Silvia CUZUM: Poesis

Florile nopții

 

E tare rece-n noaptea asta,

în ceață a pălit cadaveric lumina,

colind străzi goale într-o haină prea largă,

eșarfa mă-ncălzește în plasă de zgârieturi.

„Te-aștept, iubito!” aud o chemare,

un abur suflat pe gură în ger.

Făgăduința mi-atinge frigul din cer,

gheara rece în clește m-a prins,

șoapta vântului îmi strecoară dorinți,

imagini cu tine, de mă scoate din minți.

Pe un geam aburit de fereastră

plâng cuvinte nescrise,

amprenta unui sărut,

o inimă desenată în fugă,…

Ce crezi tu, noapte, de toate astea?

Spune, de unde vine-acum așa lumină

când multe stele sunt acoperite

și-un nor s-a țesut rochie Lunii?

Încep lumini să licărească

a mână ce mă saltă din ruine,

se împletesc într-o manta vrăjită

să-mi țină cald, să nu mai știu ce-i frigul,

să văd cum înfloresc, incandescent,

în roșul buzelor, florile nopții,

cum buzele unesc lumina mea și-a ta

într-un sărut al Soarelui cu Luna.

Tremurătoare stele scutură strălucire,

mi-arată cum să mă lepăd de griji.

Felinare cos tiv de lumină pe margini

de inimi abandonate-n străzi pustii.

Dantela de lumină singurătatea-mi soarbe

să pot păși spre magic tărâm

unde iubirea nu sfâșie florile

ce, din dragoste mare, înfloresc zi și noapte.

 

 

Glezna rănită

 

În umblet pe țărm

s-a rănit glezna în cioburi de scoici

apa se-ndură și-i alină durerea

în dantelă de spumă.

Ce trup şi ce viaţă se târăște la marginea mării?

De ce-s mute cuvintele pictate-n nisipurile fine?

Cărarea-i prea strâmtă

să vezi clar între lumi,

e mult prea îngustă.

Îngrozit să te frângi de trădări,

nici nu vrei să privești,

prea mult ai fost înșelat.

Naivitatea copilului din tine,

atinsă dureros,

tânjește după ce n-a fost să fie.

În fântână adâncă-i căzut

copilul din tine.

De te iubeşti, lasă-l să lupte,

să se salveze

prin rugă spre binele tău.

Despuiat de candoare,

te-ai făcut mare acum.

Știi oare

la ce-ar trebui să fii mai atent?

Ce-ar trebui să iei în considerare?

Din glezna rănită o iubire stă să-nflorească!

Așteaptă doar o privire!

 

 

În inimă

 

Ne scoatem veșminte sfâșiate de orgolii,

fără măști- găteala minciunii-

scrâșnindu-și dinții în surâsuri inerte,

cu armele-n rastelul hidoasei trădări,

spargem oglinzi despletite-n reflexie falsă

și pătrundem unul în inima celuilalt.

Continue reading „Silvia CUZUM: Poesis”

Silvia CUZUM: ,,Fata cu părul albastru”

Într-una din zilele acestea, am citit „Fata cu părul albastru”, o splendoare de poezie a unui autor foarte talentat al zilelor noastre, Radu Chiorean, și amintirea răscolită a fetei mele cu păr albastru mi-a frânt inima.

   O amintire instalată confortabil alături de suratele ei, stă cuminte, într-un șir necurmat, pe raftul protector de levănțică, așteptând miracolul de-a fi redescoperită printre lucrurile vechi pe care nu ni le mai dorim, dar nici nu avem curajul să le aruncăm. Îmi las o vreme deoparte toate celelalte gânduri, arunc ancora și haideți să acostăm cu toate pânzele sus în povestea Fetei cu părul albastru.

    Fata mea cu părul albastru, din povestea aceasta, avea vreo optsprezece ani și era vânzătoare la aprozarul din colț. Era subțire și gingașă petală de magnolie, dar multe din frunzele-i fragede, încrezătoare, erau deja sfârtecate de vântul vieții, cu rafalele lui tăioase. La vârsta aceea, ce-ar fi trebuit să fie fantastic de frumoasă, ei i se cam călătorise o parte însemnată din bucuria vieții, a tinereții ei.

   Apărea dimineața, în lumea străină și total nepotrivită din spatele tejghelei, într-un halat de culoare verde deschis ca o apă, apretat și călcat impecabil, cu luciri ca din spărtura ciobului de sticlă. Numai bun să se umple de pământul în care ea își ținea mâinile, ziua întreagă. Marfa pe care trebuia să o vândă era amestecată cu pământ, printre cartofi era pământ și paie, printre roșiile și fructele sănătoase și cele aproape putrezite. La prânz, venea Tante Tuța, mătușa ei, purtând pe braț un halat proaspăt pentru cenușăreasa bălaie, care-o întâmpina recunoscătoare cu zâmbetul ei atât de rar, parfumat în inocența copilului ce-i sălășluia încă în adâncul ființei.

   La unul din blocurile învecinate locuia o familie care avea un singur copil, Sandu, un băiat la sfârșit de adolescență, a cărui minte rămăsese încătușată în vârsta copilului de patru ani. În urma unui vaccin, așa se presupunea. Un accident guvernat de nenoroc, de soartă sau de cine știe ce forțe ostile oricărei rază de sfințenie.

   Candoarea minții infantile a lui Sandu a trecut, din peșterile ei întunecoase și nelocuite, dincolo de măștile pe care le poartă oamenii mari. Și a văzut minunățiile lăuntrice ale fetei. Și a zărit păsările de pradă ce veniseră peste ea, încet-încet, precum niște datorii neplătite, de neude, de nicicând, încercând să-i descompună sufletul. Și-a auzit nechezatul hergheliei de cai sălbatici, nestruniți, năpustiți asupra luminii din ea.

   În fiecare zi mama lui Sandu trebuia să își aducă fiul la aprozar, căci altfel nu putea nicicum să se înțeleagă cu el. Giruetele din mintea lui o luau razna de tot, pornind a se-nvârti haotic, de nepotolit.

   Mama și fiul se așezau împreună pe marginea din interiorul ferestrei, un blat generos din piatră, ce ținea loc de vitrină. Dar după cum, în perioada aceea de început a anilor optzeci, abia dacă era marfă pentru galantare, spațiul ferestrei destinat expunerii acesteia rămânea mereu gol.

   Biata femeie ofilită și tăcută, așezată lângă fiu, privirea cu ochii ei pustii și tulburi, departe, în tristețea gândurilor dintr-o veșnică eclipsă. După ceva timp, se ridica și îi dădea câteva instrucțiuni șoptite, cuvinte, vorbe, fără răsunet, fără ecou, auzite doar de ea. Pleca înarmată cu promisiunea lui că, dacă vine mai târziu după el, se vor duce împreună acasă.

   Femeia revenea din două în două ore, zadarnic. Ar fi vrut să-l ia acasă, să-l hrănească, să-l culce, așa cum faci cu un micuț care are un program diferit de cel al adulților. Venea zadarnic biata femeie, căci nu reușea să-l urnească de-acolo, de unde-i era lui bine, ca viermelui de mătase cuibărit în gogoașa lui, în refugiul tihnit și tainic în care reușea să fie el însuși.

   Continue reading „Silvia CUZUM: ,,Fata cu părul albastru””