Laura OPARIUC: În altă parte de vis…

Lângă un trunchi uriaș de stejar, stau în lumina caldă, sub cerul de culoarea caisei prea coapte, dar atât de dulci, cu aromele tari ale verii.

E timp generos pentru întrebări vechi și noi ivite în cascadă din prea plinul gândurilor, al stărilor ce se mișcă spasmodic între DA și NU măcinându-le obsesiv și iluzoriu.

Va mai fi lumea vreodată la fel ca acum câteva săptămâni? Ce suntem programați să facem? Știe cineva dimensiunea resurselor interioare de supraviețuire? Tăceri… Ce ordine invizibile mai sunt de împlinit? Vin în rostogoliri inegale puține răspunsuri… Pereții casei poartă urmele mâinilor mele, tapetați cu tăceri, fâșii aparent egale de albe și negre tăceri…Focuri invizibile vin către mine în gloanțe reale și spaima se strânge în ghem mișcător de cuie și sârmă ghimpată căci uneori îmi pare că se fac simulări cu arme letale…. Mă zbat să ies viu din coșmar, să îmi văd familia înc-o dată și înc-o dată… Nu, nu plec! Nu plec…Locul meu e aici, pot să mai duc…Pot să și dispar…


Pleacă gândurile care încotro în zbor fără busolă, le alung cu mâna căci sunt vii și migrează haotic prin inimă, grea uneori de furtună, de neputință…


Fragil ca un fluture, sub stelele unei nopți magnifice, stau singur lângă un trunchi uriaș de stejar, la marginea lumii. Flăcări mari ard peste tot, un rug nevăzut mușcă din viață și caut și eu liniștea în povestea vieții mele. Oamenii mor în zile de primăvară precum cade secerată holda coaptă la început de toamnă…
Continue reading „Laura OPARIUC: În altă parte de vis…”

Galina MARTEA: Poezii din volumul „Resemnare prin metaforă”

PE-ACEST PĂMÂNT

 

Pe-acest pământ o casă am,

O casă din țărână,

Pe-acest pământ o viață am,

O viață la-ndemână.

 

Pe-acest pământ un soare am,

Un soare ce-ncălzește,

Pe-acest pământ o umbră am,

O umbră ce păzește.

 

Pe-acest pământ o mamă am,

O țară și o vatră,

Și un destin legat de-un neam,

Sfințit sub bolta-albastră.

 

 

RESEMNARE               

 

Sunt triste zilele ce trec

în vorbe și iluzii,

le întâlnesc, le tot petrec,

prin umbrele oglinzii,

 

sunt palide și tac mereu

în fapte și zidire,

le înțeleg, le este greu,

căzând în amintire,

 

le vine greu, când rătăcesc,

prin timpul în schimbare

și-n a lor haină adâncesc,

fiind în resemnare.

 

 

CÂND NU MAI POT             

 

Când nu mai pot

şi-mi este greu de mine,

eu rătăcesc

prin grâne şi coline,

eu rătăcesc

sub bolta albăstruie

ca să-mi revărs

durerea amăruie.

 

Când nu mai pot

şi totul e-o durere,

încerc să zbor

cu singura putere,

mă tot îndrept

spre casa părintească

și cuib îmi torc

la vatra tărănească.

 

 

RAMUL GOL

 

Cade frunza pe-a mea geană,

Stropii reci lovesc în prag,

Eu mă simt ca o sărmană

În pustiul meu pribeag.

 

Continue reading „Galina MARTEA: Poezii din volumul „Resemnare prin metaforă””

Alexandrina TULICS: Îngerii de-atunci…

 -album Splendori –

Fântâna stă ca o bătrână uitată de ani și familie în drum… este casa,familia care i-a saturat pe toți fiii satului și nu numai. Mulțumirea ei era să-i vadă, audă în chiote pe copii, bătrânii în rugi, tinerii în voie bună când scoteau apă din pântecele izvorului strâns între pereții zidiți ca niște poale de mamă, de care se rezemau toți care-și dădeau întâlnire la sațul apei răcoroase. Era acoperită spre a-i da respect, frumusețe dar și protecție de ”ce-ar zbura deasupra ei. Adunase în bunarul ei toate știubeiele dorite de vite când se întorceau acasă mugind mulțumite de saț. Ea știa toate poveștile, secretele satului spuse cu mâna la gură de femeile venite, cunoștea îndrăgostirea tinerilor și zbenguiala copiilor, dar nu i-a trădat și nici învrăjbit. Venise vremea, că fiecare își făcuseră fântâna acasă… era mai lesne, să iei din curtea ta care te făcea mai înstărit. Se auzeau tot mai puțin șoaptele îndrăgostiților, bucuria copiilor, cântecele și rugile spuse ca”mulțumesc din gura lor până a rămas sărmană de ei, de sărutările date apei atât de reci, curate și hrănitoare… I-au îmbătrânit șoldurile, odată atât de tinere și frumoase… Au năvălit-o mușchii verzi, dornici de umezeală și răcoare, ținându-i de singurătate. De dorul iubiților săturați de bunătatea apei…își ”curăță licoarea cu lacrimile care aduceau oglinda cerului…în singurătatea nopții.

