prin răspunsul său Berthelot i-a îmbărbătat pe români să fie cu răbdare, că dorul li se va împlini în scurtă vreme, apoi vor scăpa din robie și vor deveni stăpâni pe propria soartă, răspuns ce a creat entuziasm românilor cărora le-a strâns mâna ca semn de respect pentru cei îmbrăcați în costume populare pe care generalul nu le mai văzuse până atunci. Continue reading „Dan Nicolae POINAR: Interviu cu Constantin Moșincat despre generalul Berthelot” →

Corneliu FLOREA: Mindfulness

Atent, clar și conștient, calm și meditativ, dar vigilent la mediul social actual din jur

În România anului 2019, Valerie Cioloș, soția lui Dacian Cioloș și consultantă independentă, indirect printr-o postare pe Facebook, mi-a readus în minte Mindfulness = fully aware of something = pe deplin conștient, sau sensibil, la ceea ce are puternice efecte negative, traumatice, cum, de exemplu este actualul sistem de conducere și guvernare din România. Mindfulness este și o metodă psihologică de cunoaștere, de meditație și combatere a acestei situații de stres zilnic, de anxietate continuă ce duce la nemulțumiri deprimante, la depresie. Doamna Valerie Cioloș, pe Facebook, susține ce important este să se introducă în programa școlară a claselor elementare meditația și alte programe de mindfulness pentru că elevii sunt cei mai afectați de stresul societății actuale ce are efecte dăunătoare asupra dezvoltării psihice normale a copiilor, elevilor.

Metodele mindfulness în învățământul elementar ar fi ceva nou în România, dar sunt folosite de un timp în Anglia și Statele Unite cu rezultate bune, ceea ce indirect ne duce și la ideea că, acolo, elevii sunt stresfree. Minunată propunere, să ia legătura cu Ecaterina Andronescu, zisă Abramburica, să introducă metodele anti-stres cât mai repede în școlii, înainte de-a veni Dacian Cioloș la guvernare, ce va aduce din nou nemulțumiri, stres și anxietate, dar copiii, elevii vor fi rezistenți la toate acestea prin simplele și vechile metode de meditație încă de la Buddha. Simplu, ieftin și eficace!! Având în vedere cum merg treburile în România ar trebui ca metodele mindfulness să fie generalizate de la copiii din leagăn până la pensionari, de trei ori pe zi. Personal, mulțumesc soției lui Dacian Cioloș pentru propunerea terapeutică, prin care îmi voi găsi, de acum înainte, liniștea și mulțumirea în România, unde, la fel ca majoritatea semenilor mei, eram conștient de ruinarea țării prin programele de globalizare străine, la care slugărnicesc politicieni și guvernanți puși…

Am sosit în România înainte de Sfânta Sărbătoare a Învierii, de renașterea anuală a Florei și, până la plecare, am trăit din minivacanțe în minivacanțe, religioase sau politice, în cea mai crasă birocrație și cel mai jalnic randament social. Am asistat la mahalagismele politice dintre palatele instituționale bucureștene, punându-și poalele-n cap și aruncându-și pisica moartă de la unii la alții, dar prin programele școlare de mindfulness, toate astea devin floare la ureche, chiar dacă au bântuit furtuni necontenite ducând la mari inundații în toată țara datorită sălbaticelor defrișări și indolenței față de mediul natural.

Am urmărit încrâncenarea cu care o majoritate românească conștientă dorea să scape de aberațiile politice și economice ale parlamentarilor și guvernanților psd. Nu au reușit din multiple cauze. Constituția o fi conținând alegeri democratice, dar aleșii, odată ajunși la putere nu țin cont de preceptele democrației, ei trebuie doar să se căpătuiască prin orice mijloace, ilegale mai ales și să dea ordonanțe de urgență ce îi apără, adio justiție. Intelectualitatea conștientă s-a retras în meditație mindfulness, iar a patra putere în stat, mass media, e foarte ascultătoare trăind din salariul primit din mâna patronilor atotputernici. Excepțiile-s puține și vremelnice, iar scriitorimea română se tot autocenzurează până ce nu rămâne mare lucru din scrisele ei. Cei ce îndrăznesc să fie liberi în prezentarea adevăratei realități ajung în colimatorul politicului corect al unor critici literari ce îi toacă, desconsideră, obstrucționează, marginalizează.

Apropo, Premiul Național al Uniunii Scriitorilor din România pentru 2018 a fost decernat filosofului Andrei Pleșu. Felicitări, dar barba not facit philosophum cu atât mai puțin dacă în secolul XX s-a apucat să facă filozofie despre îngeri, având în vedere aranjamente viitoare, confortabile de formator de opinii și pe lumea cealaltă . Distincția a primit-o din mâna lui Daniel Breaz, ministrul culturii cum a fost și Andrei Pleșu, care a spus: „…vă felicit pentru toată activitatea, pentru ceea ce ați dat națiunii române și pentru ceea ce ați făcut pentru țară”. Bravo, cal breaz, asinus asinum fricat, adică miniștrii se laudă reciproc pe unde apucă. Andrei Pleșu a spus că a fost mișcat, fără să ne dea magnitudinea seismică, dar emoționat i-a scăpat porumbelul: că nu s-a identificat cu profesia de scriitor, o profesie cu contur difuz. Alte comentarii de la scriitorii uniunii lui Manolescu.

Un alt eveniment grandios care a mișcat locuitorii celei de-a doua Grădini a Maicii Domnului – prima fiind Muntele Atos – a fost pelerinajul Papei de la Roma, Jorge Mario Bergoglio, în România. Papa e argentinian, iezuit, marxist-liberal, reformator și câte și mai câte, va fi primit la București conform rangului, apoi se va alătura pelerinilor la icoana Maicii Domnului de la Șumuleu Ciuc în Harghita, va trece prin Catedrala Catolică din Iași și, pe Câmpia Libertății de la Blaj, va beatifica pe cei șapte episcopi greco-catolici martiri. Acest act pontifical pentru românii greco-catolici, și pentru ceilalți români conștienți de astăzi, este un moment creștin-istoric de îndreptarea marii nedreptăți comuniste care a desființat biserica greco-catolică din România în 1948, a oprimat credincioșii ei, le-a confiscat proprietățile și încarcerat capii bisericii și pe mulți alți creștini greco-catolici. A fost singurul beneficiu de dreptate istorică a acestui pelerinaj papal în România ce a costat statul român nouă milioane de lei (Atât s-a declarat oficial: trei milioane pe zi ! O nimica toată pe lângă câți bani împrumută guvernul psd anual, la câtă datorie externă avem din 1990)

Papa de la Roma a făcut un pelerinaj catolic și la Șumuleul Ciuc, ce a fost Scaunul Secuiesc al Ciucului până în 1876, când ungurii l-au desființat transformându-l în comitat unguresc în cadrul Transilvaniei, înglobată forțat în amărâta Austro-Ungarie ce și-a dat duhul în 1918. (citește istoria Transilvaniei, neștiută de români și ascunsă de ungurii iredentiști) Aici, pe un deal de lângă Miercurea Ciuc, anual, înainte de Rusalii este un mare pelerinaj catolic la biserică franciscană din 1442 unde se află cea mai mare statuie din lemn a Mariei, la care secuii s-au rugat să învingă oastea protestantă a lui Ioan Sigismund venit peste ei să le impună reforma protestantă, ei voind să rămână catolici. Și Sfânta Maria a fost de partea lor, cât a putut și ea, făcând minuni.

