Mihaela BORZEA: Unde mi-e soldatul? Eu… pe cine plâng?

A plecat în lume, clipă umblătoare,
Zbuciumare strânsă cu șireturi gri,
Trup care învață cum iubind se moare
Și cum plânge viața-n ochii de copii.

Pe hotare oarbe pacea-și vinde plozii,
Arma naște gloanțe și le-aruncă-n om,
Câinii-și latră ura prinsă-n vârful cozii,
Grade-și fac din doliul sticlelor cu rom.

Coasa taie duhul celor fără vină,
Din bocanci se-aude cum scrâșnește-n dinți,
Lama și-o călește-n Iadul cu lumină
Și străpunge cerul scuturat de sfinți.

-Tu, pe cine aperi? Sub ce steag îți zace
Visul de-a fi veșnic cel mai bun ostaș,
În ce toamnă neagră chinul tău își coace
Gândul că-n tranșee ești doar chiriaș?

În ce foc de gheață îți arunci durerea,
Îți topești armura și te stingi tăcut?
Unde-ți dormi nesomnul îndulcit cu fierea
Dorului ce cântă-n ultimul sărut?

Mi-e adânc războiul Clipei suspendate
Între zodii scrise de un zeu nătâng
Și întreb clepsidra scursă jumătate:
,,Unde mi-e soldatul? Eu… pe cine plâng?”

—————————-

Mihaela BORZEA

25 octombrie 2019

Gavril Iosif SINAI: la cules

un soare răbdător pe cerul care picură
în fragmente de zâmbete
la cules porumbul pe dealul fofelzii
câteva vrăbii gălăgioase
se sfădesc pe crengile unui păducel
zbrr… într-o clipă de spaimă
ies din cucuruz grohăind
doi mistreți
în fugă trec culmea
gândurile săgetează crusta timpului
nici că a fost nici c-o să fie
în palmele crude ca o jucărie știuletele
dezbrăcat de frunze
cade lângă opinca
vrăjită în gând un pantof
o lume deosebită între parfum și cafenele
ulițe largi pavate și calești
așa spunea în șezătoare
băiatul popii alexandru despre oraș
de bine pentru cine vrea de carte să s-apuce

la cucuruz mai ostenea bunicul multă vreme
aurul mălaiului îi mângâia degetele noduroase
cu palmele bătătorite frământa în zile
grija așezării noastre în lume
chipuri curioase sub soarele răbdător
prin țărâna și praful oaselor ce nu mai dor
zâmbind a lui făptură din toamnă
o culeg

————————–——————

Gavril Iosif SINAI

Octombrie 2019

 

Ioana CONDURARU: Sire

Sire, e toamnă aici, acasă,
Cocorii s-au pierdut spre zări,
Și vinu-i fiert iară pe masă,
Ard parfumate lumânări.
Însă îmi plânge înserarea
Că e pustiu la mine-n gând,
Iar sângerie-mi pare zarea
Cu picuri ce năvalnic curg.
Stau sfioasă în rugăciune
Privind la timpul nemilos
Care se duce în neștire,
Spre zările din albatros.
Însă lipsești azi țării Tale
Și simt tristețea inundând,
Printre vertebre și pocale
Și printre oamenii de rând.
Suntem săraci făr’ de iubire,
Suntem săraci că te-am pierdut.
Degeaba coborâm spre fire,
Tu ai ajuns deja un sfânt.
Nu aveți voie! Nu îl plângeți
Voi cei care la-ți alungat!
Lăsați, puneți în rugăciune
Iubirea care la blamat.
Doar Domnul grija să îi poarte
Pentru a-i fi somnul liniștit
Că sigur și-a găsit dreptate
Și nu mai este ostenit.
Sire, într-o profundă reverență,
Ridic o rugă spre înalt
Șoptind încet: ,,- O, Excelență,
Iartă-ți poporul adorat.
El a greșit cu neștiință,
Tu i-ai îmbrățișat zâmbind,
Plecând la astre cu credință
Căci timpul este muribund.”