Plânsul fântânilor, viilor, islazurilor, livezilor cu prunii încărcați, cu nucii cu miez dulce de-l puneau pe lipie la sărbători femeile cu fețele oacheșe și mânecile albite la fântânița din dealul Fântânii Mari… unde se spăla grâul, se întindea pe cergi ca o sărbătoare a mulțumirii înaintea cerului … Noi eram îngerii sărutați de vară cu fețele mânjite de soare încât ne cunoșteau doar după voce când dădeam ”sărut mâna la fântână și pe uliță … Eram concurența florilor de soare îndrăgostite, cărora le țineam pălăriile în brațe și le ciuguleam câte o sămânță, ca o sărutare dată răbdător că n-am fi vrut să se termine dulceața… Noi, îngerii de atunci, purtăm ca pe trofee splendorile copilăriei apărate de dulceața dealurilor, sărutul apelor fântânilor, răsăriturilor pe care le însoțeam până la nașterea globului de aur peste noi ca tipsie de aur ceresc… Vom pleca cu ele, să le ducem la tronul de domnie al lui Dumnezeu ca jertfă de mulțumire pentru splendoarea copilăriei trăite în România grâului,laptelui, mierii, păcii și frumosului de atunci…

——————————–

Alexandrina TULICS

Oconomowoc, Wisconsin, S.U.A.

29 martie  2020

Continue reading „Alexandrina TULICS: Îngerii de-atunci…”

Al. Florin ŢENE: Sextil Pușcariu un interpret al limbii române

Sextil Iosif Pușcariu sau, cum semna cărțile și studiile, Sextil Pușcariu s-a născut în  4 ianuarie 1877, la Brașov  și a decedat în  5 mai 1948, la Bran) a fost un filolog și lingvististoric literar, pedagog, cronicar muzical și teatral, inclusiv publicist și academician român. Acesta a fost între personalitățile reprezentive ale culturii românești.A contribuit prin cercetări științifice la analiza originii limbii române și al literaturii noastre. A avut o activitate didactică și de organizare a unor instituții culturale și științifice de prestigiu.Patriotismul său și valoarea deosebită a operei în ansamblu îl situează între marii cărturari ai neamului nostrum, alături de înalte spirite, dominând cuprinzătoare arii de cultură românească, precum Maiorescu, Iorga, Hașdeu, Sadoveanu, Călinescu, Sorescu,Anghel  Dumbrăveanu, Aurel Rău.

Desfășurând o activitate științifică și didactică prodigioasă, abordând în studiile sale aproape toate domeniile culturii umaniste, creând cea mai importantă școală în lingvistica românească, învățatul Clujean s-a impus, între contemporani, ca o personalitate complex.

 Dar să vedem drumul parcurs de acest mare lingvist.Brașovul a fost oraşul în care şi-a făcut şi studiile gimnaziale, urmate de studii universitare în Germania, la Leipzig (1895-1899), apoi în Franţa, la Paris (1899-1901) şi Austria, la Viena (1902-1904), Sextil Puşcariu a sosit la Cernăuţi în anul 1906, ca titular al Catedrei de Limba şi Literatura Română, după pensionarea lui I.G. Sbiera, şi ca decan al Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Cernăuţi, din 1908, până în primăvara anului 1919, când pleacă la Cluj, iar o stradă cernăuţeană începe să-i poarte numele, faptele ardeleanului fiind demne de recunoştinţă şi încununate ca atare după exemplul lui Pumnul, cel care-l numea nemuritor pe Bariţiu, pe când acesta trăia.

*

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Sextil Pușcariu un interpret al limbii române”

Ierodiacon IUSTIN T.: Citim și ne rugăm ca să facem din Lumile Imposibile – lumi posibile…

     Din cauza crizei, am ajuns să trăim într-o lume și într-o realitate strâmtă. Din ce în ce mai strâmtă. Oare ce n-am da să redescoperim lărgimea lumii, vastitatea ei firească? Ce preț am plăti să descoperim cuprinderea adevărată a Lumii…?

Ei bine, nu costa nimic. Doar o înnoire a minții noastre, cu pretextul acestei molime. Tocmai acum, tocmai aici, ne așteaptă lumi extraordinare…

Ca să înțelegem ideea, vă amintiți, de pilda, de „O lume dispărută” a lui Artur Conan Doyle…? Cine ar fi crezut ca mai poate exista o lume de dinozauri în modernitatea noastră? Și totuși, în minunăția ei, în ficțiunea ei, aceasta lume imposibilă redevenise „posibilă”…

Sau „20.000 de lege sub mări” a lui Jules Verne…? Cartea care deschidea seria aventurilor prin toate minunățiile lumii. Și apropo, se pare ca Jules Verne nu ieșise niciodată din Franța, nu vizitase nici India, nu fusese nici la Polul Nord – totul, totul, toată aceasta bogăție a unor spatii inimaginabile venise din lumea vastă a unui iubitor de biblioteca. Biblioteca Franței îi deschisese lui Jules Verne o pluralitate de lumi, pe care acum le înfățișa cititorilor…

Și care e secretul, totuși? De ce e lectura minunata, chiar sub forma ficțiunii, chiar cu riscul unor narațiuni proaste sau al unor idei alienante? Care e misterul și Taina?