Pentru păstrarea catolicismului pe aceste meleaguri Papa de la Roma a depus la picioarele Mariei, cea mai mare ofrandă a Vaticanului: trandafirul de aur! Frumos din partea lui. Pe lângă catolicii din Transilvania au venit și pelerini din Ungaria cu mașini, autocare, trenuri în frunte cu președintele Ungariei, miniștri, politicieni, iredentiști, segregaționiști, steaguri ungurești și au deschis slujba papală cu Imnul Ungariei (vezi România Liberă din 6 iunie 2019 ) la auzul căruia, Papa de la Roma a fost informat ce i se cântă și a părăsit altarul liber din fața celor adunați pe dealul de la Șumuleul de Ciuc.

Sigur că România post Ceușescu este un sat fără demnitari români (vezi Johannis, guvernul, parlamentul și unii scriitori și jurnaliști ce închid ochii în fața realității din Transilvania fiind într-un fel de pseudo-meditație Mindfulness) Ungurii și-n fața pelerinului papal și a statuii din lemn de tei a Sfintei Maria la care vin în pelerinaj, sunt răi și inconștienți, nedrepți și revanșarzi, iar înaltul pelerin, uns cu toate mirurile, ce are la dispoziție Serviciul de Informație al Vaticanului, considerat printre primele cinci servicii cele mai bune din lume, le-a dat lecția care o meritau în asemenea pelerinaje. Creștinește, după părerea mea, în acest pelerinaj grandios la statuia Sfintei Maria de la Șumuleul de Ciuc, făcătoare de minuni, la care a venit însuși Papa de la Roma, în loc de Imnul Ungariei trebuia să se deschidă marea slujbă pontifă cu Ave Maria.

Continue reading „Corneliu FLOREA: Mindfulness” →

Al. Florin ŢENE: Drumul de la cronicari la profesionalismul ziariștilor de astăzi

Istoria profesiunii de ziarist a început pe teritoriul celor trei principate românești încă din cele mai vechi timpuri.

În paginile care urmează am să încep cu Învățăturile către fiul său Teodosie, scrise în slavonă de voievodul munteam Neagoe Basarab și traduse în românește pe la 1654. Această lucrare ondulată retoric, este o primă lucrare, ajunsă până la noi, a unei comunicări cu o altă persoană, având un prim germen de trasmitere a unor gânduri.Această lucrare o consider una din primele trepte pe scara evoluției tehnici jurnalistice de la noi.

O altă lucrare, care este a doua treaptă spre jurnalism este Cartea românească de învățătură a mitropolitului Varlaam, scrisă la 1643, ce se remarcă printr-o limbă vie, cu un text limpede și curgător.

Didahiile lui Ivirul Caucazului , numit Antim, sunt încă o treaptă mai însemnată spre arta jurnalismului de pe teritoriul spațiului carpato-danubiano-pontic.

Cronicarii moldoveni este o grupare care a consemnat anii de domnie a unor domni moldoveni.Printre aceștia fiind Macarie, Eftimie și Azarie,“autori”, în slavonă. Primul consemnând evenimente din viața domnitorului Petru Rareș, mergând până în anul 1551, Eftimie continuă letopisețul până la a doua venire a Lăpușneanului, la 1553, iar Azarie consemnează evenimetele până la 1574 din timpul domniei lui Ioan Armeanul. Însă adevărata istoriografie moldoveană începe cu Grigorie Ureche, decedat la 1647. Cronica sa românească merge până la 1594, având o limbă dulce ca mierea plină de metafore.

Miron Costin care avea o cultură poloneză, cunoștea latina, italiana, fiind un om citit.Cronica sa se termină cu moartea lui Ștefăniță Lupul, la 1661. El are un talent ziaristic și literar. Lucrarea sa are o stilistică savantă de factură clasică, consemnând ca un adevărat ziarist năvala lăcustelor.

Autorul lucrării Carte pentru descălecatul dentîi, Nicolae Costin, fiul lui Miron , decedat la 1712, folosește pedanteria în textul său iar Ioan Neculce, 1672-1745, în consemnările sale redă evenimente din timpul domniei lui Duca, Mihai Racoviță, Dumitrașcu-Vodă, etc.

Cronicari moldoveni de luat în seamă mai sunt:Axinte Uricarul, diaconul Nicolae Muste, Ienache Kogălniceanu și spătarul Ioan Canta.Aceștia au fost, practic, primii jurnaliști de la noi.

În Muntenia, primele licăriri jurnalistice le descoperim la Mihail Mosa, călugăr oltean, care, printre altele, strecoară în lucrarea sa evenimente din timpul domniei lui Radu cel Mare, a lui Mihnea și Neagoe. Stoica Ludescu, cronicar de la sfârșitul secolului XVII , a continuat Cronica Buzeștilor, care a oglindit epoca lui Mihai Viteazul. Stoica Ludescu a împlinit cronica până la sfârșitul domniei lui Șerban Cantacuzino, de unde numirea de Cronica Cantacuzinilor, dată a acestei porțiuni fiind anii 1654-1688. Silul acestuia este puțin vulgar și savuros. Cronica Bălenilor atribuită lui Radu Popescu, decedat la 1729, este o altă lucrare care urcă încă o treaptă spre scara valorii jurnalistice, și mai puțin literare.

Domnia lui Brâncoveanu a fost consemnată de cronicarul oficial Radu Greceanu, al cărui stil duce spre “amănunțimi ceremoniale “, cum subliniază George Călinescu în a sa Istorie.

Stolnicul Constantin Cantacuzino scrie o Istoria Țării Românești, care, practic, este o scurtă dizertație asupra originilor neamului. Călugărul din Râmnic, Dionisie Eclisiarhul scrie o cronică, cam naivă, asupra evenimentelor până la domnia lui Caragea, 1814.