———————————-

Ioana CONDURARU

25 octombrie  2019

Nastasica POPA: Furtuna din gând

Învinsă sunt de amintiri-povară,
Când marea cere-n disperare biruri
Eu iar mă-ntorc la ea, deși amară,
Mi-arată viața-n larg, prin valuri, șiruri.

Învinsă sunt de pătimașe gânduri,
Când printre valuri luna-și scaldă fața
Și duce către maluri rânduri, rânduri,
În lacrimile ei curge speranța.

Se-amestecă în amintire gândul,
Se sparge-apoi de-un mal de stâncă roasă
Și las peste trecut să cadă timpul,
Spre răsărit să fac cale întoarsă.

Învinsă sunt de-un răsărit din mare
Ce-și leapădă o haină din trecut,
Arunc spre larg privirea călătoare,
Purtată de un val abia născut.

Învinsă sunt de tine, mare neagră,
De valu-n dor, de răsărit de lună,
În malul tău, sub tălpi mereu aleargă,
Doar amintiri ce-mi ia din gând furtună.

——————————-

Nastasica POPA

23 octombrie 2019

Elena TUDOSA: Odă ostașilor eroi

Odă ostașilor eroi

 

Se lăsase înserarea peste satu-acela-n care
Luna, pe vârful de deal se-arăta – n a sa splendoare,
Luminând Valea pe care casele dormeau tăcute,
Nimenea nu bănuia liniștea nopții ce-ascunde.

La răscrucea satului un toboșar striga tare,
Cum, că dimineață – n zori în sat va fi înrolare,
Toți bărbații vor fi luați ca să lupte în război,
Ca un trăsnet căzu vestea-n case un’erau flăcăi.

Nici nu-i apucară somnul căci s-au și trezit îndat,
Nu era chiar nici o casă făr’să aibă un bărbat,
Sau flăcău de-nsuratoare, înalt ca bradul din pădure,
Vestea înrolarii-n inimi lovise ca o secure.

În casa bunilor mei liniștea serii sfârșise,
Căci sărmana bunicuța opaitul lămpii aprinse,
Și – n genunchi lângă icoană cu-ochii-n lacrimi se ruga,
Pentru fiul și bărbatul ce la oaste va pleca.

Nimenea dintre cei dragi nu putea ca să-i mângâie,
Și să îi alunge teama care sufletu-i sfâșie,
Știa că din acea zi crucea vieții – va fi grea,
Și numai la Domnul Sfânt va găsi salvarea sa.

Până se ivira zorii cu mâna ei pregăti,
Două rucsacuri cu care pe cei doi ai săi porni,
Și plângând în hohote, cu durerea sa de mamă,
Îi îmbrățișa spunând :mergeți patria vă cheamă!

Toată liniștea și voia bună-n case dispăruse,
Multă jale, boli, durere războiul crunt le aduse.
Duși pe frontul cel de Est, pe dușman ca să-l înfrunte,
Toți voinici cei frumoși, ce-au purtat steaua în frunte,

Au luptat cu îndârjire și cu sângele lor rece,
Au făcut din trupuri zid și-au scris:,, Pe-aici nu se trece! ”
Peste dânșii în tranșee obuzele cădeau ploaie,
Pentru-al țării sfânt pământ a curs mult sânge-n șiroaie.

Fără ca să cugete au luptat până la urmă,
Cei mai mulți din ei murit-au luptând cu arma în mână.
Iar la casele din sat ajungeau doar vești apoi,
Cu numele celor care au căzut pe front EROI.

La Mărășești, Mărăști, Oituz, Rahova, Turtucaia și Neajlov…..,
Cu prețul vieții pierdute au scris țării dragi hrisov.