Răspunsul ne pregătește pentru Taine și mai mari. Cartea ne scoate din singura realitate posibilă! Din realitatea cotidiană pe care o trăim. Și ne învață că Existența e mult mai largă, pline de lumi vaste și de idei dezmărginitoare. Ne scoate în celelalte lumi „posibile”, lumi care – pentru noi, până atunci – erau imposibile.

Și faptul că realitatea aceasta nu e singura realitate posibilă ne pregătește pentru bucuria și lărgimea Duhului! Dumnezeu a făcut lumea măreață, nemărginită in idei, cu frumuseți și Taine nesfârșite. Iată, dacă luăm numai primele versete din Cartea Facerii: „La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul…” – ni se deschide în față o lume vastă și incredibilă! Căci Biblia e un fel de lectura a lumii în nemărginirea ei, în aerul Creatorului…

La fel și dacă deschidem Psaltirea și citim: „Ziua zilei spune cuvânt și noaptea nopții vestește știința…” sau „Când văd luna și stelele, lucrurile mâinilor Tale, zic: Ce este, Doamne, omul, că l-ai făcut pe el…!”. Prin aceste minunății, noi suntem invitați în lumile nemărginite ale lui Dumnezeu, în pluralitatea și universalitatea Creației. Da, Creația e una singură, dar ea e plină de dimensiuni nesfârșite, fiindcă așa a făcut-o Creatorul. Atunci, dragi prieteni, nu mai e nevoie să căutăm „multiversul” din filmele SF. El deja există. L-a făcut Dumnezeu. Îl găsim în orice lectură bună. În orice meditație. În orice rugăciune de mulțumire și recunoștință.

Și aici ajungem unde ne doare… Noi acum am ajuns sa trăim într-o cușcă pandemistică și mediatică. Presa și știrile obsesive din fiecare zi, „noutățile” despre coronavirus din 10 în 10 minute ne-au amputat realitatea, ne-au desfigurat-o, ne-au micșorat-o până ne-au luat „aerul” din ea, ca să trăim în singura realitate propusa posibilă: pandemia.

Dar iată secretul libertății noastre în Creație, secretul nostru de oameni liberi în Dumnezeu: realitatea aceasta, realitatea aparenta, NU ESTE SINGURA REALITATE POSIBILA. Și nu a fost niciodată.

O, cât de largă e pronia lui Dumnezeu! Câte invitații la lumi regăsite, la lumi „dispărute”, la universuri recuperate – pe câți izolați și carantinizați există! Câte seri cu farmec redescoperit, cate cine cu soția și copiii, cate secrete ale casei – o carte, o jucărie, un proiect de meșterit – au ieșit la iveală! Cât de largă poate fi lumea la capătul unui bolnav, cât de nesfârșită e lumea care iese din Psaltirea lui sau din cartea lui preferata…! Câte sensuri noi, sensuri minunate ale vieții și ale bolii au invadat lumea noastră teribil de îngustă, și ne-au făcut-o largă și fermecătoare să petreci în ea…

Așa că, dragi prieteni, avea dreptate Cicero, cu maxima lui frumoasă: „Citim cărți ca să ieșim de sub tirania prezentului…”. Fiindcă „prezentul” cotidian al nostru nu e nicidecum Prezentul în care suntem bucuroși și liberi și ai lui Dumnezeu. E acel „prezent” al lumii care ne sechestrează, și care-l ține pe Dumnezeu departe. În schimb, își pune „zeii” lui: frica, pofta si grija de mâine. Mai recent, spre zilele noastre, criticul literar Alex. Ștefănescu ne invita tot la o lume dezmărginită. El spunea că omul e ca un copac desfrunzit, și, prin lectura, el „își mărește capacitatea de contact cu Lumea, îi sporesc frunzele prin care-i vine Lumina, îi sporește fotosinteza”. Omul descoperă, deci, frumusețea „lumilor posibile”, de gând și de emoții, ascunse de Dumnezeu în marea Creație!

