Dorina STOICA: Dimineața începe întotdeauna prea devreme

DIMINEAȚA ÎNCEPE ÎNTOTDEAUNA PREA DEVREME

 

Încep ziua cu două cuvinte din realitate: “Doamne ajută-mă”!
Descui poarta. Stropi de noroi pe spate,
plâns enervant. Aș mai face rost de un vis colorat
dar dimineața vine întotdeauna prea devreme
după o noapte începută prea târziu.
Peste orașul neclar se tolănește leneș un răsărit alunecos de
ploaia asta insistenă de toamnă ce spală meticulos acoperișuri

după seceta prelungită din vară.
Nu sunt foarte sigură dacă trăiesc sau am murit ieri.

Strada pe care alergam la schimbul unu, e mută
și se termină cu un cimitir.
Niște femei aflate la menopauză își duc nervoase
liniștea la Spitalul de psihiatrie. Vin de acolo pensionate
și cu rețete compensate pentru sedative și somnifere.
În gară călători adormiți cu diagnostice
cumplite așteaptă primul tren spre Iași.
„Iată stau la ușa ta și bat!”
Unele uși se deschid doar pe dinăuntru,
umbre nemișcate, spinări obosite rezemate de pereții,
ochi cârpiți cu rămășițe de somn.

EA! s-a făcut un dumnezeu mic și răutăcios
care pisează fin pastile, de două, trei ori pe zi,
mama ei de viață!
Se ceartă cu Dumnezeul cel mare și milostiv,
țipă la el că i-a pus în spate o cruce
prea mare, că a mers la biserică, s-a rugat, a postit,
că tolănită pe viața ei toată lumea doarme bine și mult.
În timp ce umbra LUI pleacă hai-hui noapte de noapte
pe străzi pustii ca să-și caute o viață adevărată,
ea se simte ca o frunză strivită între filele unei Psaltiri vechi.
De fapt nu mai trăiește de mult dar nici pe el
nu-l lasă să trăiască. Stă mereu cu ochii închiși
ca și cum i-ar fi frică să nu citească cineva în ei o
mulțime de cărți interzise și de păcate nemărturisite.

Mâinile DÂNSEI tremură atât de tare
încât nu mai pot duce lingura la gură,
picioarele merg împiedicat și face pe ea
dar nu vrea să moară, pesemne ii este teamă
că va muri atât de tare încât
nu va mai putea învia la a doua venire a lui Hristos
și că pentru toate acestea merită să vină pedeapsa
de la Dumnezeul cel bun și drept care nu pedepsește
ci doar mustră, cu durere de dinți, de cap, de gât,
cu grindină, cu potop, cu foc, cu sabie, cu glicemia mărită,
cu cutremur, cu nebunie și pucioasă.

Închei ziua cu două cuvinte din realitate:
“Doamne iartă-mă”! Încui poarta.
E toamnă și plouă. E noapte și plâng.
De după dealul din spatele cimitirului se uită la mine o nouă zi.
În timp ce Dumnezeul cel bun mă iartă, mă pregătesc să păcătuiesc din nou.
Dimineața vine întotdeauna prea devreme.

–––––––––

Dorina STOICA

Lasă un răspuns