Alexandru NEMOIANU: Smintelile

În Evanghelia Sfântului Luca,cap.17;1 Mântuitorul spune, ”cu neputință este să nu vină smintelile, dar vai aceluia prin care vin!” Sunt cuprinse aici câteva lucruri esențiale.

În lumea căzută, ca urmare a păcatului strămoșesc, ispitele vin și ele vin prin lucrarea necuratului și au consecință prin căderea în ele, din libera voie a omului. Dar în același timp păcatele comise și perpetuate și mai mult, înfățișate ca model și cale de urmat, sunt vina exclusivă a celui care le comite. Iar cel care le recomandă și duce în cădere pe mulți își adună enorma osândă. O osândă atât de mare încât Iisus exclama “vai” pentru aceia. Toate cele pomenite merită o privire încă mai atentă.

Aducând în lume păcatul, și prin el moartea, diavolul a obținut asupra lumii o stăpânire pe care însuși omul i-a conferit-o, prin neascultarea față de Dumnezeu și supunerea către cel rău. În acest fel, din pricina păcatelor omenești, necuratul a ajuns “stăpânitorul acestei lumi”. Este doar datorită dragostei infinite și milei lui Dumnezeu că oamenii nu sunt nimiciți de cel rău. Dar prin propriile lor puteri oamenii nu mai erau capabili să se mântuiască și să devină ceea ce, la început, au fost. Era nevoie de intervenția directă a lui Dumnezeu și ea a fost făcută prin întruparea Fiului lui Dumnezeu și prin șederea Lui între oameni prin jertfa de pe Golgota și prin glorioasa Înviere. În această privința un foarte important, tainic eveniment a avut loc și el ne este relatat în toate cele trei Evanghelii “sinoptice”.

Imediat după Botezul în Iordan, Mântuitorul a fost purtat “de Duhul” în pustie (în pustia Carantaniei) și acolo El a postit vreme de patruzeci de zile. Atunci de El s-a apropiat ispititorul.

Ispititorul nu știa că în față lui se află Fiul lui Dumnezeu, știa doar că “ceva” neobișnuit se întâmplă și categoric era îngrozit. Profitând de ceea ce era limpede, ca om, Mântuitorul era istovit și era flămând, ispititorul a căutat să îl “doboare” , să oblige la reacții contrare voinței și planului divin.

Aceste ispite au fost trei. Dar ele sunt “tipul” tuturor ispitelor pe care le oferă necuratul, în infinite forme, dar care toate, se reduc la aceste trei “tipuri”.

Necuratul a spus, ”zi acestor pietre să se facă pâini”. A încercat să așeze dorința materială peste puterea duhovnicească. Mântuitorul l-a respins aducându-I aminte, ”că nu numai cu pâine se va hrăni omul..”. Dar câteva lucruri trebuiesc nuanțate. De ce nu a făcut necuratul pietrele pâini? Era mai tentant. Nu le-a făcut pâini, deoarece NU putea. Necuratul nu poate face, poate oferi iluzie și ispită. Iar în oferta “pâinii” vedem ispita: bogăției, luxului, desfrânării, ”consumarismului”. A doua ispita a fost mai subtilă și ea se adresa mândriei, credinței în “deștăptăciune,. Necuratul citează din Scripturi, ”Îngerilor Săi va porunci să te apere..”. Iarăși este de nuanțat că citatul este incomplet, trunchiat. Este clara metodă a necuratului (să nu uităm că satana înseamnă “cel care dezbină”, iar diabolos înseamnă “cel care clevetește”,”cel care minte”.) căci nu există metodă mai josnică și mai perfidă de a minți decât folosind “jumătatea” de adevăr. Îndemnul la “provocare” a Creatorului, este respins prin vorbele, ”să nu ispitești pe Domnul..”. Această ispită este provocarea la: minune facilă, la scamatorie, la circ, la amăgire și mai rău, la răstălmăcirea adevărului divin. Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Smintelile” →

Ionuț ȚENE: „Expansiunea Maghiară în Transilvania” de Alexandru Madgearu confirmă științific continuitatea românilor în spațiul carpatic