Ce se poate spune, dragi prieteni ai Lumilor imposibile ale Domnului!… Existența e prea largă și prea frumoasă ca s-o reducem la „cușca” în care presa și televizorul au sechestrat-o! Boala – prin ochii lui Dumnezeu – e un pretext, o invitație de a descoperi bogăția lumii interioare, și, prin ea, bogăția de lumi „imposibile” din Creație, pe care Domnul ni le face posibile. Și dacă ne rugam numai să „scăpăm cât mai repede, să treacă, sa ne întoarcem la viața dinainte”, Continue reading „Ierodiacon IUSTIN T.: Citim și ne rugăm ca să facem din Lumile Imposibile – lumi posibile…”

Alexandru NEMOIANU: Despre suferință

Suferința există în lume în tot locul și sub forme nesfârșite la număr. Putem fi revoltați, putem fi uimiți, întotdeauna va trebui să acceptăm dar, în același timp, trebuie să înțelegem că suferința este o taină și este o taină mântuitoare.

În ciuda unor atitudini triumfaliste, arogante și în esență prostești despre “omul este centrul universului”, atunci când vom fi sinceri și vom privi drept, și în jurul nostru și în inima noastră, vom vedea că suntem învăluiți de taină.

Este o taină de ce Dumnezeu a alcătuit lumea, este o taină de ce a așezat oamenii pe acest pământ, este o taină însuși adâncul inimilor noastre. Răspunsuri la aceste taine au fost dezvăluite de Dumnezeu în timp, pentru a ne călăuzi spre El și spre Patria noastră, ”Raiul în care ne-a vrut Dumnezeu” iar, la plinirea vremilor, Fiul lui Dumnezeu ne-a vizitat în Trup, a așezat Biserica lui Drept Măritoare și ne-a arătat cale sigură pe care, dacă vom merge, ne vom putea câștigă mântuirea.

În această înțelegere trebuie mereu să fim conștienți că ne aflăm într-o lume pentru care nu am fost creați, o lume coruptă prin neascultarea poruncilor Dumnezeieșți, ne aflăm într-un exil și exilul este amar.

În urma neascultării protopărinților noștri și a alungării din Răi, în lume a pătruns suferința și moartea. Pentru aceea în lume a venit Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, Unul Născut Fiul lui Dumnezeu, din Tatăl născut mai înainte de toți vecii, care a învins păcatul, a învins pe necuratul, a suferit, s-a răstignit, a murit, a treia zi ‘după Scripturi, și a înviat.

Necuratul este cel care cauzează păcatul și păcatul este cel care generează suferință și moarte. Toate greutățile vieții omeneșți, incluzând moartea trupească, sunt rezultatul păcatului, a neascultării de Dumnezeu. Pentru a mântui lumea, pentru a o ridica din starea căzută, pentru aceasta a venit în lume Fiul lui Dumnezeu, pentru această s-a răstignit Iisus.

Dar în afară de aceasta Dumnezeu a făcut că să existe posibilitate de mântuire din toate cursele celui rău, a făcut că însăși suferința să devină mântuitoare. Suferința poate fi cale de mântuire prin maniera în care este purtată și mai ales prin modul în care poate genera unitate, atunci când ne purtăm suferințele unii altora, ”ca toți să fie una, cum Tu Părinte în Mine, și Eu în Tine”(Ioan 17;21).

În suferință este ascuns un tainic semn de mângâiere: ”Binecuvântat este Dumnezeu nostru și Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Părintele îndurărilor și Dumnezeu a toată mângâierea. /Cel ce ne mângâie pe noi în tot necazul nostru, ca să putem să mângâiem și noi pe cei ce se află în tot necazul prin mângâierea cu care noi înșine suntem mângâiați’ (Pavel II Corintieni 1;3-4)

În suferință,primul lucru care trebuie făcut, este să ne rugăm. Iar apoi trebuie să ne cercetăm starea noastră interioară, de este cu putință să aflăm păcatele care le avem și care cer suferință și să spunem cu încredințare că, deși nu pricepem toate care ni se întâmplă, suntem încredințați că Dumnezeu toate” spre bine le tocmește”. Suferința mai există și pentru a ne smeri, pentru a ne arată că fără Dumnezeu suntem nimic și cu Dumnezeu toate sunt cu putință.

Slujitorii lui Dumnezeu au întâmpinat întotdeauna necazurile cu cea mai mare înțelepciune și lepădare de sine. Necazul n-ar veni dacă n-ar fi îngăduite de Drept-Judecătorul și Atotbunul Dumnezeu potrivit trebuințelor omului. Sfinții recunoșteau că merită necazuri, căutau și întotdeauna aflau cauzele lor chiar în ei înșiși. Dacă necazul îi împiedică să se ostenească întru slava lui Dumnezeu, se rugau să fie izbăviți, dar lăsau împlinirea sau neîmplinirea cererii lor la voia lui Dumnezeu, fără să stăruie niciodată în voia proprie, fiindcă rațiunea omenească, chiar dacă aparține unui Sfânt, nu poate vedea toate cauzele și împrejurările necazului. Cel mai ilustrativ este cazul Sfântulului Pavel. Apostolul Pavel s-a rugat de trei ori să fie alungat de Ia el demonul, dar n-a primit ceea ce dorea. Judecata lui Dumnezeu a fost în această privința alta decât cea a Apostolului, cu toate că acesta era de Dumnezeu insuflat.