Dimitrie Cantemir care a trait între anii 1673-1723, a fost un erudit de faimă europeană, fiind academician berlinez și prinț moscovit. Prin lucrarea sa Istorii a imperiului otoman scrisă în limba latină, mai urcă o treaptă spre profesionalismul de cronicar și jurnalist în istoria ziaristicii românești. Între anii 1777-1830 a trait Dinicu Golescu care prin compunerea Însemnarea călătoriei sale în occident, Austria, Italia imperială, Bavaria și Elveția, oglindește la fel ca un adevărat ziarist fenomenele civilizației europene, scriind despre gospodăria sătească, școli, spitale, aziluri, muzee și teatre.

O mare personalitate a culturii române, îndată după Dimitrie Cantemir este I. Eliade Rădulescu, care a trait între ani 1802-1872. Pe lângă activitatea sa literară și de traducător, Ion Eliade Rădulescu a fost și un jurnalist și ctitor de publicații.

Majoritatea poeților și prozatorilor noștri au făcut și publicistică. Nu trebuie să uităm pe Eminescu, Macedonski, Minulescu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, și mulți alți.

Epistolele scrise de anumiți scriitori, rămase până la noi, sunt adevărate cronici jurnalistice.

De multe ori s-a pus întrebarea, ce este scrisoarea şi ce loc ocupă ea în cadrul literaturii, și jurnalismului, ce statut are? În acest context nu putem să ne oprim asupra Scrisorilor persane ale binecunoscutului Montesquieu, care intră în altă categorie, fiind eseuri politice şi filozofice, şi nici la Scrisorile lui Eminescu, sau Ion Ghica, recunoscute ca opere ce intră în categoria memorialisticii.

În discuţia noastră intră scrisoarea particulară, “familiară “, aşa cum au cultivat-o scriitorii şi oamenii de rând. Aşa cum a promovat-o, urcând-o în vârful celebrităţii Cicero, Voltaire sau Doamna de Sevigne, sau la noi M.Kogălniceanu, Al.Odobescu, I.L.Caragiale sau Duiliu Zamfirescu.

În accepţia comună, scrisoarea ni se dezvăluie ca un mesaj ce emite gânduri şi sentimente către un destinatar, fără pretenţii artistice şi literare. de multe ori ne întrebăm ce conferă scrisorii valoarea literară sau jurnalistică? Despre acest statut al scrisorii a scris E. Lovinescu, Călinescu, Şerban Cioculescu şi alţii.

Scrisoarea nu este un dicteu automat, în care filtrul raţiunii ar fi înlăturat. Faptul că tonul se modifică de la un destinatar la altul cum este cazul la Duiliu Zamfirescu ne dovedeşte că are loc o selectare a spontaneităţii. În unele scrisori autorul romanului Viaţa la ţară se interesează de viaţa ţăranilor din Plaineşti, satul natal, de lângă Râmnicu Sărat. Corespondenţa acestui autor tinde să pună în umbră poezia şi romanele, în comparaţie cu cea a lui Ioan Slavici care este inexpresivă ce nu egalează cu Moara cu noroc, sau Popa Tanda.

Atât Caragiale în corespondenţa căruia descoperim nevoia de dialog, legat de cârciuma din Ploieşti, sau la Gib Mihăescu abordând probleme de cultura viţei de vie, de pe Dealul Viilor din Drăgăşani, scriitorii în postura lor de epistolar nu izbuteşte întotdeauna să-şi ignore condiţia lor de artişti, de jurnaliști, de personae deprinse a se adresa unui public. Această observaţie a subliniat-o George Călinescu în genul epistolar, în volumul Scriitori străini apărut la E.L.U, 1967: “Scrisoarea în general uzează de anume convenţii, de procedee retorice specifice, şi oricine ştiind că are un public, fie şi de o singură persoană, compune mai mult sau mai puţin conştient.Cât despre scriitor, acesta, având obişnuinţa, pe de o parte, de a transforma totul în ficţiune, de a se transport ape sine în plan ideal, iar pe de alta, inmtuind că scrisorile sale vor cădea pe mâinile posterităţii, el e mai atentca oricare altul la compoziţie. “

Unul din participanţii la revoluţia din 1848, Ion Heliade Rădulescu, care a fost silit să pornească pe drumul pribegiei, în scrisorile sale trimise se văita de dorul de ţară, de Târgovişte, locul său natal, de dascălul Alexe, din Bucureşti. În momentul izbucnirii revoluţiei Eliade este încurajat şi de o serie de împrejurări cum ar fi primirea sa triumfală în Bucureşti , care, îi dădeau sentimental grandorii şi al unui destin providenţial:”Când am intrat în Bucureşti, aseară, era toată cetatea la barieră pe Podul Mogoşoaiei şi până la palat, palatal era plin de lume şi iluminat. La barieră mi-au desprins caii şi în aclamaţii neprecurmate traseră trăsura cu mâinile până la palat, în fugă. De pe toate ferestrele ploua flori şi coroane.Să trăiască Eliad ce-a murit şi-a înviat era necontenita strigare“(scrisoare către soţia sa din 3 iulie 1848- Magazin istoric, 1968, nr.7-8, p.114-116 ).

Autorul poeziei Zburătorul se socotea privit cu invidie şi căzut pradă intrigilor, iar căinţa a devenit un leit motiv la Scrisorilor din exil:” Cine m-a pus a-mi sacrific zilele şi nopţile, să deştept opinia?, se va întreba el“. Într-o scrisoare către Barbu Ştirbey:”( …) căci pricepea ea ce înţelegi Domnia–Ta cu ţara; cel puţin se linguşea că ţara este dumneaei cât vei domni Gospodăria Ta“.(Fără dată ). În altă scrisoare scrisă în tonul profetic, retoric şi mesianic în felul Cântării României de Alecu Ruso, poetul scrie:”O, Români! Români…pe Şincai ( a muri cerşetor (…) O, Români! Din streini ce veniră la voi, toţi vă amăgiră, toţi vă despoiră, toţi se înavuţiră din drepturile şi patrimoniurile voastre şi toţi vă batjocoriră, vă trădară, vă înjurară, vă calomniară… “(Către G. Grădişteanu, 27 aug./ 8 septembrie 1852.)

