Nicolae NISTOR: Locul unde spaimele te fac puternic

LOCUL UNDE SPAIMELE TE FAC PUTERNIC

 

Când te naști între sat și oraș,

într-o improvizație a șantierelor uitate demult,

ești un fel de mutant al unui viitor mort,

conceput de comuniști ca fiind omul nou.

Dacă erai privilegiat, puteai deveni mutant de oraș,

locuind în cutiile de chibrituri cu difuzor,

radioul fiind privilegiul celui care te îndoctrina, cu programe patriotice!

Erai pierdut dacă nu creșteai un porc pentru partid,

pe bloc sau în cotețe plantate pe lângă “cutiile de chibrituri”.

Când te naști într-un asemenea loc,

pe lângă fabrica de chimicale,

aveai dreptul să devii mișcare vie

într-un grandios spectacol omagial.

Aici, femeia nu era casnică, era sacrificată,

făcând copii la normă, între spaime și chiuretaje,

ea se ducea să moară permanent!

Bărbații alegeau între beciuri și bodegă,

libertatea, împrejmuită în resemnare.

Când a murit primul conducător de atunci,

lumea plângea la comandă,

Și tata plângea privind tabloul acelui mort,

probabil își amintea că din cauza Conducătorului murise fratele mai mare,

care nu voia să dea pământul din dealul copilăriei.

Noroc că tata nu crea confuzii doctrinare,

discret, dar, eficient, evita beciurile de care nu scăpase tata-mare!

Când te naști într-o Colonie, niciodată nu vei avea un loc,

atunci, trăiești imaginând locul unde spaimele te-au făcut puternic!

–––––––––-

Nicolae NISTOR

24 octombrie 2019

 

Mihaela BORZEA: Eroi în carantină

EROI ÎN CARANTINĂ

 

E pandemie-n lume de-absența omeniei,
S-a virusat Pământul cu ură și minciună,
Mă uit cum bat cu pumnii la poarta veșniciei
Și-aud o voce gravă: ‘ iar vine o nebună! „

M-am pomenit că scutur tot cerul din jugaștri,
Adun bucăți de stele și calc pe frunze sparte,
Copacii mei, deodată, au umerii albaștri
Și-ntr-o ciudată limbă mă cheamă de departe.

Am pus căpăstru clipei și-alerg să-mi știu strămoșii,
Suspinul lor mă arde, durerea lor mă strigă
În lanțuri încarnate cu lacrimi reci și roșii
Din care-ntotdeauna lipsește o verigă.

Mai sunt ca mine semeni, îi văd, îi simt cum sapă
Prin gropile comune, spoite cu rugină,
Dăm peste noi si cerem o lingură cu apă,
Ne-ntâmpină anunțul ,,Eroi în carantină,,

Căci suntem în răceala eternă, doar strănuturi,
O tuse prăvălită într-o mulțime vidă,
Căutători de aripi, bolnav popor de fluturi,
În noi ne tot întoarcem, să devenim omidă.

—————————-

Mihaela BORZEA

(din volumul ,,Poteca dintre stuf și cer”)

 

Marilena Ion CRISTEA: Număr frunzele…

Număr frunzele…

 

Număr frunzele de toamnă, câte-au fost, câte-au trecut,
Cate frunze-au râs cu mine, câte frunze m-au durut,
Cate frunze-nsingurate s-au lăsat la mine-n palmă,
Alintându-se o clipă, fiindcă doar voiau să doarmă,

Pe acelea care-n ramuri, tremurând de frig și dor,
S-au lăsat în voia sorții, că și-așa se rup si mor,
Pe acelea, prea credule, care se tot duc și vin,
Și-au sfârșit sub tălpi de ghete, înecate in suspin!

Număr frunzele pădurii dezgolite de iubire,
Pentru clipa când vor trece într-un vis de nemurire,
Au zburat în curcubee ce se-ntind spre zări prelunge,
Sperând că în primăvară, până seara, vor ajunge!

Frunzele care dansează în ritm vesel sau ușor,
Care-ating cu frenezie bolta cerului și-un nor,
Și-apoi cad fără de frică tot sărind ca într-un joc,
Peste ale noastre gânduri care saltă-n ritm de rock!

Număr frunzele de toamnă ce s-au strâns în părul tău
Și dacă vor fi prea multe, sper să nu îți pară rău,
Pânze lungi de toamnă rece le voi ridica din drum,
Să rămână lângă tine doar al frunzelor parfum!

