Alice PUIU: Vise pierdute

Vise pierdute

 

Și-n toamna ce revarsă

din amurguri corăbii

ascult plecarea din mine cum țipă

cu glas desfrunzit de veri rănite

o albă îmbrățișare a somnului

peste păsări brumate

doar un ecou

ce-și despletește ploaia

în tăcerea unei umbre

și trupul e-o tristețe

ce-aprinde pe coline

chipuri de ceară

prin fumul crucilor uitate

un chip îmi încrustează-n palmă

o constelație de semne

alt chip m-aruncă-n zbaterea orei

rostogolite peste câmpul de ceruri

îngălbenite-n altar

de cuvinte nerostite

iar pe-acest țărm de cenușă

și oarbe gânduri

în sufletu-mi atins

de-un zbor mâhnit de ape

rătăcesc chipuri

printre ramuri de frig

vise pierdute

în legănarea morții din frunze.

—————————–

Alice PUIU,  octombrie 2019

Pictura – „Solitudine” de Armand Guillaumin

Lasă un răspuns