În privința continuității daco-romanilor și procesul de formare a poporului roman în spațiul carpato-danubiano-pontic s-au scris numeroase cărți și studii în istoriografia noastră în ultimele trei secole. Dincolo de ”enigmele și miracolul” formării poporului român în viziunea lui Gheorghe Brătianu, recent a văzut lumina tiparului la Editura Cetatea de Scaun din Târgoviște (2019), cartea ”Expansiunea maghiară în Transilvania” de istoricul noii generații, Alexandru Madgearu. Cartea este o adnotare bio-bibliografică la tot ce s-a scris despre invazia maghiară în Transilvania și despre etnogeneza poporului român. Studiul istoricului aduce la zi toată bibliografia și ultimele tendințe istoriografice privind migrația maghiară în Transilvania la cumpăna secolelor IX și X. Din ciocnirea acestor forțe tectonice entice din arealul transilvan aflăm de fapt date inedite despre primele formațiuni politice românești din Ardeal. Istoricul continua tendința istoriografică clasică pe linia lui Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, P.P. Panaitescu, Gh. I. Brătianu, Ioan Moga privind etnogeneza, trecând prin perspectiva istoriografiei din perioada comunistă semnată de Kurt Horedt, Ștefan Pascu și Radu Popa, apoi prin post-decembriștii Ștefan Gorovei și Victor Spinei, ca să ajungă la noua generație de specialiști în zorii evului mediu românesc: Viorel Achim, Tudor Sălăgean, Adrian Ioniță, Ovidiu Pecican și Alexandru Simion. Autorul reușește cu o acribie fecundă să obțină o sinergie a informațiilor pentru creionarea unei sinteze istoriografice autentice privind năvălirea maghiarilor în Transilvania. Ceea ce aduce nou istoricul în interpretarea etnogenetică a poporului român este tocmai interpretarea critică privind izvoarele năvălirii maghiarilor din Asia în câmpia panonică și coliziunea cu statele și cnezatele din Ardeal. Teoria roesleriană sau a academiei maghiare de la 1986 privind ”terra deserta” în Transilvania la venirea triburilor lui Arpad nu se susține științific. La sfârșitul secolului IX, când cele șapte ttriburi maghiare pătrund prin nord-vest în Ardeal, din Panonia, aici erau formațiuni statale sub suzeranitatea imperiului bulgar. Statul bulgar imperial controla vestul și sudul Transilvaniei și drumul sării din Apuseni. Din punct de vedere diplomatic international o parte din Ardeal era de fapt Bulgaria. Imperiul bulgar nu putea controla acest spațiu bogat în pământuri fertile și minerale fără să trăiască aici o populație autohtonă. Conform descoperirilor arheologice locuiau în comuniune și bună vecinătate românii nominalizați de cronici, ca ”Blachi” sau ”Blacus”, cu triburile slave. Alexandru Madgearu analizează etnogeneza din punct de vedere topografic. Numeroase denumiri bulgare din Ardeal au rămas în limba română, ele nu au fost preluate după ocupația maghiară din secolele X-XI, fapt ce dovedește că poporul român conviețuia în pace și vasalitate prosperă sub dominația imperiului bulgar, păstrând denumirile topografice bulgare, fără să renunțe la ele și fără să fie preluate de la maghiari. Românii nu aveau cum să dea denumiri bulgare unor râuri, locuri și localități dacă s-au așezat după cucerirea maghiară, ci trebuiau să le preia logic de la triburile lui Arpad. Dar nu a fost așa, fapt ce dovedește că românii au trăit sute de ani în bună vecinătate cu bulgarii și slavii preluând toponomia de la aceștia, nu de la maghiari. Cel mai elocvent exemplu este Bălgrad, care înseamnă ”orașul alb”. Maghiarii numesc Alba -Iulia altfel, Fehersvar, deci românii nu au păstrat numele bulgar al localității până în secolul XVII. Triburile maghiare au trebuit să ducă un război cu imperiul bulgar ca să poată intra în Transilvania, iar stăpânirea bulgară se făcea, nu peste o ”terra deserta”, ci peste un ținut cu locuitori autohtoni români.