“Şi pentru ca să nu mă trufesc cu măreţia descoperirilor, datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată peste obraz, ca să nu mă trufesc.

. Pentru aceasta de trei ori am rugat pe Domnul ca să-l îndepărteze de la mine;

. Şi mi-a zis: Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune. Deci, foarte bucuros, mă voi lăuda mai ales întru slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos”.(Sf.Pavel II Corintieni 12;7-9)

De ce permite Dumnezeu suferinţa? Această întrebare este una din cele mai profunde taine ale vieţii. Este foarte greu de dat un răspuns la ea.

Mai întâi, să remarcăm că Dumnezeu a lucrat şi lucrează pentru ca suferinţa să fie uşurată. Trebuie să ne reamintim că suferinţa îşi are originea în grădina Edenului. Dumnezeu i-a dat omului libertatea de alegere, pentru ca acesta să aleagă binele sau să aleagă răul. Acea parte din alcătuirea omului, care îl distinge dintre alte vieţuitoare de pe pământ, este tocmai capacitatea lui de a alege şi a lua decizii morale. Omul este un agent moral liber. Satan nu le oferă copiilor săi o asemenea libertate. Adam a ales să urmeze sfatul lui Satan, şi a păcătuit împotriva lui Dumnezeu. Astfel, alegerea lui Adam, păcatul lui, a deschis calea suferinţelor omenirii.

Într-un sens foarte real, suferinţa acestei lumi a fost creată de omul însuşi. Tendinţa de a păcătui, natura, păcătoasă, reprezintă o caracteristică umană, transmisă de Adam şi Eva la a două generaţie de oameni şi apoi fiecărei generaţii următoare, până în zilele noastre. Ea este o parte a naturii umane pe care am moştenit-o fiecare dintre noi. Totuşi, Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Despre suferință”

Valeriu DULGHERU: Lupta cu coronavirusul în Basarabia

 „Până la urmă viața e cea mai importantă, deci vom face tot ceea ce ține de igienă, de bun simț și ce nu contravine moravurilor bisericești”.

(Francisc Doboș, Purtătorul de cuvânt al Arhiepiscopiei Romano-Catolice)

 

O veste tristă ne-a venit din străinătate. Ieri, la vârsta de 85 de ani a decedat de infecție cu coronavirus marele scriitor basarabean, disident politic și demascator al crimelor comuniste, Paul Goma. Dumnezeu să-l odihnească în pace după o viață în exil atât de zbuciumată.

            Iar la noi, în Basarabia, situația se agravează din zi în zi. Cu încă 24 de cazuri de coronavirus numărul bolnavilor a ajuns la apr. 150 (149). Ceea ce este grav, doar trei sunt de import, restul sunt produs local. Se pare că sămânța de import a prins rădăcini adânci în solul fertil local și va trebui să ne așteptăm la explozie (cum au avut loc în Italia, Spania, Franța – nu dea domnul cu sistemul nostru de protecție a sănătății), mai luând în considerare lipsa de disciplină a conaționalilor noștri (este și cazul femeii din Bălceana care în plină carantină l-a vizitat pe fratele ei din satul vecin, expunându-l la un risc major).

Este absolut clar că acum se cere unirea întregii societăți extrem de divizate în lupta cu virusul ucigaș. Tot atât de clar este că în timpul acestei epidemii nu e locul pentru reglări de conturi. „În aceste timpuri grele, atât partidele politice, cât și societatea civilă pot contribui la identificarea și punerea în aplicare a unor soluții care ar ușura situația cetățenilor dacă va exista mai multă deschidere din partea autorităților”, este declarație partidului PAS, cu părere de rău lăsată fără atenție de președintele Comisiei Naționale pentru Situații Excepționale I. Chicu. Guvernarea, așa cum este, trebuie susținută în eforturile pe care le face pentru combaterea pandemiei. Dacă le face, însă din păcate, face mai mult piar, foarte multe greșeli. Ce ar însemna aceste blindate cu soldați înarmați până-n dinți prin oraș? Coronavirusul nu se teme de mitralierele lor, se teme de acțiuni clar definite de luptă cum ar fi dezinfectarea locurilor publice, ajutorarea bătrânilor aflați izolați la domiciliu. Să nu uităm că astfel de bătrâni sunt și săracii noștri părinți, bunici, de la țară, izolați și abandonați.

Dacă mai există unii creduli, care cred minciuna atunci coronavirusul, la sigur, nu crede.

Privesc și ascult rapoartele zilnice ale premierului Chicu, președintelui Comitetului de Situație de Urgență referitor la lupta cu pandemia de coronavirus. Salut activitățile, care într-adevăr se fac, de ex. respectarea regimului de carantină (ne place sau nu). Dar mă îngrijorează modul triumfalist că noi suntem pregătiți, avem de toate (Dodon – peste o mie de aparate de ventilare, sute de mii de măști!). În toată lumea nu ajung. Chiar și țările cu sisteme de sănătate și economie avansate se confruntă cu această problemă cauzată de numărul extrem de mare al bolnavilor și potențialilor purtători de virus.