Corespondenţa lui Nicolae Bălcescu, lipsită de culoarea şi savoarea epistolelor lui I.Ghica, sau ale lui M.Kogălniceanu care aveau un farmec şi savoare lexicală, este în primul rând oglinda înflăcărată a vocaţiei de revoluţionar vizionar şi iubitor de istorie. În rândurile ei scrise la repezeală, de parcă ar fi conţinutul unor telegrame, descoperim gândurile unor speranţe pline de patriotism. Acestea fiind încărcate de o structură romantică. Bălcescu era obsedat de ideea revoluţiei şi a unirii până la sacrificiu de sine. Moartea eroică îi apare ca un ideal suprem, precum dacilor:”…şi eu să–ţi spun drept şi din fundul inimii, ţie, Ghico, ca mai bun prieten al meu, doresc să mor, şi de aceea să merg să mă bat.”(Către Ion Ghica, 8 iunie 1849, Opere, IV, Corespondenţă, p.187 ).După înfrângerea revoluţiei din 1848, autorul Istoriei românilor supt Mihai Vodă Viteazul crede în continuare într-o revoluţie viitoare, şi de aici de aici destinul său de erou tragic, suferinţa morală, pe lângă cea fizică, a ultimilor ani de viaţă. O aură a demnităţii luminează chipul revoluţionarului, care nu înţelege să-şi obţină sufragiile nici prin cereri umilitoare, nici prin meschinăria trucurilor teatrale:”…nu ştiam decât o popularitate, aceea ce e rezultatul faptelor mari şi adevărat folositoare “. (Scrisoare către A.G.Golescu,12/24 martie,1849, Opere,IV, Corespondenţă, p.144 ). Corespondenţa lui Bălcescu ne transmite ecoul ideilor sociale şi politice fundamentale ale gânditorului. Descifrăm în ea preocuparea dramatică a unui iubitor de ţară şi de ideea dreptăţii sociale şi a unităţii naţionale, scriind profetic: “România va fi iubita noastră “(Către A.G.Golescu, 4 martie 1850, Opere,IV, Corespondenţă,p.278).

Scrisorile lui Mihai Kogălniceanu sunt prin excelenţă familiare şi ele au fost expediate la o vârstă când viitorul scriitor, jurnalist şi om politic nu avea conştiinţa de mai târziu.Ele ne apar ca o expresie indiscutabilă a naturaleţei şi spontaneităţii. El scria părintelui său că în Franţa”Slobozenia mi-i mai scumpă decât un rang mare şi bogăţia “. Tot el la vârsta juneţii scria, prevestind concepţiile omului politic de mai târziu: “Adevărata civilizaţie constă în respectarea legilor, în abolirea sclaviei care mai pezistă în ţară la noi, spre ruşinea noastră, în egalitatea persoanelor, fără deosebire de starea socială şi de origină…; ruşine moldovenilo care îşi pierd astfel onoarea în ochii Europei!” (Către surorile sale, 1/13 feb.1837.).Scrisorile lui Kogălniceanu îl aşează pe acesta în rândul marilor noastre talente epistolare, a cărui autrenticitate complexă, de sensibilitate şi de exprimare, poate satisface cele mai înalte exigenţe estetice.

La Vasile Alecsandri predomină plăcerea de a scrie. Aceaşi bucurie o simte citind scrisorile altora, ajungând să facă abstracţie de rolul lor de comunicare sau de confesie. Dragostea sa de ţară capătă accente deosebite în timpul Războiului de Independenţă, când vitejia ostaşilor noştri îi întrece toate aşteptările:”Am nevoie să fiu scutit de orice preocupare personală pentru ca să admir în voie vitejia îndârjită a tinerei noastre armate. Ce lucru uimitor: nu-i aşa? Simpli ţărani, smulşi de la plug, să devină dintr-o dată eroi.Inima mea a luat proporţii care mă înăbuşe de când cu cele petrecute la Griviţa.În sfârşit, sîntem cineva în lume. E mult! E mai mult decît s-ar fi putut nădăjdui. “(Către Aglae Allaux, 5 oct.1877, în vol.V.Alecsandri, Corespondenţă) .Poetul şi prozatorul, care ne încântă nu o dată cu suvenirurile şi memorialul său de călătorie, îşi regăseşte ritmul şi în corespondenţa particulară. Incendiul bisericii din Mirceşti este relatat ca o imagine cinematografică și reportaj jurnalistic:”În satul Mirceşti exista o biserică veche, durată din lemn de stejar şi ornată cu arabescuri foarte frumoase, pe care le săpase un sculptor necunoscut de-a lungul grinzilor. Acel templu modest, cap d`operă pierdut în câmp şi înconjurat de mormânturi, era deservit de un preot care printre alte daruri avea şi darul beţiei. Într-o duminică, or fi acum câţiva ani, prea sfinţitul, doritor de a schimba potirul pe stacană şi de-a părăsi mai degrabă altarul pentru ca să se ducă la crâşmă, ceti liturghia din fugă şi alergă la jupânul Moisi, uitând să stingă lumânările în biserică.Era vânt mare în acea zi; vântul suflând printr-un geam stricat găsi de cuvinţă a fâlfâii perdeaua şi a o apropia de para unei lumânări. Îndată perdeaua luă foc şi dete foc bisericii…Palalae!! Templul centenar arse din straşine până-n temelie şi se înălţa la cer ca fumul unei gigantice cădeliniţe. “( Către Titu Maiorescu, 25 martie, 1875, în vol.V.Alecsandri, Scrisori, 1, pag.6-7.).

Tânărul Al.Odobescu se întristează de situaţia jalnică în care a ajuns conacul şi starea de mizerie a ţăranilor, jefuiţi ca la drumul mare:”Eu însumi nu mi-am putut stăpâni lacrimile văzând casa, grilajul părăginit, grădina fără terasă şi aleile neângrijite; pe alocuri, drumurile nu se mai cunosc, iar satul e într-o stare de mare mizerie. Arendaşul acesta i-a întrecut pe ceilalţi în escrocherii; şăranii cu toţii sunt revoltaţi contra lui şi 11 dintre ei vor să plece începând de anul viitor; le pretinde zile de clacă mai mult decât prevede legea; le ia pui şi cereale pentru orice fleac; în sfârşit, încasează biruri ca pe timpul domnilor fanarioţi “.( Către Catinca Odobescu, 31/12 iulie 1856, în vol.Al.Odobescu, Pagini regăsite,ediţie îngrijită de Geo Şerban, Editura pentru literatură, 1956, p.233).

Corespondenţa lui Odobescu ni se relevă şi ca un jurnal de călătorie sau mai degrabă reportaj, care ajunge să se confunde cu notele de drum ale scriitorului.

Publicarea ineditului Epistolarium conţinând bruioanele a peste 850 de scrisori din tinereţea lui Titu Maiorescu pe când era la studii în străinătate, conturează portretul tânărului intelectual pe deplin format la 21 de ani.

