Ovidiu DINICA: Interviu – vorbind despre antologii și traduceri cu prof. Daniel Ioniță

Ovidiu DINICĂ: Sunteți un autor recunoscut internațional, care v-ați implicat în viața literaturii române. Locuiți în Australia. Aveți în palmares mai multe realizări importante precum antologia „Testament”, cea mai completă antologie de poezie din istoria literaturii române. În același timp sunteți profesor de management dar și traducător. Destinul dumneavoastră literar este unul fericit, primele amintiri?

Daniel IONIȚĂ: Probabil din copilărie. Aveam îndemânare la scris. Îmi aduc aminte că pentru lucrările (extemporale, teze etc) de Limba și Literatura Română citeam poemul/piesa/romanul, dar nu citeam niciodată analizele literare din manual, sau recomandate de profesori. Și cu toate acestea luam note foarte bune, reușind să sintetizez și să analizez textul destul de bine, primind și comentarii din partea profesorilor despre originalitatea scrierilor mele. Aceasta era încurajator pentru un copil de 14-16 ani. Dar dacă vă referiți la publicații, atunci destinul literar a apărut odată cu cele două volume (publicate la câteva luni unul după celălalt la Editura Minerva din București) – „Testament – Antologie de Poezie Română/ Testament – Anthology of Romanian Verse” (o colecție de poeme traduse de mine și de colegii mei lingviști și specialiști în poetică din Sydney, Australia) și apoi „Hanging Between the Stars/ Agățat între stele”, volum bilingv de versuri proprii. Au urmat apoi încă șase volume (poezie proprie, antologii, inclusiv una a poeților de peste Prut, din Basarabia), contribuții la reviste, eseuri etc. Lista evoluează…

Ovidiu DINICĂ: Aveți un model cultural de urmat?

Daniel IONIȚĂ: Probabil că renascentismul este modelul care mi se potrivește. Nu spun că îl urmez, ci doar că îmi este în mod natural apropiat. Sunt interesat și activ în domenii diverse, de la literatură și traducere, la dinamica socială a organizațiilor, psihologie (formarea mea academică inițială), la muzică (clasică și folk), la știință (fizică, biofizică, statistică). De fapt aceste interese foarte diverse informează și direcționează inspirația mea literară, foarte eclectică, dar și integrativă.

Ovidiu DINICĂ: Cu ce scriitori din România sunteți prieten și ce anume a determinat prietenia dvs?

Daniel IONIȚĂ: Alex Ștefănescu (mentor și prieten) m-a susținut mereu, prinzând bine intenția și abordarea lucrărilor mele. Îl apreciez enorm, atât pentru cunoștințele lui vaste în domeniul literar, cât și ca om. Soția lui, Domnița Ștefănescu, o eminentă scriitoare și redactor, de asemenea mă inspiră. Apoi trebuie să-l menționez pe Lucian Vasilescu, un scriitor de un enorm talent, unul din poeții de marcă ai generației curente, care a fost alături de mine mereu, la lansări de carte, scriindu-mi prefețe etc. Apoi mai sunt criticul literar Radu Voinescu, scriitorul și jurnalistul Liviu Mățăoanu, Maria Tonu (zâna bună a literaturii românești din Toronto, Canada), d-na Pușa Roth (care publică excelenta revistă de cultură „Leviathan”, publicație mult mai bună, mult mai dinamică, mult mai actuală, decât orice oferă multele și insipidele mucegăieli de reviste ale Uniunii Scriitorilor din România). Dar afară de scriitori, am avut ocazia să colaborez, să cunosc și să mă împrietenesc cu oameni de cultură extraordinari cu care am realizat evenimente culturale de excepție, cum ar fi actrițele Daniela Nane și Manuela Hărăbor, cantautorii Nicu Alifantis, Adrian Ivanițchi, Cătălin Condurache, Marius Matache și alții.

Ovidiu DINICĂ: Cum este văzută literatura română în Australia?

Daniel IONIȚĂ: Precum în orice țară de cultură și limbă anglo-saxonă (USA, Marea Britanie, Australia, Canada, Noua Zeelandă), există un con de umbră în privința literaturii țărilor din centrul și estul Europei. Australienii învață despre literatura lor, apoi nord-americană, cea britanică și a țărilor din Commonwealth. Apoi câte puțin despre literatura franceză, germană, italiană și rusă. Dar despre Slovenia, Cehia, Ungaria, România, Bulgaria, Albania, nu știe mai nimeni. Acesta este unul din motivele pentru care, în 2014, împreună cu scriitorul și redactorul George Roca din Sydney, am înființat Academia Australiano-Română pentru Cultură. Acest forum organizează în mod regulat evenimente întotdeauna bilingve (în limbile engleză și română) pentru a promova cultura, în special literatura românească în Australia. Astfel am avut evenimente de răsunet la Sydney și Melbourne – centrele cele mai mari din Australia – de promovare a poeziei și muzicii românești, în original și în traducere, pentru un public mixt, în audiență fiind întotdeauna și australieni. Ne-am bucurat aici de susținerea unor instituții cum ar fi Biblioteca Națională din Sydney, Consulatul și Ambasada României. Și mai ales a unor artiști excepționali români și australieni cum ar fi soprana Adriana Paul, cantautorul Daniel Reynaud, actorii Tug Dumbly, Clara Vodă, Bogdan Vodă, scriitorul George Roca, violonista Aliona Cigulea (Helen Brereton), și mulți alții. Cooperăm pe această pistă a promovării culturii românești în Australia cu alte instituții de acest fel cum ar fi „Caesar Foundation” din Melbourne sau grupul „Unirea” din Brisbane.

Ovidiu DINICĂ: Activitatea de traducător presupune multă muncă și responsabilitate. Aveți satisfacții?

Daniel IONIȚĂ: Desigur. Ca să fii traducător de poezie, e musai să fii mai întâi poet. Traducând propriile mele poeme (în ambele direcții, fiindcă scriu și în românește ca și în engleză, după cum mă mână duhul…), apoi cele mai frumoase poezii din poezia românească pentru a le reprezenta în limba engleză (seria volumelor „Testament”, care a culminat cu recent publicatul „Testament – 400 Years of Romanian Poetry/ 400 de ani de poezie românească” – cu Daniel Reynaud, Adriana Paul, Eva Foster – publicat recent de Editura Minerva din București), mi-a adus satisfacții enorme. Volumele au fost bine primite, lansate și vândute atât în România, cât și în Statele Unite ale Americii, Australia. Ultima reprezentare, „Testament 400”, a primit premiul pentru traducere „Antoaneta Ralian” al Târgului de Carte Gaudeamus 2019, din juriu făcând parte personalități importante ale literaturii românești precum Denisa Comănescu (scriitor și director general al Editurii Humanitas) și profesorul universitar și scriitorul Ion Bogdan Lefter.

Ovidiu DINICĂ: În ce constă dificultatea traducerii poeziei române în limba engleză?

Daniel IONIȚĂ: Traducerea de poezie este mereu problematică indiferent din ce limbă și înspre ce limbă. E musai să faci compromisuri (traduttore, tradittore…) pentru a traversa această punte lungă, îngustă și alunecoasă, dintre două culturi, dintre două limbi. Specificitatea provocărilor traducerii poeziei din limba română înspre limba engleză nu este numai una de traducere a metaforelor, idioamelor, jocurilor de cuvinte etc (acestea sunt provocări generale, comune oricărei traduceri). În mod specific, în limba engleză cuvintele „poetice” sunt de obicei monosilabice, iar în limbile latine sunt bi sau multi silabice: moon = lună, sun = soare, heart = inimă, tree = copac, leaf = frunză, love = iubire, hate = ură, breast = piept, etc. Deci în mod natural, în special în poezia cu ritm și metru, versul din engleză va fi mai scurt decât cel din original. Arta constă în a „complementa” versul englez (pentru a putea transporta muzicalitatea, prozodia în limba engleză) într-un mod sensibil, care să nu schimbe caracterul original, dar să ajute poemul să creeze același răspuns emoțional în limba engleză. Apoi, multe din metaforele din original trebuie înlocuite cu altele din limba țintă (engleza în cazul de față) – fiindcă cele din originalul românesc nu au sens în limba țintă. Spre exemplu „… a filei două fețe” (viitorul și trecutul sunt a filei două fețe… – Eminescu), nu merge tradus exact așa în limba engleză fiindcă: a) nu are sens; și b) nu sună poetic de loc. A trebuit să înlocuiesc cu „…the two faces of a coin” (cele două fețe ale monedei – „Past and future go together, the two faces of a coin / You can know tomorrow’s weather if you learn the two to join”). Asemenea compromisuri sunt provocări care trebuie făcute cu atenție și simț poetic în ambele limbi.