Nu știu care sunt dedesubturile demiterii directorului Spitalului Republican dar le intuiesc. Dacă cauza demiterii a fost că el a dorit să-și protejeze colectivul de contaminare atunci situația e gravă. Cum va putea noul director să atragă simpatia colegilor săi în timp scurt. Tocmai acesta poate fi suprasolicitat de pacienții de la sate care încă nu prea au conștientizat marele pericol al coronavirusului), dar știu un lucru că în plină criză pandemică astfel de acțiuni sunt extrem de periculoase. Cu atât mai mult când un număr tot mai mare de medici AMENINȚĂ cu cereri de DEMISIE din cauza lipsei echipamentului de protecție. De asemenea, lipsa unor condiții elementare pentru medicii care se jertfesc pentru stoparea virusului. O angajată a spitalului republican spune că nu se duce acasă pentru că are 3 copii, iar de teama să nu-i îmbolnăvească, ea este nevoită să doarmă în spital, în propriul ei cabinet.

Înclin să cred mai mult apelului medicilor (celor care își fac datoria zilnic cu riscul major de contaminare), care spun că au nevoie de măști, costume de protecție și teste. Nu mai e timp de pierdut. O epidemie masivă poate începe oricând. Medicii fac apel la autorități să pregătească sistemul sanitar pentru efortul uriaş, la care va fi supus. Iar Dodon se întreabă dacă trebuie sau nu de ai testa pe toți. Medicii consideră că trebuie achiziţionate urgent sute de mii de teste şi organizate locuri de testare din maşină şi la domiciliile tuturor persoanelor răcite.

Dar toate acestea costă bani. A trecut mai mult de o săptămână de la decretarea stării de urgență, dar guvernul încă nu a făcut rectificări la buget, de unde să ia bani și să-i îndrepte la lupta cu coronavirusul. Planuri grandioase gen „Drumuri bune și alte ciudățenii dodoniste” să fie lăsate după lichidarea pandemiei (dacă vor mai avea pentru cine să fie construite), toate eforturile, inclusiv financiare, să fie orientate la lupta cu pandemia și cât de cât susținerea economiei, în special, a agriculturii în această perioada când o zi de primăvară va hrăni un an.

            Deocamdată știri triste ne vin de la acolo unde s-a născut veșnicia. „Suntem în carantină totală. Mama mea a decedat și locuiește în Cărpineni și eu nu pot să mă duc la înmormântare la mama mea” spune cu durere în suflet tânăra din s. Bălceana. Frica și deznădejdea a pus stăpânire și pe alți locuitori. Oamenii spun că sunt speriați de situația, în care s-au pomenit, dar respectă regimul de autoizolare (din păcate, nu toți!). Singura speranță este la Dumnezeu, spune o altă localnică de 65 de ani care nu a mai văzut așa ceva de când trăiește. Sfâșietoare este declarația unui medic din Spania: „Nu putem să-i lăsăm să moară pe oamenii care au ridicat această țară. Sunt sigur că toți aveți rude de peste 65 de ani (numai Dodon nu are – n.n.) și ar fi groaznic ca ei să moară singuri, sedați și asfixiați, pentru că nu au avut ventilator”. https://www.jurnal.md/ro/news/04bf00cf6533da80/mesajul-sfasietor-al-unui-medic-plangand-in-hohote-ni-s-a-spus-ca-persoanele-de-peste-65-de-ani-trebuie-lasate-sa-moara.html. A făcut înconjurul lumii cazul unui preot catolic din Italia în vârstă de 72, care a transmis ventilatorul procurat de enoriași pentru el, unui tânăr. A murit pe 15 martie.

În același timp încă mai avem persoane iresponsabile, care se plimbă lejer prin oraș (fără trebuință) sau mai fac serbări de tot soiul. Este și cazul primarului de Telenești Vadim Lelic  care a sărbătorit cu mult fast (a se vedea fundalul filmării – se pare că este un restaurant, acum când există dispoziția Comisiei Naționale pentru Situații Extraordinare de interzicere) a sărbătorit ziua de naștere a soției sale Natalia Lelic în mare veselie, cu muzicanți invitați. În ciuda pandemiei. A fost un ospăț pe timp de ciumă, pentru care demnitarul ar trebui să fie tras la răspundere. Dar el nu va fi tras la răspundere. Este din gașca lor!

În întreaga lume, în lumea civilizată, se amână din cauza coronavirusului, campionate ale lumii, olimpiade, Festivalul de film de la Nisa, iar în Rusia, care se află pe altă lume, se repară tancurile T-34 pentru a participa cu ele la parada militară, pe care intenționează să o organizeze cu mult fast Putin pe 9 mai, legată de serbarea a 75 de ani de la „Victoria asupra fascismului”. Și pudelul lui Putin Dodon nu șade cu mâinile în șolduri, alocând suplimentar suma de 157000 de lei (suplimentar la suma de 195000 lei planificați în februarie, când deja se știa despre acest coronavirus!), în total 352000 lei! pentru confecționarea medaliilor „75 de ani de la Victoria asupra fascismului în cel deal Doilea Război Mondial”. Atunci când orice bănuț trebuie orientat pentru salvarea celor vii de coronavirusul ucigaș!