Mai târziu, criticul de la Junimea avea o capacitate de muncă deosebită (“nu cred să fie astăzi doi oameni în România care să lucreze mai fără preget decât nevastă-mea şi cu mine “- îi scria lui Duiliu Zamfirescu în 17/29 nov.1891, Duiliu Zamfirescu şi Titu Maiorescu în scrisori, Ed.Casa Şcoalelor, p.361.)

Corespondenţa lui Titu Maiorescu ne descoperă un intelectual prin vocaţie care se interesează de situaţia ţării, nu numai dăruit studiului. În timp ce pentru Mihai Eminescu scrisoarea e un accident în viaţa lui, de natură a-i contrazice personalitatea şi a-l pune într-o stare afară din comun, o recunoaşte personal într-o edificatoare autodefinire: “Eu pentru a scrie o epistolă trebuie să am o dispoziţie deosebită de uşoară, nepotrivită oarecum cu caracterul meu,(… ) “(Către I.C.Negruzzi, 1871, în Convorbiri literare, 1892, Număr jubiliar, p.39.).După ce nefericirea s-a abătut pe de-a-ntregul asupra poetului, scrisorile nu mai sunt altceva decât sfâşietoare momente ale tragediei: “Eu aş vrea să scap cât se poate de curând şi să mă întorc în ţară, să mă satur de mămăliga strămoşească, căci aici, de când mă aflu n-am avut niciodată fericirea de-a mânca până la saţiu.Foamea şi demoralizarea, iată cele două stări continue în care petrece nenorocitul tău amic. “( Către A.Chibici-Râvneanu, 12/24 ian.1884, din sanatoriul Do0bling din Viena, în Convorbiri literare, 1906, p.1000).Aprecierea entuziastă a Epigonilor de către Veronica Micle îl face pe Eminescu să se confeseze:”E o concepţie pe care o făurisem la Viena, într-un élan de patriotism.Trecutul m-a fascinate întotdeauna.Cronicile şi cântecele populare formează în clipa de faţă un material din care culeg fondul inspiraţiunilor “.( Către Veronica Micle, 8 nov.1874, vol.IV,p.127). Continue reading „Al. Florin ŢENE: Drumul de la cronicari la profesionalismul ziariștilor de astăzi” →

Paraschiva CĂRBUNAR: Suflet duios de poet al doamnei Titina Nica Țene

Iubită poetă, în al tău vers

Cuprinzi neînțelesul vremii mers

Și te întorci mereu cu dor

La obârsie la izvor

La obârșie la izvor!

Căutând îngusta cărare

A vieții pe acest pământ

Poetă cu suflet de floare

Eu vremurile tale le cânt

Eu vremurile tale le cânt!

Porți în suflet meleagurile oltenești

Părinții și grădina casei părintești,

Oamenii din sat pe care i-ai iubit

Pământul natal, prin credință și scrierile tale nemurit,

Prin credința și scrierile tale nemurit!

La ”SFÂNTA PRIMĂVARĂ” gândind

La toate dorurile tale

Te-alintă al toamnei soare blând

Copiii și nepoții rând pe rând

Lăsând o floare albă pe-a vieții cărare.

Cu versul tău ca arcușul viorii

Strecori în suflete încet

Mângâieri pe dunga înserării,

Tu, suflet duios de poet

Crescut în grădina primăverii.

În Icoana din Cuvânt

Prin perdeaua ochilor înlăcrimați

Privesc pașii mei, de eternitate ……………….

Doar ochii sufletului meu vreau să mă vadă

Cum străbat pământul din baladă,

Purtând roua în picioare

Pădurea îmbrăcată-n strai de sărbătoare;

Și mâinile plugarilor cu căldura lor

Dând eternitate semințelor;

Plugul, blazonul truditorului de pământ

Culorile spre cer suind

Spre patria visului unind,

Mirosul cerului sfânt

Cu mirosul sfântului pământ,

și râurile sufletului meu

Suind spre Dumnezeu;

Înțelegând cuvintele adânci

Prin omeneasca mea făptură

Din a vieții învățătură,

Și botezul Nemărginirii

Din taina iubirii

Scris în cartea omenirii,

În altarul vețniciei

În iubirea gliei,

În glasul pământului

În lacrima timpului,

În glasul sfânt

În Icoana din Cuvânt!

Cartea limbii noastre în viziunea cititorilor de excepție

Partea a II-a

Cititorul, interesat de valorile limbii noastre literare, cultivate în paginile revistei ”Agora literară”, publicație editată de LRS (Director: Al. Florin Țene, Redactor șef: Iulian Patca), oprindu-se la Poeme însingurate – volum semnat de poeta Titina Nica Țene, își exprimă admirația pentru această poetă remarcabilă care aduce în creația sa idei poetice și limba noastră armonioasă, exprimând bucuria vieții în mijlocul Naturii, măreția arhitecturală și eternitatea ei, Continue reading „Paraschiva CĂRBUNAR: Suflet duios de poet al doamnei Titina Nica Țene” →

Victor RAVINI: Politicienii culturii și cultura politicienilor – Fragmente traduse din Doldahavsrullarna, Editura Daidalos-Anthropos, Göteborg, 1998

(Cartea a apărut când s-a dat ordin ca 15.000 de biblioteci publice din Suedia să fie desființate, iar bibliotecile din școli și din spitale să își continue existența fără bibliotecari. Nu s-a comunicat câți bibliotecari au devenit șomeri.)

Babur – sau Baber – de origine mongolă, întemeietorul dinastiei marilor moguli din India, a domnit între 1526 și 1530 ca un împărat luminat. A cucerit India cu tunurile primite ca zestre de soția sa, o prințesă turcă, de origine și de cultură greacă. Războinicul avea o bibliotecă, pe care o târa după el în căruțe. Scria poezii, își scria ordinile militare și jurnalul de campanie în versuri. E considerat primul poet de limbă turcă și a rămas în istoria literaturii turce ca fiind cel mai sensibil poet liric. Și fiul său Humayun (1530 – 1540, 1555 – 1556) iubea cărțile, dar nu scria. Humayun poate că este singurul împărat care a murit în biblioteca sa, căzând de pe o scară cu care ajungea la etajerele de sus. Alte surse spun că a căzut dintr-un pătuiac construit într-un copac, unde citea cărți. Oricum, el, care a fost viteaz în războaie și nu a murit cu sabia în mână, a murit cu o carte în mână. Fiul său Akbar a intrat în legendă ca fiind cel mai înțelept împărat din istoria Indiei și poate a întregii lumi. A domnit între 1556 – 1605. Negustorii englezi visau să îl însoare cu regina lor Elisabeta, ca să anexeze India mai ușor. Însă nici ea și nici el nu erau visători, ci puternici conducători realiști. Rembrandt i-a făcut lui Akbar un portret, din auzite, cu aureolă strălucitoare în jurul capului.

