România în al doilea război mondial (1939-1945)

Situaţia politică a României în toamna anului 1940

Cedările teritoriale masive şi nemulţumirile populare provocate de acestea au dus în cele din urmă la prăbuşirea regimului carlist.

La sfârşitul lui august şi începutul lui septembrie 1940, manifestaţiile de stradă îndreptate împotriva regelui Carol II şi a politicii sale luaseră o mare amploare. Regele era îngrijorat şi era în căutarea unui om autoritar care să restabilească ordinea în statul român. La 1 septembrie 1940, generalul Antonescu (care după cedarea Basarabiei, fusese închis la mănăstirea Bistriţa şi apoi eliberat) s-a întâlnit în secret, la Ploieşti, cu Iuliu Maniu, unde au stabilit acţiunile politice pentru detronarea regelui Carol II şi constituirea unui guvern de uniune naţională. În acest scop, el a dus tratative cu Const. I. C. Bratianu, Iuliu Maniu şi Horia Sima. Liderii partidelor istorice i-au cerut lui Antonescu să obţină în primul rând abdicarea lui Carol II.

Încă de la 1 septembrie, Horia Sima, comandantul Mişcării Legionare, cerea într-un manifest abdicarea regelui Carol II, iar la 3 septembrie 1940, a fost organizată „revoluţia legionară”, în mai multe puncte din ţară: Bod (unde a fost organizat atacul asupra postului de radio), Braşov, Constanta şi în alte localităţi. În această atmosferă foarte tensionată, la 4 septembrie, regele Carol a însărcinat pe generalul Antonescu cu formarea noului guvern. În dimineaţa de 4 septembrie, legionarii au organizat mari manifestaţii în Bucureşti şi alte oraşe, cerând abdicarea regelui Carol, în Piaţa palatului s-au tras focuri de armă, regele intrând în panică. În dimineaţa de 5 septembrie, în timp ce manifestaţiile legionare continuau, regele l-a învestit pe generalul Antonescu „cu depline puteri pentru conducerea statului român”, a suspendat Constituţia şi a dizolvat Parlamentul. În seara aceleiaşi zile, generalul Antonescu i-a cerut regelui Carol să abdice. După o noapte dramatică, în dimineaţa zilei de 6 septembrie, la 4h, regele Carol II a abdicat în favoarea fiului său Mihai şi a părăsit ţara.

Imediat după aceasta, Mihai a depus jurământul ca rege al României, în prezenţa generalului Antonescu, a Patriarhului Nicodim şi a lui Gh. Lupu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie. Primul decret semnat de regele Mihai, în 6 septembrie 1940, a fost cel prin care reînvestea pe generalul Antonescu, preşedinte al Consiliului de Miniştri, cu „depline puteri pentru conducerea statului român”. Astfel, la 6 septembrie 1940, regimul politic din România intra într-o noua etapă. Antonescu a început, după reînvestire, consultări pentru constituirea noului guvern şi, la 14 septembrie, a fost format un guvern sub preşedenţia generalului Antonescu. În aceeaşi zi, prin Decretul nr. 3151, statul român era proclamat „stat naţional legionar”. Era vorba de fapt de o dualitate a puterii în statul român, Mişcarea Legionară şi Generalul Antonescu.

În guvernul Antonescu, Legiunea deţinea vicepreşedinţia, prin Horia Sima, şi o serie de ministere importante: Externele, Internele, poliţia, siguranţa, educaţia şi cultele, se adăugau tehnocraţi (specialişti). Noul guvern a adoptat Decretul-lege 3122, din 14 septembrie 1940, referitor la supravegherea şi apărarea economiei naţionale, iar prin Decretul-lege nr. 3361, din 4/5 octombrie, era adoptat regimul comisarilor de românizare a economiei naţionale. Importante pentru noul regim au fost  relaţiile politice directe dintre Hitler şi Antonescu şi poziţia dominantă a Germaniei în Europa. Astfel, în 18 septembrie, Antonescu declara că România este alături de Axa Roma-Berlin.

Regimul Antonescu şi-a propus şi verificarea averilor foştilor demnitari carlişti, iar la 24 septembrie, a adoptat Decretul-lege pentru instituirea de comisii de cercetare a celor vinovaţi de crime politice în timpul regimului carlist, cu începere de la 1 ianuarie 1933. Ulterior, la 5 octombrie 1940, se va numi „Comisia specială de anchetă criminală”, pentru a da satisfacţie victimelor politice din rândul legionarilor. La 4 octombrie, a fost anulat Jurnalul Consiliului de Miniştri din 21 aprilie 1938, de dizolvare a Mişcării Legionare şi s-a decis restituirea bunurilor acesteia. Relaţiile dintre generalul Antonescu şi legionari au fost dificile. La 6 octombrie 1940, a avut loc o manifestaţie legionară, care urmarea întărirea cooperării dintre Antonescu şi legiune. Mişcarea legionară şi-a atras sprijinul tineretului universitar, care era organizat în Uniunea Naţională a Studenţilor Români Creştini, singura organizaţie studenţească recunoscută şi care îşi propunea educarea studenţilor în „spirit naţional legionar”.