Este absolut clar că toată lumea trebuie să se angajeze în lupta cu acest virus ucigaș (fie prin acțiuni concrete (cum fac medicii, polițiștii ș.a.), fie prin simpla totală izolare, pe care trebuie s-o facem noi). Dorința de vindecare trebuie să fie mai mare decât dorința de a sta în boală. Cu cât problema fizică este mai gravă, cu atât persoana trebuie să acționeze mai hotărât. Corpul nostru dorește să respirăm adânc, să ne recâștigăm dorințele și să începem să apreciem viața. Mintal, să acceptăm și să primim cu bucurie într-un echilibru tot ce ni se oferă în viață. Să inspirăm liber ideile divine, pline de respirație și rațiune a vieții.

Este îndemnul unor mari slujitori ai Domnului. Papa Francisc ne îndeamnă la credință în Dumnezeu, dar cu respectarea tuturor măsurilor de protecție. Purtătorul de cuvânt al Arhiepiscopiei Romano-Catolice, Francisc Doboș, nu știe încă ce va fi până la sărbătorile pascale (la mijlocul lunii aprilie), dar ne-a declarat că prelații catolici vor respecta întru totul deciziile autorităților:până la urmă viața e cea mai importantă, deci vom face tot ceea ce ține de igienă, de bun simț și ce nu contravine moravurilor bisericești”. Și Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române Daniel vine cu un apel: „Biserica face un apel părintesc către credincioșii ei pentru a avea încredere în autorități”. Și Israelul va închide sinagogile, după ce aproape un sfert dintre persoanele infectate au contractat boala în lăcaşuri de cult. Doar patriarhul bisericii ruse Kiril, de care ascultă cea mai mare parte a preoților din Basarabia, tace. Probabil așteaptă ordin de la Putin.

Continue reading „Valeriu DULGHERU: Lupta cu coronavirusul în Basarabia”

Iuliana PAȘCA: Gravitație spirituală

Tineke Storteboom

 

GRAVITAȚIE SPIRITUALĂ

 

O simbioză obscură de gânduri
rătăcite printre sinapse de aștri
cere să-mi îngropați și sufletul
atunci când voi muri.

 

Trecându-i prin pielea aspră,
voi cuprinde inima fierbinte
ca o mamă îndoliată.

 

Din adâncul încă neîntinat
sufletele noastre unite
vor naște oameni strălucitori.

 

Abia atunci va dăinui lumina,
venind dinăuntru.

Iuliana PAȘCA, România (1991)

Ştefan MITROI: Anotimpurile dragostei

Anotimpurile Danielei Gîfu au legătură cu dragostea, şi abia după aceea cu India. Cu această speranţă m-am şi apropiat de cartea specialistei în informatică din Iaşi. În general, mi-e frică de pixeli, de lumea virtuală, în care, oricât am încerca să fim de vii, suntem mai puţin vii decât în viaţa reală.

Daniela Gîfu vine spre poezie din viaţa reală. Dar nu vine ca un pictor, deşi trece prin culorile tuturor anotimpurilor, ci ca un grafician. Desenează sentimente şi stări cu linii clare. Se desenează pe ea însăşi, îndrăgostita, în alb-negru, pentru a se putea înfăţişa cititorului în culori! De aceea şi este credibilă primăvara, prin a cărei uşă larg deschisă ne invită să intrăm în carte. Nu oricând, ci la ceasul proaspăt al dimineţii, când roua se pune pe cântat, iar dorinţa respiră prudent, ca o „lăcrămioară însingurată”.

Poeta aşteaptă înăuntru în cămaşă de în „îngălbenită de ani, brodată în vers de lume”. Capeţi dintr-odată curaj şi mergi mai departe, răspunzând invitaţiei de a o elibera de „încolţirea gândirii”. Daniela Gîfu vegetalizează abstractul, înverzind clipele şi păşind în celălalt anotimp, vara, unde contemplă, „alintată de fluturi”, aşteptarea. „În jur se prăbuşesc/ promisiuni însângerate”, zicea ea, întrebându-se: „Veni-va timpul/ când ne vom citi vreodată?”.