———————————–

Marilena Ion CRISTEA

Ploiești

Imagine internet

Ioana CONDURARU: Nostalgia toamnei

Nostalgia toamnei

 

Mai simt mirosul proaspăt al turtelor făcute
Cum numai biată mamă știa să le dospească,
Când bruma se-așternea pe crestele cărunte,
Iar noi copii zburdalnici ne strângeam pe acasă.

Povești spuse cu tâlc lângă un felinar
În timp ce sobă-aprinsă sfârâia sporadic,
Iar noi năzbâtioși priveam în calendar
Așteptând Crăciunul cu marele lui farmec.

Ce lume minunată în minte-și spune dorul!
Eu stau la poarta toamnei dorind același vis
Din copilărie când mama cu fuiorul,
În nopțile prea lungi, doinea în paraclis.

Mai pot gusta din toate acele lucruri sfinte?
Mai pot reda o lume apusă-n zori de zi!
Mă-ncearcă lacrimi grele căzute în batistă.
Mă-ncearcă dorul vieții de când eram copil.

Șterg cu luare-aminte oglinda prăfuită
Privind cum nuferii la tâmplă sfioși au apărut,
Și las să-mi cadă mâna pe-o poză ruginită
În care dulcea mamă-mi zâmbește l-asfințit.

Ce pot gândi acum când toamna-n vămi se duce?
Doar nostalgii stau strânse în inimă plăpândă
Și poposesc adesea cu lacrimi lăngă-o cruce,
Vorbind așa-neștire cu mama mea bătrână.

———————————-

Ioana CONDURARU

24 octombrie  2019

Imagine internet

Vasile Dan MARCHIȘ: Ninsoarea de acum

NINSOAREA DE ACUM

 

Fenomen amăgitor ca ritualurile iscate

dintr-o inimă vrăjită,

și ca simularea din orgoliu a datinilor

Ca plânsul straniu și simulat al actorilor

care stârnesc hohote de râs,spectatorilor…

Fenomen prea puțin semnalat:

virgulă între modestie și trufie

sau între profesionalism și stângăcie

Această ninsoare completează fără temei

și fără rând Geografia

cum completează ghimpii, trandafirii

———————–

VASILE DAN MARCHIȘ

Mugurel PUȘCAȘ: Mă-ntreb

Mă-ntreb, uneori, ce-mi lipseşte ?
Am totul sau poate nimic,
Ferit, mă mai uit prin ferestre
De timp, răsfăţându-mă un pic.

Mi-e clipa cocori, flori, iubire,
De ploi sunt ferit, zbor pe nori,
În toamna cu-a ei desfrunzire,
Vin vechi elegii înspre zori.

Se sting în oraş felinare…
Zâmbesc de e soare sau nu !
Încerc să aduc alinare
În jur, deşi-s vremuri tabu.

Narghilă mi-aprind către seară,
Bătrâni beduini mă-nsoţesc,
O fata morgana de ceară,
Mi-e oază-n aridul deşert.

Visez cum ar fi şi ce nu e,
Fantasme umbresc seri pustii,
Ridic din himere statuie…
Tu ştii ! Eşti departe ! Nu-mi vii !

Mă rog la icoane blajine,
Iar El îmi şopteşte preablând,
E bine… Iubeşte, străine !
Ţi-e timpul prea scurt şi plăpând.

Tu ? Treci mai departe prin toamnă,
Ai totul sau poate nimic…
Opreşte puţin, dulce doamnă,
Iubind… Zăboveşte un pic !

———————————

Mugurel PUȘCAȘ

Reghin

Elena TUDOSA: Răscolesc prin frunze plânse

Răscolesc lacrimi prin frunze,
Stropi de rouă reci căzuți,
Valuri fine pentru muze,
‘N toamnă pregătiri de nunți.

Tineri dragi îndrăgostiți,
Pe-al toamnei covor de frunze,
Spre altar pășind cuminți,
Pentru a-și jura credință.

Doar tu singur, rătăcit,
Pe cărări de frunze plânse,
Așteptându-mă tăcut,
Pe un pat de frunze strânse.

Dar erai numai un ciob,
Dintr-o stea care căzuse,
Te-am luat în palma mea,
Dintre lacrimi, frunze plânse.

Mi-am dorit a te regăsi,
La sân să te-adăpostești,
‘N toamnă să mă pot nunti,
Cu tin’ să mă veșnicești.

Răscolesc prin frunze lacrimi,
Val de brumă înghețat,
Nu te regăsesc și patimi
Multe, voi avea de îndurat.

Răscolesc prin frunze plânse,
Amintiri de dor aprinse,
Ale dragostei răpuse,
Ce în chip de stea se stinse.