Ovidiu DINICĂ: Sunteți încântat de evoluția literaturii române? Are ea viitor?

Daniel IONIȚĂ: Trebuie să spun că în privința poeziei, sunt și nu sunt încântat de evoluția literară în România – dar extind acest sentiment ambiguu și la poezia australiană. Cei care controlează revistele literare „recunoscute” (spre exemplu Uniunea Scriitorilor din România) promovează poeți „de nume” care scriu o poezie abstractă, de valoare îndoielnică, de multe ori frustată sau revanșardă, dar de și mai multe ori insipidă – și aflată sub egida „canonului lui Nicolae Manolescu” sau al mai știu eu cui. Iar poeți cu mult mai valoroși, care scriu poezie autentică, cu voci bine definite (menționez aici nume precum Camelia Radulian, Liliana Filișan, Horia Bădescu, Laurențiu Continue reading „Ovidiu DINICA: Interviu – vorbind despre antologii și traduceri cu prof. Daniel Ioniță” →

Al. Florin ŢENE: Antologiile Apollon – Antologia “Vis cu Nichita“ un adevărat barometru al literaturii române contemporane

La sfârșitul lunii martie a apărut cele patru volume ale antologiei de texte literare“Vis cu Nichita “, editată de “Ro.Cart“, București, 2020, sub egida Societății Culturale “ARTĂ; CULTURĂ; CIVILIZAȚIE“, ediție îngrijită de Anca Elena Călin.

Cele patru volume cuprind 175 de autori, în 2418 pagini, poeți și prozatori cu un scurt curriculum vitae și fotografie, urmate de creația literară, poezie sau proză. Numărul mare de pagini rezervate fiecărui autor, ne conving faptul de generozitatea Academiei Internațională de Literatură și Artă, sub care apar aceste tomuri, și intenția Societății Culturală Apollon-România că aceste volume să se constituie într-un barometru al literaturii române contemporane.

Aceste tomuri, fiecare conținând , în medie 45 de autori, în peste 600 de pagini, au apărut în cadrul Festivalului Internațional de Poezie”Zilele Nichita Stănescu “, ediția a XIV-a, 15 martie-15 aprilie 2020.

Antologie cu cele patru volume, se vrea un mare cerc, cum scria academicianul Mihai Cimpoi, în “Enciclopedia scriitorilor români contemporani de pretutindeni”, apărută la sfârșitul anului 2019, însă lucrarea de care facem vorbire se constituie, metaforic, într-o horă românească, perfect rotundă, în spațiul carpato-danubiano-pontic, în fruntea căruia, ca deschizător, se află Nichita Stănescu, urmat de George Călin, ambasador cultural-Convenția ONU pentru drepturile copilului din Geneva.

Citind lucrările publicate, pot să fiu de acord de ce spunea despre literatură C.S. Lewis: „Literatura se adaugă realității, si nu o descrie pur și simplu. Ea îmbogățește abilitățile necesare pe care viața cotidiană le cere și le dăruiește; și, din acest punct de vedere, ea irigă deșerturile în care s-au transformat deja viețile noastre.”
Calitatea literaturii române contemporane indică înălțarea spirituală a națiunii.Nu este o speranță, este certitudine. Literatura publicată în aceste tomuri sunt paginile unde se află creațiile ce explorează cele mai înalte și mai joase locuri ale societății noastre si a spiritului uman, unde găsesc nu un adevăr absolut, ci adevărul poveștii, al imaginației și al inimii.

Practic, toți autorii cu operele lor, cuprinși în aceste volume, merită enumerați, însă datorită spațiului mă rezum doar la unele nume, mai cunoscute în literatura română.În volumul I, din cei 45 de antologați remarc pe: Nichita Stănescu, George Călin, Zenovia Zamfir, Olimpia Sava, Nicolae Rotaru, Geo Călugăru, Any Drăgoianu și Gabriela Stanciu Păsărin. În volumul II din cei 46 de cuprinși în volum, îi remarc pe toți, însă, îi citez pe următorii: Continue reading „Al. Florin ŢENE: Antologiile Apollon – Antologia “Vis cu Nichita“ un adevărat barometru al literaturii române contemporane” →

Miron SCOROBETE: Miorița citată de Homer? Miorița în Iliada?

În 1861, Al. Odobescu publică studiul său Cântecele poporane ale Europei răsăritene, mai cu seamă în raport cu ţara, istoria şi datinele românilor.

Este actul de naştere al folcloristicii ştiinţifice româneşti. De la entuziasmul paşoptist, de la emoţia generalizată stârnită de culegerea de poezii populare a lui Alecsandri, şi mai ales de Mioriţa, se trecea la studierea cu metodele ştiinţei a creaţiei folclorice şi, fapt cu totul remarcabil pentru acea epocă incipientă în domeniu, se adopta o viziune comparatistă a fenomenului. Prin aceasta, Odobescu se dovedea mai apropiat de Mircea Eliade, de care-l despărţea totuşi un secol, decât de propriii săi contemporani. Valoarea de excepţie a studiului ne sporeşte regretul că el nu a fost definitivat, rămânând doar la introducere şi la un prim capitol: Răsunete ale Pindului în Carpaţi. Cu sagacitatea sa şi cu imensul orizont cultural pe care-l stăpânea, de la cultura clasică greacă şi latină la ultimele cercetări europene, de care se folosea fertil, Odobescu ar fi pus folcloristicii noastre o temelie solidă, rămasă din păcate, incompletă.

Vom reveni imediat la studiul lui Odobescu. Dar cum în el e vorba de un cântec ce răsună la cules de vii, nu-i vom putea recepta şi gusta modulaţiile acestuia decât în atmosfera de podgorie şi cramă. Iată un cules de vii la cumpăna dintre secolele XIX şi XX:

„De la Radna înainte, spre apus, se’ntinde podgoria cea vestită a Aradului, un lung şir de dealuri acoperite cu vii. Cale de o zi bună, până la Măderat, la poalele dealurilor, sat se’nşiră de sat, iar printre vii sunt risipite cramele, pe care nimeni n’a’ncercat să le numere.

Ce-i aici la’nceputul culesului, pe la începutul lui octomvrie, aceasta nu poate s’o ştie decât cel ce-a văzut cu ochii lui…

Săptămâni de zile de-a rândul vin mereu şi de la deal, şi de pe şes, unii ca să lucreze, alţii ca să petreacă câteva zile bune, toţi veseli, gata de a se bucura de viaţă.

O dată numai pe an e culesul viilor, şi păcat ar fi să petreci şi astă singură dată dormind nopţile când ele sunt atât de liniştite şi de răcoroase, iar luna niciodată şi nicăieri nu-şi revarsă lumina aşa din plin ca acum şi aici, unde razele ei se resfrâng oarecum din coastele dealurilor spre şesul întins ca o mare.

Ici fluier, colo cimpoi, mai departe o chitară, o vioară, o harmonică şi iar un taraf de lăutari, pretutindenea câte o descărcătură de puşcă, o rachetă ori cel puţin câte un chiot de fiecare vadră turnată în butoi, şi toţi stau la poveşti, cântă, joacă, petrec în zburdalnică’nvălmăşeală…”

Şi tot culesul de vii, într’o altă descriere:

…o mândreţe de vie’ncărcată de struguri,

Viţa, butucii-s de aur, ciorchinele toate sunt negre

Şi haraci de argint ce sprijină viţa prin vie.

…Numai una-i cărarea ce duce spre vie,

Drumul bătut la cules de toţi purtătorii de struguri,

Fetele-acolo, flăcăii fac haz şi tot zburdă şi cară

Poama măşcată şi dulce’n panere’mpletite.

Stă pe la mijlocul lor şi din sunătoare-alăută

Farmecă un băietan, cu viers mlădietic, subţire

Zice cântarea lui Linos. Şi ei îl ascultă’nsoţindu-l,

Chiuie, cântă şi ţopăie toţi şi frământă pământul…

Acelaşi tablou, ne vine a zice, numai că un autor îl înfăţişează în proză, iar celălalt în versuri. Dar cititorul a şi observat că în primul caz l-am citat pe Slavici, iar în al doilea pe Homer, între cei doi intercalându-se douăzeci şi şapte de secole, aproape 3.000 de ani!

