Mircea Dorin ISTRATE: Adâncă plecăciune

ADÂNCĂ  PLECĂCIUNE

 

Când priviți într-o vitrină cana dacică de lut

De gândiți la câte are,  glasul vostru fi-va mut,

Că însemnele din dânsa sunt istorie și mituri,

Legând cerul și pământul veșnicite-n anotimpuri.

 

În cel loc îi fost-a vatra unui om, cu bune, rele,

Mai cu bucurii odată, mai cu multele belele,

Și  acol’ a fost  odată fir plăpând de rădăcină

Ale neamului acesta, încolțit în astă tină.

 

Și-apoi ceașca îmi mai spune de olarul priceput

Ce cu mâna mângâiat-a plămădeala cea de lut,

Ia dat formă la ulcică, brâu îi pus-a pe sub buză

Și în focul lui din vatră, el mi-a copto-ncet în spuză.

 

A băut cu ea o apă răcoroasă de izvor,

Vin, la câte-o bucurie, la necaz, ori chin de dor,

În bejenie cu dânsul o purta la cingătoare,

Să o aibe la-ndemână,  până-n ziua-n care moare.

 

Ea e parte din averea ce-a lăsat-o moștenire

La urmașii lui de sânge, să mi-l facă pomenire,

De-asta ție, cană sfântă, azi îți facem plecăciune,

Că ne-arăți c-aici fost-am,  începutul cel de lume.

————————————-

Mircea Dorin ISTRATE

Târgu Mureș

10 iulie 2019

Lasă un răspuns