——————————-

Elena TUDOSA

Maria CĂLINESCU: Evadare

Evadare

 

Descopăr la rădăcina sufletului ramuri noi
brațe verzi ce vor face umbră
timpului de mâine

caut glasul pierdut
în vântul ce mângâie firul gândului
în preaplinul zării ce-și revarsă culorile peste aripile ce-au cules atâtea anotimpuri

muzicile sorții
se izbesc de malurile surpate ale iluziilor
ale viselor ce au murit mereu încă din fașă
reflecxia lunii în oceanul nopții
amplifică neputința de a descătușa temerea
prăbușirii în colbul ce îngreunează urcușul

prind aripi
le sărut zgomotul
caut o altă traiectorie cu trăiri imaculate
cerul lăcrimează, un plâns puțin uzat
înaintez printre picuri și foșnete de speranță
plouă peste dorul ce-l port cu mine
în povestea mea

evadez spre libertățile actului final
unde pașii mei nu-și mai recunosc locul
timpul și nici… anotimpul.

———————————

Maria CĂLINESCU

Mariana POPAN: Valsul toamnei

Valsul toamnei

 

Din filele toamnei din viață
Au mai căzut și alte frunze…
Natura vrea să se amuze,
La glumele distinsei doamne.

 

Din stropi de rouă dimineața,
Bruma înceată s-a lăsat
Peste palat pietrificat-
Adoarme, sau începe viață?

 

Mai lasă-mi toamnă, la apus
De răsărit neobosit,
Un colb din raza-ți infinit,
… Căci soarele… De când s-a dus?

 

Am adunat din clipe ziua,
Cu clipe multe-n răsărit
De zori, să știu ce-aș fi dorit,
Din cei ce bat ca ”apa-n piuă”.

 

Am adunat și-am aruncat,
În abisuri, uitate clipe,
Uneori triste, ori acide,
Ca ele, să fie uitat;

 

Uitat momentul întristării,
Înlocuit cu-a sa speranță,
Cică… Miroase a vacanță
De clipe vagi ale mirării…

 

Va reveni cu viața-n fire,
Va reveni ca altădat:
Va reveni moment curat
Și nesperat de fericire!

 

… E toamnă… Frunzele tot cad…
Și cad ca niște pagini rupte…
Dorind pământul să le-asculte,
Cum asculta el, altădat…

Și tot pășim prin frunza toamnei…
Plângând, râzândnd ca, mai apoi
Să rezâmbim prin stropi de ploi,
Dansându-și valsu-n vântul doamnei…

Sperăm iubind, iubim sperând,
Prin a iubirii dragi puteri…
Tăcem iubind, trăim dureri,
Sperând la clipe vii, în cânt…
…
Cum ne-am promis în legământ!

O toamnă minunată, din puterea iubirii!

———————————-

Mariana POPAN

Baia Mare    

Octombrie 2019

 

Aurel CONȚU: Telefonul

învățasem până mai ieri să-mi reprezint lumea

abstract

după niște contururi neregulate

desenate în negru pe-o hartă

fiecare contur ascundea un loc cu o notă distinctă

asociată cu denumiri de fluvii, de munți, de imperii

de drumuri ale mătăsii

de orașe

despre care citisem prin cărţi

în care trăiau milioane de oameni

nevăzuți

despărțiți între ei de aceleași fluvii, de aceeaşi munți

de aceleaşi drumuri ale mătăsii

de aceleaşi nesfârșite întinderi de cer și pământuri

într-o zi însă a apărut cea de-a opta minune a lumii

telefonul

care a schimbat totul

cu un deget acum deplasăm lumea după voia inimii

prin fața ochiului

înainte-înapoi

apoi de la capăt

imaginile lumii curg ca nisipul dinăuntru unei clepsidre

și se răsfrâng ca o rază de Soare într-un ciob de oglindă

privind în urmă zâmbesc

Marea Piramidă din Gizeh

îmi apare azi ca o glumă

Grădinile suspendate ale Semiramidei

la fel

Templul zeiței Artemis din Efes

un loc al uitării

Statuia lui Zeus din Olympia

infatuare, orgoliu grecesc

Mausoleul din Halicarnas

sfidare

Colosul din Rhodos

sperietoare de ciori

Farul din Alexandria

sforţare

niște glume până la urmă

în comparaţie cu minunile ultimului veac

începând cu teoria relativității a lui Einstein
cu telefonul mobil al lui Martin Cooper
până la manipularea ADN-ului
și zborul omului către Marte
ultima frontieră dintre noi și Dumnezeu
a rămas cerul…

——————————–

Aurel CONȚU