Un sentiment stenic te cuprinde constatând că într’o lume atât de schimbătoare, iată, există nişte insule de statornicie, ca în Tinereţe fără bătrâneţe, unde vremea parcă nu ar vremui. Vom fi însă de-a dreptul uimiţi să aflăm, nu numai că în zilele noastre, pe valea Mureşului, culesul viilor este exact acelaşi ca în cea mai îndepărtată antichitate, ci că flăcăii din împrejurimile Radnei cântă acelaşi cântec pe care-l zicea băietanul cu viers mlădietic în timpurile homerice.

De unde ştim aceasta? E tocmai ceea ce demonstrează cu totul convingător, documentat, în studiul său Odobescu, „multînvăţatul, preumblat prin toate literaturile şi arheologia lumii”, cum îl caracterizează Tudor Vianu, care mai spune: „Cu excepţia lui Hasdeu, nimeni dintre contemporanii lui Odobescu nu arătase un orizont mai larg al culturii…”

Pornind să explice acel Linos, cântecul despre care vorbeşte Iliada, el aminteşte mai întâi obiceiul ţăranului român de a scuipa de trei ori în sân pentru a nu se deochea şi citează, în paralel, pe Teocrit la care un ciclop spune: „Atunci, ca să nu mă diochi, de trei ori mi-am scuipat în sân.”

Şi comentează: „Astfel, multe credinţe poporane se perpetuă pe nesimţite din secol în secol, din ţară în ţară; un fir misterios leagă unele naţiuni şi unele epoce între dânsele. Întradevăr, e greu lucru, e chiar peste putinţă, a urmări acel lanţ în toată întinderea sa, căci, pe unele locuri, vremile îl întunecă, urma-i se face nesimţită, dar apoi el apare adesea învederat mai departe şi astfel, în deosebite timpuri sub deosebite preschimbări, multe idei, multe credinţe, multe creaţiuni ale imaginaţiunii vechimii se regăsesc în sânul naţiunilor moderne, ca un depozit strămoşesc.”

„La eleni, spune el mai departe, Linos era cântecul poporan cel mai însemnat…” Şi, referindu-se chiar la pasajul din Iliada reprodus adineauri: „Omer ne arată cum, la culesul viilor, un tânăr băiat sta în mijlocul lucrătorilor şi, pe o liră melodioasă, cânta cu glas dulce un Linos frumos. Întradevăr, Linos a fost de la început un cântic al ţăranilor şi al lucrătorilor de pământ.”

Linos, personajul după care cântecul ce-l evoca şi-a luat numele, a fost, potrivit legendei, un „june păstor, cântăreţ vestit”, cum îl prezintă Vergiliu, dar care, tocmai pentru talentul său extraordinar, cade victimă invidiei lui Apolo, ajuns astfel, după Hesiod, să fie jelit de toţi cântăreţii. El „devine un semizeu sau un erou al ştiinţei, pe care elenii îl cinstesc printre vechii poeţi sau aezi legendari ai Traciei, ce au introdus cultul lui Apolo şi al muzelor pe poalele muntelui Olimp. Împreună cu Orfeu, cu Museu, cu Eumolp, Linos ajunge şi el a fi unul dintre acei creatori închipuiţi ai poeziei, cari pe tărâmul vechii Pierii tesalice, pe coasta septentrională a Olimpului, aşezară leagănul culturii greceşti. Într’acele părţi pune într’adevăr şi Esiod locul de naştere al muzelor.”

Dar nu numai vechii greci îl considerau pe Linos personaj real. Clement din Alexandria, scriitor creştin dar de o vastă cultură clasică, temeinicită în cea mai faimoasă bibliotecă a lumii, cea din marea metropolă a Egiptului elenistic, afirmă: „au rostit oracole în versuri Orfeu, Museu şi Lin, dascălul lui Heracle.” Tot el, în alt loc, îl enumeră printre autorii cu existenţă certă: “Dar şi poeţii […] au filosofat multe cu semnificaţii simbolice, de pildă: Orfeu, Lin, Museu, Homer, Hesiod şi alţi înţelepţi ca aceştia.”

Şi tot aşa cum la poalele Olimpului se arăta mormântul lui Orfeu, Pausanias indică locul unde fusese înmormântat Linos, legendă adusă, opinează Odobescu, de bună seamă de „coloniile tracice.”

„Mai vrednică încă de însemnat, spune Odobescu comentând un pasaj din Pausanias, este serbarea numită Arnis (a mieilor) ce se făcea în toate verile, în oraşul Argos, şi în care, prin văietări şi plânsuri, muierile şi fetele jeleau pe junele păstor Linos, fiul lui Apolon şi al nimfei Psamate, sfâşiat de câini.” Cântecul lui Linos era atât de înrădăcinat în tradiţia elenă încât numele lui însuşi devenise interjecţie, Linos, Etolinos fiind expresia celei mai sfâşietoare dureri. Corul din Agamemnon al lui Eschil se vaietă: „vai line! vai line!”, iar la Sofocle, mama lui Aiax „îl va jeli, strigând: vai line, vai line, şi izbindu-se tare cu mânele de piept, îşi va smulge pletele cele albe!”

Cântecul lui Linos, sub denumiri diferite după regiuni şi popoare, era răspândit pe o arie vastă. Pausanias, luându-se după o indicaţie din poeziile lui Sapho, identifica pe Linos cu Adonis, tot „un frumos şi tânăr păstor”, („mândru ciobănel”, s’ar transpune în registrul nostru liric), cu acelaşi nefericit destin. Mariandinii traci din Bitinia îl plângeau pe al lor Bormos cu atâta jale încât, în Perşii lui Eschil, Xerxes învins este întâmpinat astfel: „Cu glas cobitor, cu gemete duioase, cu plângerile lăcrimătoare ale cântecului de jale mariandin, voi serba a ta înturnare!”

Răspândirea aceasta l-a nedumerit şi pe Herodot, care, vorbind despre Egipt, se întreba: „Este (acolo) şi un cântec, un Linos, precum şi în Fenicia, în Cipru şi în alte locuri, însă de pe popoare are şi cântecul numirea sa, dar toţi se învoiesc a zice că este chiar jelirea pe care elenii o cântă sub numele de Linos. Iar printre multe lucruri de care mă minunez la egipteni este de unde au luat ei Linul, se vede însă că întotdeauna l-au cântat. Linul, pe limba egipteană, se numeşte Maneros. Egiptenii zic că el ar fi fost un copil singur-născut al celui dintâi rege al Egiptului, şi murind el fără vreme, l-ar fi sărbat egiptenii prin asemenea văietări, şi astfel această cântare ar fi fost cea dintâi şi singură a lor.”

Nouă plângerea morţii unui tânăr şi frumos păstor ne aminteşte însă de o trăsătură definitorie a chiar alcătuirii noastre, de o genă a fiinţei noastre lăuntrice. Este chiar ceea ce i-a atras atenţia lui Odobescu. Pentru că toată peregrinarea lui prin fascinantul univers al poeziei antice el o face pentru crearea cadrului adecvat în care să comenteze Mioriţa.

Este uriaşul merit al lui Alexandru Odobescu. Prin strălucita sa demonstraţie, mai întâi Mioriţa e aşezată exact acolo unde îi este locul, între creaţiile artistice esenţiale ale umanităţii. Apoi, stabilindu-i înrudirea cu străvechea poezie elenă, asiatică şi egipteană, implicit el dovedeşte vechimea incomensurabilă a sublimei poeme.

Continue reading „Miron SCOROBETE: Miorița citată de Homer? Miorița în Iliada?” →

Valeriu DULGHERU: Veșnică amintire tuturor jertfelor regimurilor staliniste!

De Ziua Națională în memoria românilor, victime ale masacrelor, deportărilor, foametei şi altor forme de represiune organizate de regimul sovietic în Bucovina, Ținutul Herţei şi Basarabia, un gând pios.

Astăzi, La 1 aprilie, se împlinesc 79 de ani de când trupele sovietice au masacrat sute sau chiar mii de români bucovineni, într-o singură zi, lângă localitatea Fântâna Albă. Despre acest masacru s-a putut vorbi abia în anul 2000, până atunci orice referire la acest eveniment fiind interzisă de către autoritățile sovietice şi mai apoi, de cele ucrainene.