Ideile luminoase și generoase cu care marii moguli iubitori de cărți au guvernat India s-au răspândit în cam toată Asia, dar nu i-au deșteptat pe conducătorii de popoare, ci i-au luminat pe supușii acestora. În China, sub împăratul Ch’ien-lung (1735 – 1796), a avut loc revolta poeților. A început cu o scrisoare a unui poet necunoscut către împărat. Împăratul Ch’ien-lung voia să întărească poziția Chinei împotriva europenilor, cât și a rușilor. Politica lui necesita economii drastice. O parte a cheltuielilor statului au fost anulate, iar povara împărăției a fost pusă pe umerii poporului. Chinezii trebuiau să muncească mai mult, veniturile familiilor să fie reduse și să aibă o mai mică protecție din partea statului. A sugruma cultura, pentru a economisi bani, e la fel ca a sugruma ceasul, ca să economisești timp. Un guvern care nu sprijină cultura își pierde credibilitatea. Dacă poporul nu are încredere în guvernanți, guvernul nu poate dura.

Confucius (551 – 479 î.Hr.) a zis că „o națiune instruită este mai ușor de condus”, însă împărații Chinei se temeau de iluminarea poporului și considerau că un popor incult era mai ușor de manipulat. Cultura a fost reprimată prin reducerea bugetului, forme de control suprapuse și contradictorii sau șomaj impus lucrătorilor din cultură. Aceștia au fost asmuțiți unii împotriva altora, prin inegalitatea măsurilor draconice. Pentru a atenua efectul de recul al politicii dușmănoase poporului, curtea imperială a încercat să anexeze cultura, sub pretextul oficial că vrea să încurajeze artele. Arta și literatura să fie plătite de împărat, dar să nu mai reprezinte interesele poporului, ci ale puterii. Puterea să selecteze și să plătească scriitorii și artiștii, iar aceștia să fie direct subordonați și controlați de către funcționari ce dușmănesc cultura și au venituri mai mari decât creatorii. Ce simplu este să conduci un stat la pierzanie. Falimentul unei întreprinderi sau al unui stat e cea mai rentabilă afacere comercială. Ambasadorul englez, care era expert în a afișa același surâs enigmatic ca și chinezii, l-a atenționat ironic pe împăratul Ch’ien-lung: „Când puterea și cultura sunt în armonie, atunci înflorește națiunea. Altminteri țara se prăbușește din interior și devine pradă celor din exterior.” Ambasadorul nu a subestimat nemulțumirile clar formulate de intelectualii chinezi, mai atașați de popor decât era împăratul, cu întreg aparatul puterii sale administrative și represive. Rapoartele ambasadorului către Londra erau realiste, nu ca rapoartele primite de împărat de la militari și de la guvernatorii locali. Aceștia înfloreau cu fraze meșteșugite o realitate din ce în ce mai sumbră. Din fericire, poliția secretă a împăratului primise mai demult scrisori anonime în care erau transcrise operele complete ale poetului ucis. El își scrisese operele pe bețele de bambus cu care își construise coliba. Delatorii erau înșiși admiratorii poetului anonim, care veneau la el să bea ceai. Nu se poate ști dacă i-au transcris operele și le-au dat poliției secrete pentru a îi face lui rău sau pentru a îi salva operele în acest fel. Poliția secretă a dat foc colibei poetului necunoscut, care a preferat să ardă și el în colibă. A rămas un poet anonim și uitat de toți. Scrisorile, tot anonime ale admiratorilor delatori, conținând operele complete ale poetului, au fost înmânate împăratului. Acesta le-a ars pe motiv că erau anonime, iar el nu voia să țină cont de anonime. Încă o dată, din fericire, poliția secretă făcuse deja o copie după copiile primite de la delatori. Împăratul nu a mai fost informat despre existența acestei copii secrete, păstrată în arhiva secretă a poliției secrete și din care ne-au mai rămas abia câteva fragmente:

„Nici Cultura și nici Puterea nu pot supraviețui fără să se ajute una pe alta. Ambele sunt legate ca doi cai la ham, prin însuși scopul lor, acela de a fi în slujba țării. Reaua voință a puterii împotriva culturii și a educației dezvăluie ura și frica față de adevăr sau de cunoaștere a unor cârmuitori inculți, fără educație și răuvoitori față de poporul pe care îl cârmuiesc. Arta e fragilă și nerentabilă economic. Creatorii de artă sunt vulnerabili. Arta are nevoie de sprijinul Puterii. În schimb, Arta îi aduce Puterii strălucire și legitimitate politică, iar Națiunii identitatea ei în istorie. Un popor fără cărți și fără artă este doar o populație. Răzvrătirile popoarelor arată că setea de cultură a unei națiuni este cel puțin la fel de periculoasă ca foamea după mâncare. Civilizațiile pot supraviețui fără mâncare, dar nu fără cărți. Popoarele cărora li s-a furat cultura au fost împinse în sclavie și spre mijloace euforice destructive. O singură carte, Biblia, a salvat un întreg popor, evreii, de la sclavie și nimicire. Ierusalimul distrus de romani s-a redresat în istorie, fiindcă avea o carte. Cartagina era mult mai prosperă economic și mai puternică militar decât Ierusalimul, dar a fost distrusă și nu s-a mai redresat, pentru că n-a avut o carte a sa, cum a avut Ierusalimul.

Continue reading „Victor RAVINI: Politicienii culturii și cultura politicienilor – Fragmente traduse din Doldahavsrullarna, Editura Daidalos-Anthropos, Göteborg, 1998” →

Vavila POPOVICI: Festivalului de Dans American – PILOBOLUS

„Dansul este limbajul ascuns al sufletului.”

Martha Graham

Plecăm cu mașina din Raleigh, capitala Carolinei de Nord, spre Durham, orașul din apropiere, drum pe care-l parcurgem în aproximativ jumătate de oră. Evadăm din preocupările zilnice, dorind să ajungem la „Page Auditorium”, una dintre cele mai vechi clădiri din Campusul de Vest a Universității Duke, accesibilă prin intermediul clădirii Flowers și adiacentă Centrului Brodhead unde există o sală de mese pentru public, pentru cadrele didactice și personalul auxiliar, deschisă seara și publicului.

A fost construită în 1931, în stil gotic. De atunci, sala a fost modernizată în interior, scaunele au fost reconfigurate pentru a permite mai mult spațiu și comoditate. La ora actuală „Page Auditorium” este cea mai mare sală de teatru de la Duke, cu o capacitate de 1232 locuri, situată lângă impresionanta Capela Duke din Campusul de Vest, și este accesibilă multor spectacole de înaltă ținută.