În aşteptarea acestui timp, dă curs frământărilor ce-i dau târcoale, mărturisindu-se în felul următor: „Cu drepturi de condeier/ brodez metafore/ până când…/ dorinţele îşi pierd culoarea”. „Pe pat se aşterne lumina de cuarţ./ Singurătatea,/ vorbind într-o limbă necunoscută,/ pândeşte stafidită./ Zorii îşi fac loc/ pe o coamă de deal,/ îmbrăcată-n iubire/ în formă de cruce.” Citind aceste versuri, nu poţi să nu te gândeşti la o călărire în zori a lui Eminescu, deşi vorbim de registre poetice diferite. „Sunt un suflet de întâmplări,/ care întârzie să se căiască” spune poeta despre sine, în chiar crucea verii, adică într-o zi de 26 iulie. Toate poeziile sale sunt datate, dar scoase în afara timpului mare, al anilor, ci păstrate în cel mic, al zilelor şi anotimpurilor. Trecerea în toamnă n-o face de una singură, ci însoţită de trei îngeri păzitori: „Îngerul apei/îmi spală inima,/ pentru a privi/ orizonturile dantelei celeste./ Îngerul aerului/ îmi vântură mintea,/ pentru a descifra parola vremii hărăzite./ Îngerul focului/ îmi curăţă sufletul,/ pentru a dărui/ nesupunere necuprinsului celest”.

Continue reading „Ştefan MITROI: Anotimpurile dragostei”

Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Iubirea ca măsură a vieții

Suntem nevoiţi să recunoaştem că romanul epistolar este o apariţie mai puţin obişnuită în peisajul creaţiei literare. Oricum, în condiţiile actuale când pana, stiloul şi chiar popularul pix tind să devină exponate de muzeu vom întâlni din ce în ce mai rar această formă de exerciţiu literar. Aceasta este şi cauza care mă face să zăbovesc puţin în istoria genului.

Cu subiectivităţile de rigoare, se pare că, în cultura occidentală, este considerat ca fiind deschizător de drumuri în respectiva nişă povestea de iubire a cuplului Abelard şi Heloise inclusă în Roman de la Rose în 1230, deşi la titlu mai concurează şi Scrisorile unei călugăriţe portugheze a Mariannei Alcoforado din 1667, unde apar, cu un curaj de-a dreptul nebunesc pentru acele vremuri, secvenţe de un tulburător erotism sau poate romanul Scrisori de dragoste ale unui nobil către sora sa semnat de Aphra Behn (pseudonim) în 1684. Dar vremea triumfului pentru acest gen de scrieri este secolul al XVII-lea când apar nume precum Samuel Richardson (Pamela, Clarissa), Montesquieu (Scrisori persane), Goethe, Jean Jacques Rousseau şi, desigur, Choderlos de Laclos, autorul Legăturilor periculoase cele care ne-au fascinat şi pe noi prin anii şaizeci, deşi nu prea am înţeles de ce. Poate ne aşteptam la altceva sau poate traducerea mediocră a afectat calitatea poveştilor… Acum se pot aminti în cadrul genului şi nume mari, precum Dostoievski, Wilkie Collins ori Bram Stoker, mult mai cunoscut ca autor al romanului de groază Dracula.

Contemporaneitatea, definită aşa pentru perioada secolului al XX-lea aduce şi ea o multitudine de nume, unele chiar de primă mărime precum: Amos Oz, Vladimir Nabocov, Stephen King sau John Barth ori Daniel Keyes, cel care a scris Flori pentru Algernon, Luis Lopez Nieves (Inima lui Voltaire), Carl Steadman (Două singurătăţi), Rob Wittig (Tovarăşi la tristeţe) şi mulţi alţii.

Poate este bine să înţelegem şi faptul că dezvoltarea unor ramuri ale ştiinţelor moderne, precum mecanica cuantică ori nanotehnologiile ar fi fost mult mai lentă dacă nu am fi avut acces la corespondenţele savanţilor vremii. Sigur, mijloacele moderne de comunicare sunt mult mai rapide şi, culmea, mai ieftine, favorizând răspândirea cunoştinţelor şi transformând nu doar natura comunicaţiei, ci chiar ritmul cunoaşterii ştiinţifice cu implicaţii majore în dezvoltarea nivelului de civilizaţie şi confort. Cu toate acestea, farmecul şi chiar fascinaţia stilului epistolar păstrează încă acest gen de creaţie, în zona interesului public.

Nu voi trece însă de subiect fără să aduc în discuţie situaţia romanului epistolar din Extremul Orient acolo unde timpul acestor creaţii are alte coordonate. Spre regretul meu nu cunosc nimic pe această temă din spaţiul cultural chinezesc, însă numele curtezanei imperiale Sei Shonagon (966-1017 sau 1025) impune prin popularitatea eseurilor sale adunate în Cartea cu perne, o superbă colecţie de bârfe, poezie, observaţii sau chiar plângeri adresate instanţelor vremii. Scrierea este mai degrabă un fel de jurnal, însă fiind scrisă la persoana întâi toate cele peste două sute de capitole (numite intrări) pot fi considerate epistole. Uimitoare este şi circulaţia acesteia sub formă de manuscris mai bine de şapte veacuri, editată fiind doar secolul al XVII-lea. O evoluţie care arată cu forţa argumentului cât de preţuit este totuşi romanul epistolar.

Continue reading „Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Iubirea ca măsură a vieții”