Fiind ademeniți cu promisiunea de a li se permite să treacă frontiera, în anul 1941 mai mulți locuitori din satele Bucovinei au pornit într-o coloană spre România, cântând cântece patriotice și purtând icoane și steaguri bisericești. Dar la hotar îi așteptau mitralierele NKVD-ului, care au început să tragă în coloana de oameni pașnici, printre care se aflau mulți bătrâni, femei și copii. După mărturiile ultimului supraviețuitor, Petru Huțan, cadavrele zăceau unele peste altele, de parcă erau “o stână de oi culcate”, iar în gropile comune au fost înmormântați și mulți oameni vii. Potrivit opiniei reputatului istoric Anatol Petrencu, acesta a fost un Katyn al românilor, în care au fost omorâți, răniți, iar ulterior prinși și deportați în jur de 3 mii de români.

”Cei care erau în primele rânduri au fost masacrați, alții s-au împrăștiat în păduri și acolo au fost împușcați, fiind ajunși din urmă de grănicerii sovietici. Numărul total de victime ar putea fi de circa 3 mii de oameni. A fost o mare tragedie pentru românii de acolo, pe de altă parte a fost o mare crimă a autorităților sovietice. Au vrut astfel să bage frica în ceilalți. Și a fost una din cele mai sângeroase pagini din istoria românilor”, a menționat istoricul.

Despre masacrul de la Fântâna Albă s-a putut vorbi abia după anul 2000. Până atunci orice referire la acest eveniment a fost interzisă de către autorități. Anatol Petrencu consideră că au mai fost cazuri similare. Istoricul Igor Cașu, în opinia căruia numărul victimelor, inclusiv al celor deportați ulterior este de aproximativ 1500, spune că aceste pagini ale trecutului trebuie să fie cercetate mai amănunțit în arhivele din Ucraina.

”O cercetătoare originară din Cernăuți a scris o teză de doctorat în Canada, acum câțiva ani, ea citează câteva rapoarte ale NKVD-ului din Bucovina de atunci și spune că de fapt au fost mai multe încercări de acest fel de a pleca în România a locuitorilor din acea zonă și reacția sovieticilor era asemănătoare – fiind la început ademeniți cu promisiuni, doritorii erau împușcați. Trebuie să cercetăm acest incident, masacrul de la Fântâna Albă într-un context mai larg, probabil acesta a fost un apogeu. Trebuie să încercăm să cercetăm mai amănunțit acest moment în arhivele SBU, a serviciului de securitate de la Kiev, unde voi pleca în scurt timp. Sper la anul viitor, de 1 aprilie să vă pot prezenta noi detalii referitor la acest caz”, a mai spus Igor Cașu.

În memoria victimelor de atunci, în România 1 aprilie a fost decretată „Ziua Națională în memoria românilor, victime ale masacrelor, deportărilor, foametei şi altor forme de represiune organizate de regimul sovietic în Bucovina, Ținutul Herţei şi Basarabia„.

„Eliberarea” de la 28 iunie 1940 (peste mai puțin de 3 luni se vor împlini 80 de ani!) și acest tragic caz a fost începutul iadului adus de sovietici în teritoriile românești ocupate (Basarabia, Bucovina).

Veșnică amintire tuturor jertfelor crimelor staliniste!

——————————

Valeriu DULGHERU

Chișinău, Basarabia

1 Aprilie 2020

Continue reading „Valeriu DULGHERU: Veșnică amintire tuturor jertfelor regimurilor staliniste!” →

Mihai MERTICARU: Femeia – coroană de sonete –

Sonete, fără ea, nu s-ar mai scrie,

N-ar mai răsări florile în sere,

Nici albinele n-ar mai face miere,

Aştrii s-ar rătăci prin galaxie,

Pământul n-ar mai avea emisfere,

N-ar mai urca seva-n viţa de vie,

Nu ne-ar mai fi cala în colilie,

Pe cer, soarele s-ar vedea cum piere.

Femeia-i forţa de gravitaţie,

Inspiratoarea operei de artă,

Ce te înalţă-n starea de graţie,

Te-ncântă, te bagă în vibraţie,

Un zâmbet e toată chiar când te ceartă;

Dac-ai greşit, uită, dar nu te iartă.

Dac-ai greşit, uită, dar nu te iartă,

Aceasta e femeia cea divină,

Pentru greșeli, numai tu eşti de vină,

Că n-ai deprins deplasarea pe hartă.

Pe cer, martoră ţi-i luna cea plină,

Că te-a lăsat să-ngheţi de frig la poartă,

Să stai, să meditezi profund la soartă,

Să vezi cum nenorocul vă dezbină.

Nu te gândeşti să te dai bătut nicicum,

Nici nu observi, cu tine, cum se poartă,

Neobosit urci pe unicul tău drum,

Te vezi mergând iarăși cu ea la toartă,

Pentru că, dintotdeauna şi acum,

Femeia-i duhul operei de artă.

III

Femeia-i duhul operei de artă,

Răsare soarele din creştetul ei,

Din ochii săi albaştri ţâşnesc scântei,

La intrarea-n rai, e deschisă poartă.

Cu ea, viaţa e o livadă cu tei,

Chiar dacă, uneori, liniștea-i spartă,

Că-n dragoste supărarea se poartă

Şi-apoi ambrozia-mpăcării o bei.

Pe unde calcă, răsar crizanteme,

Văzduhul, cântece de ciocârlie

Şi-n capul tău, fantastice poeme.

Prospere vremuri, ai dori să vie,

De sărăcie, totuși nu te teme!

Superbă e şi într-un sfert de ie.

Superbă e şi într-un sfert de ie

Zeiţa, din spuma mării, născută,

Dragostea, din inimi, să o ascută

Şi s-o transforme într-o feerie.

Femeia, planetă necunoscută,

Poate să-ţi facă viaţa o pustie,

Stăpân de-ai fi chiar pe-o împărăţie

Şi n-ai pe sufletul tău nicio cută.

Nu te umfla peste măsură-n pene

Şi nu te încrede prea mult în soartă,

Ţi-e scris să fii învinsul, nota bene!

Cu superbia-i prietenă la toartă,

Şoaptele-i tainice sunt prea viclene;

E improbantă ca o cvintă spartă.

E improbantă ca o cvintă spartă

Şi dulce ca o veche melodie,

Dar vraja nu ţine chiar sine die.

Fii îngăduitor cu-a ta consoartă!

O, fericire, puf de păpădie,

Necazurile tot nu ne mai iartă,

Nu le putem îmblânzi cu o cartă

Şi doar la comanda noastră să vie.

Când pomii visează brumă de muguri,

Întreaga natură e o magie,

Pe-ntinse câmpii defilează pluguri,

În vâlvătăi, voi doi ardeţi pe ruguri.

Cum să nu tânjiţi după armonie,

Tu, briză de mare, ea, vijelie?

Tu, briză de mare, ea, vijelie,

Doar timpul poate s-o mai domolească,

Să-i smulgă de pe faţă câte-o mască,

Să aducă în casă multă bucurie,

Să-i procure şi un amnar cu iască,

S-aţâţe focul când e penurie

De lună plină şi omotetie,

Iar pomul uită să mai înflorească.

Păşi-veți astfel pe poteci cu soare

Şi drama veţi schimba în comedie,

Să râdeţi cu poftă de ce vă doare,

Să strălucească bolta azurie.

Atunci ea va face şi o prinsoare,

La un tratat de pace să te-mbie.

VII

La un tratat de pace să te-mbie,

Ea se gândeşte când e-n toane bune

Şi suge ciocolată cu alune

Ca, vocea, să şi-o facă şi mai mierie,

Dulceaţa toată, din lume, s-adune,

Iar, dacă-i nevoie, poate să fie

Vrăjitoare sau doctor în magie,

Să plângă cu glas de îngropăciune.

În astfel de deprinderi trecătoare,

E înzestrată cu prea multă artă

Şi seamănă cu o ploaie cu soare.

Apoi te miri cât de frumos se poartă,

Îţi jură că durerea ta o doare,

Dar alt fel de război cu tine poartă.

VIII

Un alt fel de război cu tine poartă,

Abia ce-a încheiat tratat de pace,

Iubita ce se-nchide-n carapace,

Că nu ştii de e vie sau e moartă.

A învăţat teatru bine să joace,

Îi curge în sânge această artă

Și o mănâncă întinsă pe tartă,

S-agită de parcă ar sta pe ace,

Magneţii ochilor adună stele,

N-au învăţat să ceară îndurare,

Ştiu bine să te bage în belele

Și-adună albăstrimea din zare.

Luna se divide în pătrăţele,

Soarele, numai pentru, ea răsare.

Soarele, numai pentru ea, răsare,

Zâmbeşte duios a vreme mai bună,

Mii de carate, ochii ei adună,

Sprâncenele, semne de întrebare.