Alexandru Madgearu aduce numeroase exemple de denumiri slave, române sau dacice privind viața autohtonilor care s-au păstrat doar datorită continuității. Vezi denumirele de juzi din latină, cnezi din slavă sau voievod, titlu preluat și de către unguri de la români până în secolul XVI, când a existat autonomia ardeleană. Istoricul aduce noi dovezi lingvistice privind preluarea de către secui sau sași a unor denumiri și toponime de la autohtonii vlahi în zona Transilvaniei de sud-est. Oricum incursiunea maghiarilor asupra Ardealului a durat până în secolul XIII în valuri. Inclusiv numeroase denumiri de la pecenegi au intrat în limba română, înaintea ocupației maghiare. Românii au preferat denumirile lingvistice bulgare și pecenege dsau chiar cumane intrate în vocabular înainte de instaurarea regatului maghiar, deci când limba română era deja formată. Este o nouă dovadă lingvistică de continuitate pe aceste meleaguri. Gelu ”quidam blachus” a fost un puternic duce care s-a opus invaziei generalului Tuhutum și care a pierit la confluența râului Căpuș cu Someș. Alexandru Madgearu susține teoria istoricului clujean Tudor Sălăgean că Gelu a avut capitala în vechea Napoca roman, în zona actuală a Pieței Muzeului, nu la Dăbâca, Gilău sau Calvaria. Epopeea lui Gelu s-ar fi putut întâmpla nu la începutul secolului IX, cum ar afirma Gesta Hungarorum, ci mai târziu la mijlocul secolului X. Este o interpretatere nouă și inedită, pe care istoricul o interpretează exhaustiv și credibil. Regatul maghiar abia în secolul XIII reușește să pună o oarecare stăpânire peste cnezatele din Maramureș, unde trăia o puternică comunitate românească. Istoricul nu susține teoria falsificării Diplomei Ioaniților de la 1247, de către austrieci în secolul XVIII ca să justifice stăpânirea Olteniei. Consideră Țara Severinului o denumire de ”patria nordului”, o marcă a imperiului bulgar, denumită așa geografic, fiind la nord de capitala lor. În secolul XIII existau deja puterncie cnezate românești ca a lui Seneslau, Fărcaș sau Litovoi. Fărcaș înseamnă lup în maghiară, posibil ca adevăratul nume al voievodului din Vâlcea să fi fost Lupu, nume totemic pentru autohtonii proveniți din daci. Cu toată politica de catolicizare a regatului maghiar, autohtonii își păstrază credința ortodoxă, fapt ce confirmă continuitatea, deoarece ei s-au creștinat de la începuturi în procesul de romanizare și etnogeneză daco-romană. Ei erau creștini înaintrea invaziei maghiare și refuzau catolicismul care li se părea străin de sufletul și tradițiile lor, încreștinate conform legendei, de la Sf. Andrei. Nici teutonii nu au reușit să-i catolicizeze pe autohtoni. Alexandru Madgearu consider că Transilvania este izvorul și leagănul etnogenezei românești și ”rezervorul” demografic care s-a revărsat peste Muntenia și Moldova prin ”descălecatele” cunoscute. Munții, dealurile ardelene și pădurile de nepătruns, ca cele din Vlașca sau Teleorman, au fost vetrele etnogenezei românești. Deși ca istoric aș prelungi fenomenul înspre Nistru și Tisa, prin existența unei populații autohtone dacice care a preluat elemente de civilizație romană, constituindu-se, astfel poporul român pe un areal mai larg, dincolo de granițele statului român de azi: Valea Timocului, Cadrilater, Basarabia, Transnistria, Pocuția, Tisa și Munții Tatra.