Vom viziona un spectacol de dans contemporan, acesta fiind, în general, un stil de dans extrem de expresiv care combină elemente ale mai multor genuri de dans. Dansatorii reușesc să își conecteze mintea și trupul aceleiași idei – conexiuni, din care rezultă mișcări fluide. Mișcările subliniază versatilitatea și improvizația, spre deosebire de balet care deține o serie de mișcări foarte exacte. Mișcările fiind pline de libertate, permit corpului să exprime până și cele mai intime sentimente. Dansul contemporan este deseori asociat cu o filozofie specifică: practicanții își exprimă cu o libertate totală propria energie naturală, pentru a crea o serie de mișcări care de multe ori sunt foarte personale. Dansatorii se eliberează de stresul din jur și reușesc să realizeze un spectacol interior de excepție.

Dansul este, în general, un eliberator de stres, atât pentru practicanți cât și pentru privitorii care iubesc dansul. Pentru aceștia din urmă, din care facem și noi parte, constituie o mare implicare emoțională.

În prezent cele mai de succes spectacolele înglobează mai multe stiluri de dans, pantomimă, actori, muzicieni, tehnici video. Se practică mixarea cât mai multor arte pentru un rezultat spectaculos, pentru ca privitorul să fie transpus într-o lume paralelă, abstractă sau o lume de poveste.

Ne aflăm în data de 4 iulie 2019, după alte spectacole desfășurate în această perioadă a Festivalului de Dans American, desfășurat anual în lunile iunie-iulie. La deschiderea stagiunii, Directorul Executiv – Jodee Nimerichter – și-a încheiat discursul cu cuvintele: „Enjoy the dance ! Enjoy the summer! Here we go!” (Bucurați-vă de dans ! Bucurați-vă de vară ! Veniți aici !)

Astăzi vom vedea spectacolul Companiei PILOBOLUS.

Sunt orele serii de vară, când soarele mâhnit apune și trimite din când în când, printre nori, razele sale direct privirilor noastre, în timp ce mașina aleargă să ajungem înaintea începerii spectacolului. Trecem prin pădurile acestui stat îmbogățit cu cochetele case construite ca niște minunate jucării printre copacii pădurii. La coborârea din mașină, suntem binecuvântați de câteva picături de ploaie, dar buna dispoziție o avem în suflete. Ea stă ca un ghem, gata-gata să se desfășoare.

Parcam mașina, ne îndreptăm spre sala de spectacol, intrăm, ne ocupăm locurile. Sala este plină. La orele șapte fix începe spectacolul Companiei, un spectacol de dans, despre dans spunându-se că este cea mai frumoasă artă, nu pentru că el nu este traducerea sau abstractizarea vieții, ci pentru că el este chiar viața.

Directorii artistici sunt Renee Jaworski și Matt Kent, iar dansatorii – Nathaniel Buchsbaumm Krystal Butler, Zachary Eisenstat, Quincy Ellis, Heather Favretto, Jacob Michael Warren, ultimii doi fiind și conducătorii, așa numiții Căpitani ai dansului.

PILOBOLUS este o companie americană de dans modernă care și-a început activitatea în 1971 la Colegiul Dartmouth din Hampshire, ca o companie de dans de grup, și a dobândit renume pentru calitățile extraordinare obținute evolutiv în acest secol al XXI-lea. A realizat peste 100 de lucrări coregrafice în peste 64 de țări din întreaga lume și a fost prezentată în cadrul a 79 de premii anuale ale câtorva Academii. Compania este cunoscută pentru explorarea atletică și colaborarea creativă, prin formele definite de atletism, jonglerie, dar și grație. Denumirea ei vine de la un fung căruia îi place soarele, având o remarcabilă abilitate de a se orienta spre sursa de lumină și care crește prin pășuni.

Primul dans din program – UNTITLED – a fost interpretat de cei patru dansatori și cele două dansatoare un dans nostim, sugerând capriciile vieții a două femei tinere. Viața este întreruptă neașteptat de o pereche de bărbați, fetele își petrec timpul și cu altă pereche de bărbați. Interacțiunea ulterioară a celor șase personaje explorează simetria Continue reading „Vavila POPOVICI: Festivalului de Dans American – PILOBOLUS” →

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (59)

Unirea Basarabiei cu România

După izbucnirea marelui război, în august 1914, aproape 300 000 români din Basarabia au luptat în armata rusă vreme de trei ani, pentru o cauză care le era străină. Conştiinţa naţională era trează aici, după revoluţia din 1905, fiind în acelaşi timp şi urmarea eforturilor depuse de elita românească, pe tărîm cultural şi naţional, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, după epoca marilor reforme. Vorbind despre mişcarea naţională din Basarabia, în anii 1917-1918, istoricul Şt. Ciobanu afirma că ,,revoluţia naţională” declanşată aici ,,n-a fost un act haotic, nemotivat, surprinzător, ci şi-a avut cauzele ei, fazele succesive de dezvoltare”. Unirea Basarabiei nu se aseamănă cu unirea Transilvaniei şi a Bucovinei, prevăzute în tratatele de alianţă la intrarea României în război, ci este marcată de evenimentele produse în Rusia, după februarie 1917. Istoricul se arată sceptic faţă de susţinerile că mişcarea naţională din Basarabia s-ar datora unei rapide transformări sufleteşti, venită, asemeni unui ,,deus ex machina”, din Transilvania şi Bucovina. El crede că mişcarea din această pronvincie a fost ecoul revoluţiei ruse, iar ideologia naţională, autonomia, libertatea, folosirea limbii proprii sunt reflexul mentalităţii popoarelor subjugate din Rusia. Revoluţia din 1905 dusese la o trezire naţională, la speranţe într-o eliberare apropiată a popoarelor din vastul imperiu rus.

Şt. Ciobanu nota: ,,Putea oare poporul românesc din Basarabia să rămână străin de marea deşteptare a conştiinţei popoarelor din Rusia, să nu fie antrenat şi el în acest proces istoric al descătuşării naţionale”?. Românii din Basarabia nu aveau niciun fel de legătură organică cu statul rus, şi în împrejurările de atunci, el trebuia să caute ajutor numai în ţara cu care a fost legat de veacuri, prin sânge, credinţă şi cultură. Revoluţia din februarie 1917 îi găseşte nepregătiţi pe românii din Basarabia, copleşiţi de suferinţele războiului, ei încearcă să întrevadă căile viitorului. Vestea revoluţiei a venit în Basarabia ca un trasnet din senin, abia la 5 martie 1917, ziarul ,,Cuvânt moldovenesc” anunţa schimbarea regimului politic în Rusia, dar, la început, în rândurile românilor nu se produce niciun fel de mişcare. Istoricul subliniază o altă caracteristică a mişcării naţionale din Basarabia, faptul că aici a fost o ,,revoluţie acefală”, lipsită de lideri. El consideră că, la început, mişcarea apare ca o frământare adâncă a mulţimilor, ca o acţiune colectivă, iar fruntaşii nu duc masele după ei, ci sunt târâţi de ele, ,,sunt scoşi la suprafaţă de valurile revoluţiei”.