Cristalinu-i râs până-n cer răsună

Când verbul a iubi vrea conjugare

Pe vreme verde, în văzduh, pe mare,

Pe partea cea nevăzută de lună.

Continue reading „Mihai MERTICARU: Femeia – coroană de sonete –” →

Matei PILEA: Strigăt de iubire (versuri)

FRUMUSEŢE

Pe noaptea albă a trupului

Răstoarnă paharul cu vin,

Pictură în umbra sărutului,

Pe sâni desenez petale de crin.

Eşti strigăt de iubire din cântec,

Spre tine arată-mi un drum

Sau prin ochii tăi de jăratec

Prefă-mă cadână în scrum.

Te simt mare prezentă

Prin scoica aceasta fugară,

Sirenă ce încă mai cântă

Pasiunea cea stinsă de-o vară.

Condu-mă prin visul de aur,

Lumină pe marea de gânduri

Când dragostea noastră- un mugur

Se naşte încet dintre rânduri.

VIS DE TOAMNĂ

Privirea ta în ceas de seară

Pictează-n caramel și lac,

Și dor de tine mă doboară

Când gânduri către tine se desfac.

Continue reading „Matei PILEA: Strigăt de iubire (versuri)” →

Gheorghe PÂRLEA: La doi ani de la plecarea la Cer a lui Valeriu Rață, basarabeanul care, ca și alți câțiva coregionali, mi-a relevat însușirile „omului frumos”

Au trecut doi ani de când a plecat subit la Domnul, la vârsta de 67 de ani, un frate basarabean, frate întru românism, pe care l-am prețuit și care, în generozitatea sa înnăscută, mi-a răspuns la rându-i cu mult peste puterea mea de a oferi.

În contextul unei fericite întâmplări, uneltite de „cel mai tainic și mai iscusit meșter al lui Dumnezeu” (Sadoveanu), am cunoscut direct și indirect oameni aleși de pe cel mai nedreptățit meleag românesc: Basarabia.

Pe un asemenea flux al întâmplării am ajuns, pentru o perioadă, colaborator al revistei “BiblioPolis” din Chişinău şi co-participant la o serie de evenimente culturale din capitala R. Moldova, majoritatea fiind la Biblioteca Municipală „B P. Haşdeu”, editorul numitei reviste. Acolo am cunoscut persoane deosebite, fraţi adânc trăitori în românism. Între aceşti basarabeni frumoşi, cu puterea de a rezista la erodarea fiinţei lor originare chiar și în condiţiile de a se fi aflat sub o brutală influenţă străină, l-am întâlnit şi pe alesul om de carte Valeriu Raţă.

În cazul lui Valeriu Raţă, starea de bun român în care mi s-a arătat are o particularitate care mi-a accentuat interesul de a mă apleca asupra acestui „om frumos” (sintagma lui Andrei Mureșan, adusă în prezentul nostru de Dan Puric). Valeriu Raţă e, ca în multe nuclee familiale din Basarabia, fiul unei familii mixte, mama dânsului fiind ucraineancă. Fiul acestei familii româno-ucrainene avea libertatea să îmbrăţişeze cultura mamei, care, fireşte i-a transmis limba maternă. Nu ar fi fost deloc nefirească această traiectorie cultural-spirituală a fiului, evident, în măsura în care ar fi lucrat în structura sa fiinţială şi zestrea românească a tatălui, în vatra căruia fiul urma să-şi împlinească viaţa.

Nu ştiu cât de ucrainean a fost, prin mamă, Valeriu Rată. Ştiu însă aproape cu precizie, urmare a câtorva luminoase întâlniri directe şi indirecte (indirecte, prin intermedierea condeiului său), cât de bun român a fost basarabeanul Valeriu Raţă.

Convingerea mea asupra românismului celui asupra căruia mă refer aici, neverosimil, la timpul trecut, ar putea fi întărită de un argument prioritar, acela că dânsul a fost, prin studii, licențiat în limba şi literatura română. Şi că, ca o curgere firească în albia profesională dată, a fost lector, corector şi redactor de carte şi revistă româneşti, el însuşi fiind autorul a şase volume demne de osârdia cititorului român, fie cititorul (cel în confuzie aflat) şi… moldovean.

Trei dintre aceste cărţi ale dumnealui mi-au fost dăruite atunci când m-am aflat la Chişinău, desigur, cu prilejul unor evenimente culturale, cele mai multe având loc în Cetatea cuvântului nemuritor unde Valeriu Raţă îşi exercita activitatea curentă, de lector şi redactor de carte în cadrul Serviciului editorial al Bibliotecii, secretar de redacţie al revistei “BiblioPolis” (inclusiv, publicist). Uneia dintre ele („Frământul sufletului meu”) am îndrăznit să-i dedic și o recenzie, în care mi-am exprimat receptarea emotivă, nicidecum exegetică, asupra frumoaselor sale versuri. Continue reading „Gheorghe PÂRLEA: La doi ani de la plecarea la Cer a lui Valeriu Rață, basarabeanul care, ca și alți câțiva coregionali, mi-a relevat însușirile „omului frumos”” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Armoniile Divine

„Toate, şi câte grăiesc şi câte nu grăiesc, Te cuvântă.

Toate, şi câte cugetă şi câte nu cugetă, Te cinstesc.”

(Sf. GRIGORIE de NAZIANZ)

Logosul – Fiul lui Dumnezeu, Lumina, Cuvântul şi Zidirea Vieţii, Izvorul Cerului senin şi-al Pământului înmiresmat peste care a pus Omul-Rege, suveran al chemării şi al conlucrării cu Atotcreatorul, întru care Şi-a revărsat întreaga Sa Frumuseţe şi Iubire, Splendoare şi Cântare, purtându-Şi peste tot Aura, Voinţa şi Dorul Său pelerin.

„La început este Cuvântul şi Cuvântul este la Dumnezeu şi Dumnezeu este Cuvântul. Acesta este dintru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El este viaţă şi viaţa este lumina oamenilor.

(Evanghelia Apostolului Ioan, 1, 1-4)

Obârşia lumii este deci, Voinţa divină. Cele Şapte Zile ale Creaţiei nu sunt un proces natural în sine, ci sunt miracolul Voinţei şi Iubirii lui Dumnezeu înainte de timp şi de spaţiu, dinaintea începerii funcţionării întregului proces natural al cosmosului şi al omenirii. Cele cunoscute nouă prin derularea Evenimentului fenomenal al creaţiei le-am aflat prin revelaţia dumnezeiască, nu prin speculaţiile şi extrapolările ştiinţifice.

Logosul Dumnezeu – Cuvântul dătător de viaţă, odrăsleşte şi înfrumuseţează Poemul Creaţiei Sale cu cuvintele omeneşti ales împodobite, ca o Corolă a Pomului cunoştinţei Binelui şi răului, rânduite diafan, serafic, armonios şi strălucitor în limpeziri liturgice pe Altarul Cosmosului unde este aşezată pururea Cartea Vieţii.

Dumnezeu a săvârşit prin gândirea Sa, lucrarea naturală a Creaţiei Sale în cele Cinci Zile programate din veci, prin expresia-voinţă a Logosului: „Să fie!”

În Ziua a Şasea l-a creat din Dragoste pe Om, prin Zidire divină, după Taina Treimii, după Chipul Său, Iubire-Adevăr-Libertate întru perspectiva Asemănării cu Creatorul, a Vieţii veşnice conferindu-i Şase Zile liturgice, de conlucrare, comuniune, creaţie, slujire şi slăvire iar pentru odihna sinelui său i-a binecuvântat Ziua a Şaptea.

„Aceasta este obârşia cerului şi a pământului de la facerea lor!” (Geneză 2, 4)

Zilele Creaţiei au fost făcute pentru Om, iar Omul a fost zidit pentru Zilele Creaţiei!

După Ziua a Şaptea, Creatorul a întrupat în centrul Creaţiei, Edenul – Grădina Raiului prefigurând astfel Ziua a Opta, care va aprţine unui viitor al viitorului. Cele şapte Zile sunt ale timpului creat, în timp ce Ziua a Opta aparţine Veşniciei necreate.

Ziua a Opta este înainte de Creaţie, în timpul Creaţiei, în vremea Re-Creaţiei după Chipul lui Hristos şi în ultima Creaţie transcendentă, cea întru mântuirea omului.

Ziua a Opta va deveni pentru Omul creştin singura Zi Neînserată a veşniciei divine.

Timpul creat are Şapte zile, iar vremea Veşniciei o singură Zi, cea nesfârşită.