Continue reading „Ionuț ȚENE: „Expansiunea Maghiară în Transilvania” de Alexandru Madgearu confirmă științific continuitatea românilor în spațiul carpatic” →

Emilia STROE-ȚENA: Telefonul (jurnal)

Motto:

„Trecut-au anii …”

(Mihai Eminescu)

Am 19 ani și nu știu cum am ajuns să fiu mămică, atât de repede! Prin câte am trecut! Parcă nici nu a fost viața mea! Mai ieri eram o copilă care mergea la școală, mai ieri am terminat liceul, am dat și examenul de bacalaureat, iar apoi m-am căsătorit cu Andrei, prietenul meu din anii adolescenței. Locuiesc intr-un sat din vestul țării, un sat în care trăiesc în armonie români, unguri, nemți și sârbi. Am facut naveta la liceu, in orașul capitală de județ, atât eu, cât și Andrei. După ce am absolvit liceul, mă gândeam să mă înscriu și eu la o facultate, după obicei. Până la urmă, m-am căsatorit cu Andrei. Părinții mei au un mic magazin la stradă unde se vând de toate, de la produse alimentare, la băuturi și imbrăcăminte. Ei au considerat că le-aș fi de mare ajutor dacă aș vinde eu în locul lor. Andrei stă tot în casa noastră, este, cum se zice, ginere în casă. El a dat examen la Facultatea de fizică, dar nu a intrat. Dupa nuntă, dragul meu Andrei s-a mutat la mine. Locuim la etaj, unde sunt două camere și o baie. Este o casă renovată, reamenajată și foarte spațioasă. Părinții mei au rămas la parter, pentru că nu vor să mai urce scări.

Nici nu știu cum au trecut toți acești ani, anii copilăriei și adolescenței mele! Când mă uit în urmă, mi se pare, după câte mi s-au întâmplat, că parcă aș avea o sută de ani! M-am bucurat când am aflat că voi avea un copilaș. Andrei era și el în al noulea cer. Părinții mei își doreau să audă un gângurit de prunc în curtea lor. În fiecare dimineață mă priveam în oglindă și-l întrebam pe Andrei cum îmi ,,vine’’ burtica.

Am mers regulat la controalele medicale cerute de medicul ginecolog, mi-am făcut ecografiile necesare, apoi când bebelușul a crescut și l-am simțit cum se mișcă în burtica mea, am fotografiat ecografiile. Port copilașul meu nu numai în mine, ci și pe telefon!

Mă gândesc uneori, oare cum se vor fi descurcat mamele înainte, fără tehnica de azi? Mama mea, bunica sau străbunica mea ce vor fi știind ele atunci despre sarcină, despre evoluția ei, despre naștere? Se vor fi îmbolnăvit și ele, cu pruncul în pântecele lor? Și oare cine și cum le-o fi ajutat? Mie mi s-a facut rău o singură dată, într-o seară și am sunat-o imediat pe doamna doctor ginecolog, iar Andrei m-a dus într-un suflet cu mașina, la dânsa, la cabinet. Mi-a spus: „Alina dragă, stai liniștită, odihnește-te, vei face niște analize când voi fi eu de gardă la spital. Te-ai agitat cam mult, se vede treaba!’’

Am făcut și analizele, care mi-au ieșit bine. Am stat internată în spital două zile, apoi am revenit acasă. Când mi se făcea dor de bebelușul meu, mă uitam pe telefon la fotografii. Andrei zicea că abia așteaptă să-l vadă acasă. Peste câteva luni urma să nasc. Am ajuns la una din cele două maternități din oraș și m-am internat. Mai erau alături de mine încă nouă gravide. Am aflat cu stupoare că ne-am infectat toate, fără să știm exact sursa și că va trebui să stăm izolate 14 zile. Este o boală cumplită care a pus stapânire pe aproape toată planeta, iar medicii și asistentele, având grijă de pacienți, sunt cei dintâi expuși. Boala se manifestă urât de tot, debutează ca o gripă, apoi se agravează, virusul îți atacă plamânii, ajungi la terapie intensivă, unde respirația se face cu ventilatoare mecanice, pâna ce nu se mai face deloc ! Imagini înfricoșătoare circulă la televizor, pe internet, din toate spitalele lumilor civilizate, unde oamenii zac întinși pe holuri, nemaifiind paturi în saloanele de spital. Nimeni nu poate spune exact cum a apărut acest virus atât de rău, care a făcut și face sute de mii de victim, răspândindu-se cu o viteză fantastică și închizându-ne în case de teama lui.