După luni de așteptare la poalele Dealului mare,
Se întoarse din război într-o zi de sărbătoare,
Doar bădița singur că – și pierduse bunul tată,
Îl înconjurată frații și măicuța – nlacrimata,

El era dintre puținii ce de pe front se-nturnase
În satul, unde războiul toată viața o schimbase.
Doar din ce îmi povestise mama mulți ani mai târziu,
Azi pe coala de hârtie am încercat ca să scriu,

Și s-aduc o odă sfântă celor care viața lor și-au dat,
Pentru apărarea țării și a pământului său drag.
Când scriu lacrima îmi curge și – n călimară o strâng,
Cu ea voi scrie pe coală căci nu am unde să plâng,

O viață – a trecut de om nici acum nu am aflat,
Unde e eroul nostru, unde viața lui și-a dat,
În care traseu pe front a căzut frânt de obuz,
La Mărășești, Mărăști, Turtucaia, Rahova, Neajlov, Oituz.

Tremură condeiu-n mână dar a mamei mele amintire,
O voi scrie-ntr-una roman, s-aduc slavă, prețuire,
Bunelului meu căzut împlinindu – și datoria,
Pentru apărarea țării, mamei noastre ROMÂNIA!

——————————-

Elena TUDOSA

25 octombrie 2019

Ileana VLĂDUȘEL: Sărutul tău

Sărutul tău

 

Ars,

peste inima mea, nechemat,

dar atât de adesea visat,

sărutul tău,

mă adună, mă risipește, mă dorește

și mă înflorește.

 

Sărutul tău,

rugăciunea iubirii în icoane de suflet,

ca o clipă curgând din clepsidră

m-a însemnat,

rid adânc peste trup. Blestemat,

în derivă, să fie dorul nesărutat!

 

Să nu te pierd

sărut arborând trandafir

la catargul trupului plâns, ce iubind,

hrană

pentru iubire adună

și note în dansul sub clar de lună!

 

Sărutul tău,

paharul din care se adapă

dorințele mele cu viață,

rană

peste gândul iscând poezie

nopților ce-mi aduc bucurie!

——————————-

Ileana VLĂDUȘEL

23 octombrie 2019

Florin-Cezar CĂLIN: Versuri

Câștig ilicit…

 

Prezența ta e hrană vie-n mine,

Un nesecat izvor de biruință!

Nu-mi este frică să trăiesc cu tine,

Căci zilnic ești prezentă-n conștiință.

 

E frig în lumea mea când nu ești tu,

Pământul geme de păcate grele.

Tu ești motivul de a spune … Nu!

Acelor veninoase caractere.

 

Iubești atunci când tu te dărui toată,

Acelui cineva avut în gând.

Iar asta o putem numi chiar soartă,

Pecetluită c-un singur cuvânt.

 

Ființa ta prea lesne dezertează,

În liniștea-mi de-acuma efemeră.

”- Dar tot ce se întâmplă, ce contează,!”,

E că nu-ți faci din viață … carieră.

 

Simt sufletul că plânge fără tine,

Împovărat acum de lipsa ta.

Nimic din Univers nu-i mai convine,

Văzând că nu lucește a ta stea.

Se aprindeau lumini pe strada vieții,

Iar felinare pâlpâiau până în zori.

Când adormeau în vise chiar poeții,

Cu versuri încărcate de culori.

 

Păcate grele împotriva sorții,

Am tot cărat în spate obosind.

Ca în final să-i cotizăm noi vieții,

O parte din ”câștigul” ilicit.

 

 

Urme de-ndoială…

 

Nimic din ce-i frumos nu voi păstra !

Voi arunca și urma de-ndoială !

Prin care mi-ai cerut tu socoteală

Și ne-ai ursit o dragoste … sadea !

Continue reading „Florin-Cezar CĂLIN: Versuri”

Mircea Dorin ISTRATE: Voi oșteni ai ţării mele

VOI  OȘTENI  AI  ŢĂRII  MELE

 

Motto: ,,Voi oșteni ai ţării mele, însemnaţi cu stele-n frunte

              Voi îmi sunteţi vii exemple de tărie şi virtute

              Când în focul unor lupte, viaţa voastră dat-ați  vamă

              Pentru-a noastră veşnicire, pentru-a ţării încă fală.”

 

Din a vremii adâncime, când în aste locuri sfinte

Domnul ne-a făcut cuibarul să fim lumilor aminte,

El ne-a dat în grijă ţara, bună ca o-mbucătură,

Să o ţinem veşnicită, vremi ce vin, din ce trecură.