„Sfântul Simeon Noul Teolog prezintă prima Săptămână Mare a Creaţiei ca pe o imagine a istoriei mântuirii culminând în „ziua a opta” sau creaţia cea Nouă. Aceasta a fost inaugurată de Hristos şi aşteaptă manifestarea ei desăvârşită la a Doua Venire a Lui.” (Traites theologiques et ethiques, „Sources Chretiennes” 122, Paris, 1966, Editions du Cerf., p.107)

Însemnătatea celor Şase Zile ale Creaţiei divine arată sensul a ceea ce s-a petrecut întru ele: „ca şase lucrări ziditoare” ale Ziditorului, prin care s-a făcut Universul, neţinând de durată, fiindcă acestea, Zilele se măsoară teologic, nu altfel.

Fiind lucrarea lui Dumnezeu, acele Zile miraculoase nu se subordonează legilor firii care guvernează lumea, ci Tainei Celui de Sus. Experienţa omului firesc nu se poate proiecta până acolo, căci nu poate pătrunde, acest lucru fiind rezervat doar aleşilor.

Sfinţii Părinţi care au primit misiunea profetică să scrie despre Facere, subliniază lucrurile într-un mod cu totul deosebit: „în cele Şase Zile ale Creaţiei lucrarea ziditoare a lui Dumnezeu, a avut loc dintr-o dată, fiind spontană.” (Filocalia I-a)

Sfântul Efrem Sirul înţelege că deşi Ziua creaţiei are 24 de ore, ea a fost cuprinsă de Dumnezeu într-o clipită: „Deşi atât lumina, cât şi întunericul au fost zidite într-o clipită, totuşi atât ziua, cât şi noaptea Zilei Întâi au ţinut câte douăsprezece ceasuri fiecare”. (Tâlcuire la Cartea Facerii, I, în The Works of Our Father among the Saints, Ephraim the Syrian, vol. 6, Moscova Theological Academy, Sergiev Posad, vol. 6)

„Arhiva fosilieră, precizează savantul Părinte Serafim Rose, nu e mărturia celor Şase Zile, ci a istoriei lumii stricăcioase de după Facere. Cele şase Zile sunt dincolo de observaţia şi măsurătoarea ştiinţifică, fiind de un alt tip decât lucrurile pe care le măsoară ştiinţa. Durata lor în timp nu este măsurabilă de către ştiinţă şi nu se potriveşte cu nici o teorie ştiinţifică”. (Ieromonah Serafim Rose-Genesis, Creation and Early Man. The Orthodox Christian Vision. Saint Herman of Alaska Brotherhood, Platina, California, SUA, 2000, p.65)

De la Soborul de Taină angelic al Heruvimilor, Serafimilor şi Arhanghelilor, Domnul a zburat pe aripile Vântului, uimind Stelele şi Luceferii din jur, risipind Norii albi cu strălucirea Feţei Sale, punându-şi în tunet tăria glasului Său, iar în neobositele izvoare cu undele albastre-argintii euforia Bucuriei, dezvelindu-ne Temelia lumii:

„Şi S-a suit pe Heruvimi şi a zburat; zburat-a pe aripile vîntului…

De strălucirea feţei Lui norii au fugit, glasul Lui prin grindină şi cărbuni de foc.

Şi a tunat din cer Domnul şi Cel Preînalt a dat glasul Său…

Şi s-au arătat izvoarele apelor şi s-au descoperit temeliile lumii.”

(Ps. 17, 12, 14-15, 17)

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Armoniile Divine” →

Al. Florin ŢENE: Jocul de șah

În ultimii doi ani, până la pensionare, Doru-Sorin nu mai avea răbdare. I se părea o veşnicie cele şaptesute trezeci de zile până la marea zi a ieşirii la pensie. I se urâse să se scoale zilnic la patru dimineaţa, să ia primul tramvai care să-l ducă la întreprinderea unde lucra. Sub această aşteptare s-a rostogolit timpul peste el. Între timp i-a murit soţia într-un accident de circulaţie, pe care a îngropat-o cu bruma de bani strânşi pentru un tratament la Băile Olăneşti. Nu de puţine ori se gândea când au trecut 39 de ani de muncă. De la decesul jumătăţii mitologice, Sorin îşi „omora timpul” jucând şah de unul singur, după ce se întorcea de la servicu, iar în timpul verii ieşea pe banca din faţa blocului să joace o partidă de şah. . „De ce să mă bucur, dacă nu mai este Maria? Fără ea totul pare pustiu. N-am cui să-i spun că azi l-am bătut la şah pe Doru“.

În ziua pensionării colegii i-au făcut cadou un costum de haine, o umbrelă şi un geamantan.

– Pentru călătorii nenea Sorin!

– Să ai viaţă lungă, cu sănătate!

I-au urat colegii, într-o mică ceremonie, organizată în clubul unităţii. Emoţionat a mulţumit cu glas stins. Singur şi abătut a ieşit pe poarta unităţii pe unde a intrat şi ieşit de mii de ori. Portarul l-a salutat ca de obicei. Strigându-l din urmă:

– Pensie îndelungată!

Ajuns acasă Doru-Sorin puse costumul în dulap, umbrela pe cuier şi geamantanul îl aranjă deasupra şifonierului de pe hol. Primele zile s-au scurs ca nişte reptile ce se târăsc pe un teren nisipos. Până la urmă, simţind nevoia de a sta de vorbă cu oamenii, şi-a luat cutia cu piesele de şah, şi a ieşit din apartament. A coborât cele două zeci de trepte şi a luat-o agale spre barul din colţul străzii, unde din când în când, mai ales la salariu, se ducea să bea o bere, să mai audă o vorbă. „Aşa … ca birjarii la botul calului, după ce a făcut un transport.”. Piesele zornăiau în cutie, parcă se certau. „Au îmbătrânit odată cu mine şi acestea. Le am amintire de la bunicu’. Îmi spunea că sunt făcute de puşcăriaşii de la Ocnele Mari. Doamne, doamne, cum a trecut timpul. Parcă ieri mă mângâia pe cap şi-mi repeat un citat din Romain Rolland: Sorin, să şti, că…acolo unde caracterul nu există, nu există nici om mare, nici artist mare, nici mare om de acţiune. Puţin importă succesul. Trebuie să fii mare, nu să te prefaci că eşti”.

Cu aceste gânduri a intrat în Cafe-Bar. Mirosul de alcool amestecat cu fumul de ţigară îl îngreţoşă. Era pe punctual de a se întoarce, când se auzi strigat.

– Sorin! Vino aici, la masa mea!

Îşi îndreptă privirea spre locul de unde venise chemarea. Prin fumul de-l tai cu cuţitul, îl zării pe vecinul Mărin. Se îndreptă spre el.

– Stai aici!

Se aşeză, punând cutia pe masă. Se uită în jur. La fiecare masă era câte o faţă cunoscută, de prin blocurile vecine.

– Ce bei?

– O bere! Dar … fac eu cinste. Este prima mea zi de pensie.

– Felicitări! S-o mănânci cât mai mulţi ani!

– Mulţumesc! Tu ce ai băut?

– Un carcalete!…Doina! Adu aici un repetir şi o bere pentru noul nostru pensionar. E prima zi!

Ceilalţi auzind de acest eveniment, toţi pensionari din cartier, ridicară paharele şi îi urară sănătate şi pensie lungă. După ce sorbiră câte o gură din pahare, Marin îl întrebă.

– De ce ai adus şahul?

– Să jucăm. Să mai treacă timpul, şi mintea să nu lenevească. Vorba latinului… „minte sănătoasă în corp sănătos”!

Şi se apucară să aşeze piesele pe tabla de şah. După un timp, pe neobservate, mai toţi consumatorii de la celelalte mese, se strânseră în jurul lor, luând scaunele cu ei. După două ore, partida s-a încheiat cu victoria pieselor albe. Cei doi „beligeranţi” îşi strânseră mâna, după care goliră paharele.

– Marine, plec. M-am intoxicat cu atâta fum de ţigară. Mâine ne vedem iarăşi aici.

– Da …! Continuăm să jucăm.

După o săptămână şi ceva, şi-a luat cutia de şah sub braţ şi cu paşi agale s-a îndreptat spre barul de la colţul străzii. Uşa era deschisă şi se vedea cum un fum albastru de ţigară năvălea Dar pe Marin nu-l vedea. „Poate vine mai târziu … ”. Se aşeză la aceaşi masă, punând cutia cu piesele de şah alături.

– Doamna Doina, vă rog aduceţi-mi o sticlă de bere!