Continue reading „Emilia STROE-ȚENA: Telefonul (jurnal)” →

Al. Florin ȚENE: Cunoașterea la ziariști din perspectiva raportului dintre gnoseologie și praxiologie

Unirea într-o concepție filosofică unitară a două dimensiuni ale cunoașterii, necesare meseriei de jurnalism sunt: reflectorie și constructivă.Baza acestei unități fiind activitatea în ziaristică.

Prin această activitate, cunoașterea stă la baza scrierii unui articol, reportaj, informație etc, fiindcă cunoașterea re-produce și transformă ceea ce există, în așa fel încât obiectul, evenimentul se subiectivează, adică poartă amprenta subiectului dar și autorului, iar subiectul se obiectivează, fiind o parte a comunicării.În acest context, realitatea reprodusă de ziarist este și obiect al cunoașterii și obiect al acțiunii, iar ziaristul este și subiect cunoscător și agent transformator, dar în primul rând este comunicatorul principal prin presă. Prin indermediul acțiunii, ziaristul este integrat ontic, căpătând și statutul de transmițător de informație. Acționând prin scriierile sale, ziaristul devine subiect, adică se desprinde de existență pentru a o transforma în obiect al cunoașterii și al scrierilor sale , dar, tot acționând, ziaristul se integrează în existență și devine obiect al propriilor sale scrieri. Relația dintre subiect și obiect se instituie astfel ca relație acțională. Ziaristul acționează conform statutului său, pentru a cunoaște și a trasmite mai departe, consecința fiind transformarea sa și ca subiect și ca comunicator.

Orice obiect cunoscător individual sau colectiv se află, în momentul când întreprinde un act de cunoaștere, într-o anumită situație praxiologică, la care se adaugă orizontul cunoștiințelor pe care le posedă, precum și mijloacele (aparate de înregistrat sunetul, aparate de fotografiat și filmat ) și procedeele utilizate pentru săvârșirea actului gneosologic respectiv.

Astfel, activitatea practică și cunoașterea sunt două modalități de manifestare a ziaristului, care se presupun și se intercondiționează.

————————–

Al. Florin ŢENE

Dan TEODORESCU: Cultură fără frontiere pe timp de pandemie în cadrul Ligii Scritorilor Români – Filiala Iaşi-Nord Est

Sâmbătă, 17 octombrie 2020, la Hotelul Moldova, a avut loc o nouă lansare de carte în cadrul Filiale Iaşi-Nord Est, organizaţie culturală care aparţine de Liga Scriitorilor Români (LSR). Partenerii filialei ieşene în organizarea acestei manifestări culturale au fost Uniunea Creatorilor Profesionişti – Sucursala Iaşi, Cenaclul de Literatură şi Pictură „Oczav Băncilă” al Cercului Militar Iaşi şi Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România (UZPR).

În faţa publicului s-au aflat scriitorii Dan Teodorescu şi Mariana Conzaru, moderatorul evenimentului fiind scriitoarea Corina Matei-Gherman.
Dan Teodorescu şi-a lansat trilogia tricoloră „Covid 19”, care cuprinde volumele de mare întindere, „Staţi în casă!”, „Ieşeiţi din casă!” şi „Mergeţi acasă!”. În aceste cărţi, editate la PIM Iaşi, se detaliază viaţa noastră de zi cu zi, în special viaţa culturală şi sportivă în 2020, anul pandemiei de coronavirus, iar aceste trei volume sunt scrise mascat, cu mâinile curate şi cu respectarea distanţei fizice, ne spune autorul. Cărţile lui Dan Teodorescu au fost prezentate de Ionel Pintilii, Ilie Serediuc, Calistrat Robu, Corina Matei-Gherman, iar cu ajutorul telefoniei mobile au intervenit în „plen” scriitorii din localitatea Codăeşti – judeţul Vaslui profesorii Ioan Hodaş şi Silvia Hodaş.