La 2 noiembrie 1940, a fost legiferată verificarea şi epurarea corpului didactic universitar. Pe de alta parte, la 3 noiembrie, un decret-lege suspenda activitatea Comisiei speciale de anchetă, ceea ce a atras nemulţumirea legionarilor, iar la 28 noiembrie 1940, un decret-lege prevedea pedepsirea celor vinovaţi de uzurparea proprietăţii, delapidare şi omor.

Între generalul Ion Antonescu şi comandantul Horia Sima s-au ivit, treptat, divergenţe profunde în legătură cu modul de conducere a statului român. Horia Sima şi alţi lideri legionari ar fi dorit un stat totalitar, în spiritul dreptei naţionaliste europene. Intransigenţa sa politică şi ideologică era fundamentată pe problema puterii politice în stat. El dorea eliminarea instituţiilor, structurilor statale şi grupărilor politice, care se opuneau unei conduceri totale legionare. Vehemenţa comandantului Horia Sima se opunea generalului Antonescu, care considera maniera conservator-autoritară, fără intervenţia unei grupări revoluţionare (Mişcarea legionară), singura cale posibilă pentru România. Generalul Antonescu era sprijinit şi se simţea urmat de majoritatea societăţii româneşti, îngrijorată de experimentele revoluţionare ale Mişcării Legionare.

Generalul Antonescu, conducătorul statului şi şeful regimului legionar, era iritat de conducerea duală a statului, el vroia să conducă singur statul român. Autoritarismul său cazon excludea colaborarea cu legionarii. El era ostil faţă de simultaneitatea a două autorităţi centrale în stat, din care Mişcarea Legionară reprezenta o formulă totalitară. Generalul nu putea îngădui două concepţii şi două conduceri politice. Conducător al statului, el şi numai el hotăra în problemele esenţiale ale vieţii de stat, iar Horia Sima, conform decretului-lege din 6 septembrie 1940, era doar comandantul Mişcării Legionare, însă sub direcţia supremă a generalului Antonescu.

Administraţia statului şi armata erau de „competenţa” generalului, iar Mişcarea nu trebuia să intervină în aceste compartimente. Formula politică a generalului Antonescu era una exclusivistă, pur dictatorială. Conducător al statului, el nu vroia să împartă puterea cu nimeni, deşi obţinuse puterea cu ajutorul legionarilor (manifestaţiile lor de la începutul lui septembrie). Mişcarea Legionară era prezentă în poliţie şi siguranţă, dar exista şi o poliţie legionară, paralelă cu cea de stat. Nemulţumiţi de tergiversarea aplicării pedepselor împotriva responsabililor de represiunile antilegionare, în noaptea de 26/27 noiembrie 1940, grupuri de legionari radicali au ucis, la Jilava, 64 de persoane, implicate în aceste represiuni, apoi la Snagov a fost ucis Virgil Madgearu, iar la Strejnic (jud. Prahova), a fost  ucis prof. Nicolae Iorga, adversar al legionarilor, considerat vinovat moral de moartea lui C. Z. Codreanu (,,Căpitanul’’).

Aceste acţiuni punitive au acutizat ostilitatea dintre General şi Legiune. După aceste execuţii, poliţia legionară a fost desfiinţată de Ministerul de Interne, la 5 decembrie 1940. Legiunea a rămas însă populară şi după sfârşitul lui noiembrie 1940, gesturile justiţiare radicale („haiduceşti”) fiind aprobate de o parte a legiunii şi a societăţii. După uciderile săvârşite, a fost convocată o şedinţă a guvernului, în care generalul Antonescu a condamnat aceste fapte, iar vinovaţii urmau să fie deferiţi justiţiei. Legionarii din guvern, în frunte cu Horia Sima, au explicat gestul lor prin ,,psihoza” creată de priveliştea cadavrelor deshumate în închisoarea Jilava, victime ale represiunii carliste. Deşi revoltat de aceste fapte, generalul Antonescu nu a luat, din calcul politic, măsuri de arestare şi anchetare a celor vinovaţi. Pentru a-şi impune controlul asupra armatei, Antonescu a convocat, la 28 noiembrie 1940, o şedinţă a corpului de comandă al armatei, unde a decis luarea unor măsuri ferme împotriva amestecului politic (legionar) în structurile militare. Marele Stat Major a emis apoi Ordinul 166, care conţinea interdicţia participării la activităţi politice, iar Decretul-lege 3894, din 5 decembrie 1940, introducea pedeapsa cu moartea pentru instigare la revoltă în armată. Încă înainte de această dată, la 27/28 noiembrie, Decretul-lege 3912 stabilea reprimarea unor infracţiuni contra ordinei publice şi interne a statului.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (97)” →