Femeia, trecută de prima tinereţe, dar păstrând frumuseţea femenină încă, a ieşit pe uşiţa de la bar, şi îi puse sticla pe masă.

– Mulţumesc! L-aţi văzut pe Marin?

Femeia se uită la el câteva clipe, mirată, şi-a rotit privirea în jur la cei şapte pensionari care îşi sorbeau liniştiţi băutura din pahare, apoi cu un glas ce exprima o durere, îi răspunse:

– Nu aţi auzit domnule Sorin ce s-a întâmplat?

– Nu!

– Azi, se împlinesc opt zile de când l-au înmormântat.Dumnezeu să-l odihnească!

– Văd că ai venit cu şahul. Facem o partidă? L-a întrebat Vasile.

– Sigur! Sorin a deschis cutia şi a luat în palme doi pioni de culori diferite.Ce alegi? – Dreapta! Deschise palma.

– Soarta a hotărât! Joc cu negrele… cu toate că nu-mi place culoarea asta.

– Dacă doreşti, facem schimb!

– Nu! Acesta e norocul!

– M-ai învins! Mâine îmi iau revanşa. Se consolă Vasile.

Îşi strânseră mâinile.

– Bine. Vin la aceaşi oră. După care se ridică, îndreptându-se spre bar.

– Doamna Doina, puteţi să ţineţi şahul aci? Să nu vin în fiecare zi cu el.

– Sigur! L-a luat şi l-a aşezat sub tejghea.

– Vă salut domnilor! O zi bună în continuare…

Acel mâine se făcură trei săptămâni. Sorin a trebuit să plece la ţară să culeagă prunele de vară. Întors în oraş într-o vineri, cum l-a văzut doamna Doina a scos şahul de sub tejghea şi îl întinse lui Sorin.

– N-a jucat nimeni cu el. N-avea cine să joace, că pe Vasile l-a luat Domnul!

– Îmi pare foarte rău! Dumnezeu să-l aibe în paza Lui!

– Mai sunt aici colegi de… pensie.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Jocul de șah” →

Anatol COVALI: Catrene albe*

1
*
Bătrân şi singur
îmi car în spate anii .
Câteva vreascuri,
umezite de lacrimi.

Greierul cântă.
Furnica se opreşte
câteva clipe
ca să îşi şteargă fruntea.

Lumina lunii,
delicată maramă
pusă pe stele
ca iar să ne vrăjască.

Aprilie trist.
Florile de pe ramuri
înzăpezite
şi speriate de moarte.

O adiere
a trecut pe aproape
înmiresmată
şi cu rouă pe gene.

În cânt de păsări
se sărută-n poiană
flori şi albine
şi razele de soare.

Ploaie de vară.
Fete ce se cred nimfe
râd şi dansează
cu tinereţea-n sânge.

O magnolie
ne înfrumuseţează
clipa iubirii,
care de-abia începe.

Un brad pe culme.
În jurul său numai stânci.
Singurătate
în mine şi-n natură.

Ieri primăvară.
Când a fost vară, toamnă
că azi e iarnă,
e ger şi-ntruna ninge…

Octombrie , iar
îşi şterge de pădure
mii de peneluri
cu culori diferite.

Sub mii de stele
rătăcesc toată noaptea
de unul singur,
sub zdrențele tristeții.

Sfârşit de toamnă.
Primii fulgi de zăpadă
mă bat pe umeri
cerându-mi să le surâd.

Toamnă târzie.
Ca pomii din livadă
tristeţe scutur
din pomii amintirii.

Noapte de iarnă.
Mie mi-e cald, dar fulgii
tremurând de frig
îmi cer să-i iau în casă.

Sunt sigur că-ai fost.
Urmele paşilor tăi
sunt pe troiene
şi-ar vrea să îmi vorbească

Sute de garduri
care mă înconjoară
şi niciun pârleaz
pe care să mă caţăr.

Ce mare pictor
a zugrăvit pe dealuri
tabloul toamnei
în culori pastelate?

Privesc în transă
pământul însângerat.
Maci roşii pe câmp,
pe care-i simt şi-n mine.

O adiere
şi păpădiile plâng
după puful drag,
care mă înconjoară.

În zorii zilei,
cu picioarele goale
prin stropi de rouă
cu răcoare divină.

Cireşi în floare.
Şi vântul se opreşte
ca să le-admire
mirabila splendoare.

Două rândunici
stau triste lângă locul
unde-a fost cuibul,
casa lor părintească.

Regina nopţii
sărută cu miresme
Calea Lacte
ce clipește șăgalnic.

20 martie 2020

***

Soarele-aleargă
de-o viaţă după lună
şi nu o prinde
chiar dacă-o mai zăreşte.

Acelaşi pârleaz.
Ieri săream pe de-asupra,
astăzi mă caţăr
atent să nu alunec.

Privighetoarea
îşi învaţă lângă cuib
puii să cânte
şi cum spre-nalt să zboare.

Melcul cotobelc
se mută-n altă parte
cu casă cu tot,
încet şi fără grabă.

Pârâu limpede.
Nu i-a întâlnit încă
pe ai mei semeni,
cu a lor răutate.

Ploaia de vară.
În urma ei, splendoarea
curcubeului,
legământul iubirii.

Salcia plânge.
Sunt Floriile şi ea
are doar muguri
ce-abia se văd pe ramuri.

Pe-o bancă veche
sub cireşul în floare,
prima iubire
învaţă să sărute.

E primăvară.
Cu iarna în suflete
bătrâni pe alei
oftând din nostalgie.

Ameţită de
miresmele florilor
albina doarme
sau doar se odihneşte?

Mii de brânduşe
îmi zâmbesc şi m-anunţă
că primăvara
a învins iarna crudă.

Floarea soarelui
îşi zăreşte iubitul
şi dacă plouă
din norii negrii-ntruna.

Privighetoarea
cântă anul acesta
cu mult mai bine
şi pare fericită.

Firul de iarbă
se bucură când vede
că nu e singur
pe pajiştea-nflorită.

Doar o potecă
în pădurea în care
sunt numai cioturi
visând să-nmugurească.

Broasca, urcată
pe o frunză de nufăr
se crede-o zână
iubită de-un Făt-Frumos.

Vară. Arşiţă.
Florile ofilite
visează nouri
preschimbându-se-n ploaie.

Lângă cascadă
în miresmele apei
îmi spăl sufletul
împovărat de gânduri.

Toamnă târzie.
Liliacul a-nflorit
a doua oară
crezând că-i primăvară.

Se duc cocorii.
Natura îi priveşte
înlăcrimată
șoptind: La revedere!

Azi noapte pomii
şi-au pus pe ramuri stele
înmiresmate
de noua primăvară.

Natura n-are
momente de linişte
desăvârşită
nici măcar o secundă.

Omul. Duşmanul
de moarte al naturii
şi al lui însuşi
când crede c-o domină.

Calea Lactee
ar deveni pe Pământ
o potecuță
plină doar de bălării.

21 martie 2020

***

Implor destinul
ca ultima mea clipă
să întârzie,
să rătăcească drumul.

A căzut o stea.
Un suflet se grăbeşte
ca să o prindă
şi să o strângă-n braţe.

O buburuză
mi se urcă pe deget
şi zboară spre-apus
ca să-mi arate drumul.

Orice armăsar
devine până la urmă
o biată gloabă
la abatorul morţii.

Lacul albastru
împodobit cu nuferi.
Ţipăt de broaşte
ce se dorește doină.

Plutind în gânduri
lebăda vieţii mele
se pregăteşte
să cânte-ntâia oară.

Drumul acesta
plin de poteci îmi pare
un miriapod
pe care-îmi umblă viaţa.

Alb pretutindeni.
Nori deşi, imenşi şi negrii.
Fulgi mari şi veseli
se zbenguie prin mine

Florile-n glastre
privesc cu nostalgie
grădina-n care
ar fi vrut să trăiască.

Zgomot de drujbe.
Cuiburile zdrobite
sub copacii frânţi
de oameni fără suflet.

În colivie
pasărea-nlăcrimată
visează zboruri
prin splendide azururi .

Ciudat cimitir.
La fiecare mormânt
cântă un greier
cu lacrimi în sunete.

61
Razele lunii
mângâie cu tandreţe
somnul naturii
atât de plin de viaţă.

Efemeride :
Roua şi micul flutur
iubind o floare
ce-o să se ofilească.

Amurg de toamnă
străbătut de regretul
amurgului meu
care se înserează.