Noul membru al LSR – Filiala Iaşi-Nord Est, Mariana Cobzaru, şi-a lansat volumele „Prietenii copiilor” (o carte pentru cei mici) şi „Blestemul florii de liliac” (o carte pentru cei mari). Cărţile, editate la ŞTEF Iaşi, au fost prezentate de Constantin Timofte, Mirela Cioclu şi Corina Matei-Gherman.
Pe parcursul evenimentului de la Iaşi au mai fost prezentate alte două cărţi, una dintre ele, „Prietenie fără cuvinte” (un volum pentru copii, prezentat de Corina Matei-Gherman), fiind scrisă de regretata Angela Pistol, plecată recent la îngeri în urma unui tragic accident rutier, publicul ţinând şi un moment de reculegere pentru fosta lor colegă de la LSR – Filiala Iaşi-Nord Est.
A doua carte, venită din Germania, a fost prezentată de Dan Teodorescu, volumul numindu-se „Povestea mea de integrare – sau 14 poveşti, 14 vieţi, 14 lumi”, colecţia fiind îngrijită de Nadia Marin, Ionela van Rees-Zota şi Claudia Petruşca, din zona Centrului Cultural Româno-German „Dumitru-Dorin Prunariu”, din Nürnberg.

Evenimentul cultural moldav a fost presărat şi cu mai multe momente artistice, susţinute de interpreţii de muzică uşoară Silviu Labeş, Silvia Aboaice, Andreea Coman şi Sofia Onică (ultiumele două fiind eleve la Atelierul de Voce by Andra Botez), folkistul Adi Gegiuc, chitaristul Matei Coriciuc, interpreţii de muzică populară Ştefan Deaconiţa, Eliana Agafiţei şi Karla Ursu.
Cei implicaţi în organizarea şi susţinerea evenimentului au primit şi diplome de excelenţă din partea organizatorilor.

Continue reading „Dan TEODORESCU: Cultură fără frontiere pe timp de pandemie în cadrul Ligii Scritorilor Români – Filiala Iaşi-Nord Est” →

Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Iubirea ca măsură a vieții

Suntem nevoiţi să recunoaştem că romanul epistolar este o apariţie mai puţin obişnuită în peisajul creaţiei literare. Oricum, în condiţiile actuale când pana, stiloul şi chiar popularul pix tind să devină exponate de muzeu vom întâlni din ce în ce mai rar această formă de exerciţiu literar. Aceasta este şi cauza care mă face să zăbovesc puţin în istoria genului.

Cu subiectivităţile de rigoare, se pare că, în cultura occidentală, este considerat ca fiind deschizător de drumuri în respectiva nişă povestea de iubire a cuplului Abelard şi Heloise inclusă în Roman de la Rose în 1230, deşi la titlu mai concurează şi Scrisorile unei călugăriţe portugheze a Mariannei Alcoforado din 1667, unde apar, cu un curaj de-a dreptul nebunesc pentru acele vremuri, secvenţe de un tulburător erotism sau poate romanul Scrisori de dragoste ale unui nobil către sora sa semnat de Aphra Behn (pseudonim) în 1684. Dar vremea triumfului pentru acest gen de scrieri este secolul al XVII-lea când apar nume precum Samuel Richardson (Pamela, Clarissa), Montesquieu (Scrisori persane), Goethe, Jean Jacques Rousseau şi, desigur, Choderlos de Laclos, autorul Legăturilor periculoase cele care ne-au fascinat şi pe noi prin anii şaizeci, deşi nu prea am înţeles de ce. Poate ne aşteptam la altceva sau poate traducerea mediocră a afectat calitatea poveştilor… Acum se pot aminti în cadrul genului şi nume mari, precum Dostoievski, Wilkie Collins ori Bram Stoker, mult mai cunoscut ca autor al romanului de groază Dracula.

Contemporaneitatea, definită aşa pentru perioada secolului al XX-lea aduce şi ea o multitudine de nume, unele chiar de primă mărime precum: Amos Oz, Vladimir Nabocov, Stephen King sau John Barth ori Daniel Keyes, cel care a scris Flori pentru Algernon, Luis Lopez Nieves (Inima lui Voltaire), Carl Steadman (Două singurătăţi), Rob Wittig (Tovarăşi la tristeţe) şi mulţi alţii.