Germenii revoluţiei pătrund curând şi în Basarabia şi duc la dorinţa ,,nelămurită” a unor prefaceri în viaţa provinciei, după cum nota ,,Cuvânt Moldovenesc”, în apelul său din 8 martie 1917, ,,…noi de acum nu mai suntem robii stăpânirii vechi”, încheind optimist: ,,dee Domnul ca felul nou de ocârmuire să ne fie şi nouă, moldovenilor, spre o înnoire a vieţii şi spre deşteptarea din somnul de moarte…, spre lumină şi slobozenie”. În aceeaşi vreme, la 19 şi 22 martie, acelaşi ziar publica două noi apeluri, referitoare la ,,chestiunea naţională”, la folosirea limbii române în biserică şi la ,,chestiunea autonomiei Basarabiei”, după exemplul letonilor: ,,moldovenilor, luaţi pildă de la latişi, treziţi-vă măcar acuma…”. După exemplul altor popoare din imperiu, în împrejurările din martie se simţea lipsa unei organizaţii naţionale româneşti, a unei conduceri unitare, iar ziarul ,,Cuvânt Moldovenesc” era îngrijorat de această stare de lucruri şi face apel, la 26 martie, la unirea forţelor româneşti, la ,,fiii dezbinaţi ai neamului nostru”. Românii din Chişinău, organizaţi într-o societate, ,,Obştea moldovenilor”, solicitau ca ,,românii din Basarabia să se bucure de toate drepturile cetăţeneşti şi naţionale”.

Românii din Odesa, ofiţeri, studenţi, soldaţi şi simpli cetăţeni, organizaţi şi ei într-o ,,societate”, îşi manifestau speranţa că ,,drepturile naţionale ale celor peste 2 milioane de moldioveni (români-n.n.) vor fi chezăşluite (garantate) în viitoarea adunare constituantă”. La rândul lor, studenţii români de la Kiev, constituiţi într-o asociaţie, îşi propuneau drept scop ,,să lupte pentru autonomia Basarabiei, pentru apărarea graiului moldovenesc, şcoala şi biserica să se facă în limba moldovenească, judecata în aceeaşi limbă, iar pământurile să fie împărţite ţăranilor moldoveni…” .

După revoluţia din februarie 1917, care a dus la prăbuşirea ţarismului şi restabilirea drepturilor şi libertăţilor democratice, românii din Basarabia au început să-şi formuleze obiectivele. În aceste luni, peste tot, aveau loc manifestaţii, întruniri, conferinţe, mitinguri în care se dezbăteau probleme sociale şi politice. În condiţiile războiului, aceste acţiuni erau frecvente şi numeroase mai ales printre soldaţii de diverse naţionalităţi din fosta armata ţaristă. Soldaţii români, originari din Basarabia, aparţinând unităţilor ruse din Moldova, au intrat în contact cu românii din Regat, din Transilvania şi Bucovina, ceea ce le-a permis să-şi limpezească treptat ideile şi sentimentele naţionale. În acelaşi timp, după cum sublinia Şt. Ciobanu, în Basarabia, evenimentele şi acţiunile au fost marcate de evoluţia situaţiei din Rusia, de libertăţile proclamate aici, care au permis sentimentului naţional românesc să se manifesteze între Prut şi Nistru. În martie-aprilie 1917, în provincie au apărut şi activat o serie de grupări şi organizaţii naţionale de orientări politice diverse, comitete ale soldaţilor şi ale studenţilor .

Deşteptarea românilor din Basarabia prinde un mare avânt în primăvara lui 1917, când gruparea naţională de la Chişinău ia iniţiativa constituirii unui partid politic naţional. După câteva întruniri (consfătuiri), ţinute pe la sfârşitul lui martie, în redacţia ziarului ,,Cuvânt Moldovenesc”, s-a constituit Partidul Naţional Moldovenesc, având ca preşedinte ales pe Vasile Stroescu. Motivele şi scopurile înfiinţării partidului erau înfăţişate detaliat într-un articol: ,,Noi suntem chemaţi a ne înfăptui visurile noastre de viaţă slobodă, potrivit cu însuşirile noastre naţionale…să fim ceea ce ne-a lăsat Dumnezeu-moldoveni sau mai bine zis români, fii ai lui Traian şi urmaşi ai lui Ştefan Vodă cel Mare…Noi trebuie să ajungem a fi stăpâni pe ţara noastră…şi pe soarta noastră. Noi trebuie să dăm mână cu mână şi să întocmim din toate sufletele moldoveneşti o singură suflare-un partid naţional moldovenesc, care să lupte pentru autonomia moldovenilor, adică pentru dreptul de a avea ocârmuirea lor deosebită moldovenească” (,,Cuvânt Moldovenesc”, din 2 aprilie 1917).

La începutul lui aprilie 1917, s-a constituit Partidul Naţional Moldovenesc, condus de un comitet alcătuit din Vasile Stroescu, Pavel Gore, Pan Halippa, Vl. Herţa, preşedinte fiind proclamat V. Stroescu. Programul Partidului Naţional Moldovenesc, în zece puncte, apărea în foi volante şi în cuprinsul ziarului, cu menţiunea că punctele esenţiale, destul de moderate, nu se deosebeau aproape prin nimic de programele altor naţionalităţi. În preambul se preciza că partidul îşi propune ,,a păşi pe calea dobândirii drepturilor cetăţeneşti şi naţionale pentru moldovenii (românii) din Basarabia şi de dincolo de Nistru”, apoi erau amintite următoarele puncte: ,,1… aşezarea temeinică a slobozeniilor (libertăţilor) cetăţeneşti şi naţionale…, votul obştesc (universal), libertatea cuvântului, a tiparului, a întrunirilor şi a credinţei; 2. dobândirea celei mai largi autonomii administrative, judecătoreşti, bisericeşti, şcolare şi economice a Basarabiei…, care va avea să-şi ocârmuiască singură viaţa ei dinlăuntru; 3. toate legile privitoare la organizarea Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (59)” →