Cerşetorul orb
ascultă cu-ncântare
privighetoarea
şi fermecat suspină.

Calea Lactee
mă cheamă s-o străbat.
Prefer Pământul
cu bune şi cu rele.

Noapte senină.
În oglinda lacului
zâmbetul lunii
care-îşi admiră chipul.

Mă uit la buchet.
Lacrimile florilor
mă înfioară.
Și întristat le primesc.

Astăzi te mângâi
iarbă sub care mâine
voi fi ţărână
din care-ai să sorbi seve.

Dintre-anotimpuri
primăvara rămâne
miracol unic
dat de divinitate.

Vând coliere
din lacrimi înşirate
pe firul vieţii
ce-n curând se va rupe.

Pe naiul său vechi
vântul rece al toamnei
cântă o doină
tulburător de tristă.

Numai natura
îmi cunoaşte sufletul
până-n străfunduri
şi îl mângâie tandru.

Ţânţar obraznic.
Şi-a pus în gând şi-i place
să-mi strice somnul
în care-abia venisei.

O căprioară.
Omul cu puşca-n mână
ocheşte zâmbind.
şi cu satisfacţie !

Copacul uscat
tresare când pe-o creangă
vede o floare
cum ţâşneşte din mugur.

Noapte. Furtună.
În sufletul meu însă
e-o primăvară
care-l face să cânte.

Sunt multe drumuri,
dar această potecă
n-are pereche
şi mă-ndeamnă s-o bântui.

Întoarcere în timp
pe meleaguri iubite.
Melancolie.
Bucurie. Tristeţe.

Cu lacrimi în ochi
las în urmă pădurea
care mă cheamă
foşnind neliniştită.

Soarele-i gelos
pe lună, căci ea vede
întunericul
din noi şi din natură.

22 martie 2020

Puii din cuibar
cheamă cu disperare
mama ucisă
de cei ce îşi spun oameni.

Înmiresmată
de a nopţii regină,
o adiere
îmi mângâie fiinţa.

Ce sacrilegiu
să iei viaţa florilor
culegându-le
ca să le pui în glastră.

Un pescar pe lac
vrea ca-n nada undiţei
să prindă luna
care-i pare un peşte.

Culcat în iarbă
ascult amintirile
depănând poveşti
atât de minunate.

Cimitir nou.
În prea multe morminte
copii şi tineri,
plecaţi mult prea devreme.

Toamna e-o doamnă.
Întâmpină-n prag iarna
cu crizanteme
sperând să fie blândă.

Privighetoarea
cântă fără să-i pese
cine-o ascultă
sau n-o bagă în seamă.

Din vârf de munte
admir cu încântare
desăvârşirea
risipită pe dealuri.

Prin ce miracol
îşi regăseşte cuibul
mica rândunea
când revine acasă ?

Cu lacrimi în ochi
în livada-nflorită
bătrâni nostalgici,
ţinându-se de mână.

Chiar şi zăpada
poate să-ntinerească
devenind apă
de sprintene pâraie.

Privesc natura
şi ea pe al meu suflet
scrie catrene
ce sufletu-mi încântă.

Nu mâna-ntinsă,
ochii cerşetorului
m-au oprit din drum
ca să îi dau ofrandă.

Pe-o floare albă
un fluture albastru
se visează cer
pe care nu-i niciun nor.

Luna sărută
ochii florii în care-s
raze de soare
captive în miresme.

Din amintire,
cele mai minunate
sunt livezile
copilăriei mele

Melancolie.
Stau lângă crizanteme.
În gânduri ninge
deja şi vântu-i rece.

În sufletul meu,
pajişte înflorită.
Cântă un greier
fără ocupaţie.

100

Plouă şi tună
norii pocnesc din bice
strălucitoare
zeci de fulgere frânte.

101

Fiecare an
cu patru anotimpuri.
Doar viaţa noastră
nicicând nu le repetă !…

102

Afară-i viscol.
Brusc îmi aduc aminte
de prima ceartă,
de lacrimile tale.

103

Alee cu tei
în suflet şi-n inimă
blânde miresme,
tari și amețitoare.

104

Cerul ne-ndeamnă
să căutăm într-însul
steaua pe care
vom poposi odată.

105

Soarele iese
din mare şi-şi scutură
razele ude
care-ncep să se zvânte.

106

Degeaba-i umbră
sub nuc, când pasiunea
noastră-i dogoare
ce ne mistuie-ntruna.

107

Mi-aş vrea mormântul
în mijlocul livezii
copilăriei
ce nu se mai întoarce.

108

De voi reveni
în altă viaţă, m-aş vrea
privighetoare,
ca să îţi cânt întruna.

109

Când ciocârlia
adoarme obosită,
cântă şi în somn
ce n-a terminat ziua.

110

Mi-ar plăcea să pot
să desenez aceste
miresme tandre
ce-mi mângâie sufletul.

111

Numai livada
cu toţi pomii în floare
şi-nmiresmată
ne mai poate împăca.

112

În ghioceii
din buchetul dăruit
văd sufletul tău
și inima-ți rănită.

23 martie 2020

113

Un greier cântă.
Chiar şi privighetoarea
este vrăjită
de trilurile sale.

114

În scrinul vieţii
veţi găsi printre molii
umbrele mele
dorind să le daţi viaţă.

115

Eu şi umbra mea
ne -ntrebăm care din noi
este cel real
şi care se preface.

116

Admir stelele
privind extaziate
splendoarea lunii
colindând printre nouri.

117

În amintire
aş dori să mai străbat
chiar şi coclauri,
numai să fiu acolo.

118

Pădurea dragă
mă priveşte mirată,
ca pe un străin
care îi pare straniu.

119

Lângă un cactus
se-nvârte o albină
vrând să-l înţepe,
dar este înţeapată.

120

Iapa blajină
priveşte cu dragoste
mânzul zburdalnic
care n-are astâmpăr.

121

De-o săptămână
ninge fără-ncetare
mi-e dor de lună
şi de Calea Lactee.

122

Buruieni şi flori.
Ce mult se aseamănă
lumile noastre
cu aceleaşi contraste.

123

Privesc în palmă
drumul vieţii şi nu ştiu
unde mă aflu:
pe-un drum sau pe-o cărare ?

124

Din rug de flăcări
inima mea a ajuns
o lumânare,
care deabia pâlpâie.

125

Trecători grăbiţi
merg cu ţigări în gură
pe-aleea cu teii
ce-au înflorit de curând.

126

Sfârşit de toamnă.
Nicio frunză pe ramuri.
Ploi, vânt şi brume…
Ce aproape e iarna !

127

Mă uit la viaţa
pe care am trăit-o :
O buturugă
care-ncet se usucă.

128

Văzându-mă trist
natura a început
să verse lacrimi
ca să mă consoleze.

129

Zărind cosaşul,
florile din pajişte
pălesc văzându-l
că seamănă cu moartea.

130

Ploaia de vară
îmi mângâie zâmbetul
cu stropi jucăuşi,
care-îmi spun că le sunt drag.

131

Aceeaşi lună,
aceeaşi bancă veche
pe care-s singur
visând la vremi trecute.

132

O ciocârlie
s-a rătăcit în azur
şi nu regretă
că-n jur e doar lumină.

133

Soarele s-a vrut
pictor şi a zugrăvit
o floare care
îi seamănă întru totul.

134
Cât de străină
îmi pare azi livada
în care am zburdat
când n-aveam nicio grijă.

135

Un fluture alb
ameţit de lumina
felinarului
pe care-l port în mână.

136

Privesc coliba
copilăriei mele
şi-mi vine să plâng
că am trăit într-însa.

137

Plouă. Şi nu ştiu
dacă-n sufletul meu
sau în natură
este această ploaie.

138

Mi-aduc aminte
de clipa când ai ales
altă potecă
fără să spui nimica.

139

Frunze uscate.
Ce mult se aseamănă
cu viaţa noastră
şi dragostea cu ele.

140

Fulgii par fluturi
ce dansează prin aer
zbenguindu-se
ca nişte copii veseli.

141

Floarea aceasta
atât de minunată
va fi în curând
numai praf şi pulbere.

142

Când voi fi pământ
aş dori ca din mine
să răsară flori
în care să-mi vezi ochii.

143

Inimă-n cârje,
suflet cu storuri trase,
un pumn de clipe
care-îmi ard degetele.

144

Pe malul mării
privesc trist cum soarele
se-neacă-n valuri
şi nu am cum să-l salvez.

24 martie 2020

Continue reading „Anatol COVALI: Catrene albe*” →