 

Voi cu dragostea de ţară fost-aţi stâlpi de lumânare

Care ardeţi să-nsfinţească tâmpla marilor altare,

Preaştiind că libertatea, dacă vrei s-o încinsteşti,

Viaţa ta o dai ca vamă, către lumile cereşti.

 

De-asta-mi sunteţi nemurire în a pietrelor Columne

Să-nsfinţiţi  ţărâna ţării cu a voastre sfinte urme,

Iar în suflete şi braţe să ne puneţi cea tărie

Să putem a trece-n pace, vremi haine ce-or să vie.

 

Risipiţi din mal de mare, până sus pe ’nalte creste

Voi înnobilaţi pământul, ca nălţimile celeste

Să îmi cearnă neuitare peste-a voastre plânse nume,

Ce duc ţara înainte, ca în vremile străbune.

 

Noi, în zi de sărbătoare în pomelnic vă vom pune

Şi cu inima cernită vă vom face-o plecăciune,

Ca să ştiţi că încă suntem în cel suflet întristaţi,

Şi gândind la voi o clipă, ochi noştri-s lăcrimaţi

——————————–

Mircea Dorin ISTRATE

 25 Octombrie 2019

ZIUA  ARMATEI  ROMÂNE

 

Al. Florin ŢENE: Ziarisul care nu știe să pună o întrebare nu este instruit, cel care nu intervievează niciodată nu este născut pentru această meserie nobilă.*

Decalogul 19 pentru ziariști

  1. Dinamica societăților umane este foarte complex, dar este rezonabil să presupunem că, pe termen lung, societățile juste sunt mai stabile și mai durabile decât cele injuste.

2. Milton Friedman în anul 1980 scria că:”O societate care pune egalitatea- a se citi egalitatea veniturilor-înaintea libertății va sfârși prin a nu avea nici egalitate, nici libertate. “ Acest fenomen s-a întâplat în societatea comunistă. Egalitarismul rău înțeles de Marx.

3. Orice concepție despre dreptatea socială presupune, cel puțin implicit, noțiunea de imparțialitate.

4. Lucru cel mai bun ce-l poate face un ziarist care dorește să scrie despre imparțialitate este să accepte principiul diferenței.

5. Inegalitățile sunt juste doar dacă toată lumea are de câștigat de pe urma lor; în celelate cazuri, este preferabil egalitatea.

6. În această situație ideea de basă este: dreptatea ca echitate.

7. Fiecare ziarist are un instinct natural de a-și urmări propriile interese și este în interesul tuturor  ca oamenii să coopereze între ei; doar astfel vor reuși să nu se mai războiască și să se desprindă de viața singuratică, săracă, rea, brutală și scurtă.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Ziarisul care nu știe să pună o întrebare nu este instruit, cel care nu intervievează niciodată nu este născut pentru această meserie nobilă.*”

Maria CĂLINESCU: Cele mai frumoase mâini

Cele mai frumoase mâini

Motto: Mâinile cele mai frumoase
sunt cele întinse din suflet,
către alt suflet.

 

Mâinile cele mai frumoase
strâng cu grijă cioburile de suflet
prin atingerea lor fac cea mai minunată mărturisire
pot desena universul
pot deschide pleoapele fără a le simți atingerea
pecetluiesc primul sărut ca roua zorilor

mâinile cele mai frumoase au atingerea învelișului Dumnezeiesc
tremurul lor au vibrația aerului curat
transformă deplinătatea dăruirii într-o liniște perfectă
topesc gheața destinului cu forța fiorului
deschid porți grele soarelui
pentru a lumina colinele adevărului

mâinile cele mai frumoase tatuează întunericul ca un poem grațios,
înlesnesc înmugurirea în plină iarnă
fac gândul incandescent să strige dorului încătușat
trag cortina peste zbuciumul inimii
dăruiesc iubirea veșnică
sângerează la poarta viselor.

———————————

Maria CĂLINESCU