Poate este bine să înţelegem şi faptul că dezvoltarea unor ramuri ale ştiinţelor moderne, precum mecanica cuantică ori nanotehnologiile ar fi fost mult mai lentă dacă nu am fi avut acces la corespondenţele savanţilor vremii. Sigur, mijloacele moderne de comunicare sunt mult mai rapide şi, culmea, mai ieftine, favorizând răspândirea cunoştinţelor şi transformând nu doar natura comunicaţiei, ci chiar ritmul cunoaşterii ştiinţifice cu implicaţii majore în dezvoltarea nivelului de civilizaţie şi confort. Cu toate acestea, farmecul şi chiar fascinaţia stilului epistolar păstrează încă acest gen de creaţie, în zona interesului public.

Nu voi trece însă de subiect fără să aduc în discuţie situaţia romanului epistolar din Extremul Orient acolo unde timpul acestor creaţii are alte coordonate. Spre regretul meu nu cunosc nimic pe această temă din spaţiul cultural chinezesc, însă numele curtezanei imperiale Sei Shonagon (966-1017 sau 1025) impune prin popularitatea eseurilor sale adunate în Cartea cu perne, o superbă colecţie de bârfe, poezie, observaţii sau chiar plângeri adresate instanţelor vremii. Scrierea este mai degrabă un fel de jurnal, însă fiind scrisă la persoana întâi toate cele peste două sute de capitole (numite intrări) pot fi considerate epistole. Uimitoare este şi circulaţia acesteia sub formă de manuscris mai bine de şapte veacuri, editată fiind doar secolul al XVII-lea. O evoluţie care arată cu forţa argumentului cât de preţuit este totuşi romanul epistolar.

Desigur ar fi impardonabil să uit de tezaurul epistolar autohton scos la lumină prin editarea volumului Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu iubit, prin grija admirabilei Christina Zarifopol-Illias, cel care cuprinde schimbul de scrisori dintre Mihai Eminescu şi Veronica Micle. Cartea, la apariţie, a produs un adevărat seism în lumea culturală, chiar dacă nu au lipsit unele rezerve cu privire la afectarea imaginii legendare a celor doi, date fiind frazele uneori banale ale corespondenţei. Deşi, personal, am convingerea că se poate considera acest lucru ca fiind cât se poate de benefic pentru cunoaşterea adevărului dincolo de etichetările impuse prin autoritatea critică a lui Călinescu.

Nu cred că trebuie omis din discuţie nici romanul epistolar Astra (1882) scris de Carmen Silva (Elisabeth de Wied, soţia regelui Carol I) împreună cu Mite Kremnitz, doamnă de onoare, cumnata lui Maiorescu, dar şi una din iubitele lui Eminescu, cea care îi facilitează acestuia primirea la curtea reginei şi, implicit, rezolvarea unor probleme de editare a unui volum de poezii.

Voi aminti desigur şi de un alt roman cu serioase inserţii epistolare: Carol al II-lea al României, un rege trădat unde scrisorile dintre Elena Lupescu şi rege nu trec de nivelul aceleia, mult mai savuroase, din O noapte furtunoasă primită de zburdalnica Ziţa de la fantele amorez, Rică Venturiano. Un asemenea demers epistolar poate că ar fi mai bine să fie evitat!

Acestea fiind preliminariile considerate necesare unei recenzii pentru o scriere încadrată ferm acestui gen literar, voi putea trece la exprimarea unei frumoase surprize, dar şi a unui plăcut sentiment de bucurie intelectuală, ambele produse de lectura romanului Remember epistolar scris de doamna doctor Cornelia Ursu. Am menţionat profesiunea doamnei în primul rând pentru că are legătură directă cu personajul principal al scrierii, dar şi pentru a sublinia verosimilitatea unei fascinante ficţiuni literare.

Cartea, împărţită în patru capitole cu douăsprezece subcapitole, este o splendidă metaforă cu trimitere la anotimpurile şi lunile unui an, nu doar pentru o strictă încadrare temporală, ci pentru a sublinia un subtil mesaj holistic, mai greu de descifrat pentru un cititor grăbit, aşa cum am devenit cam toţi. Consider că ritmul scrierii, unul bine gestionat, calm, liniştitor şi armonizat unei ambianţe non conflictuale este de natură să dea acea impresie de serenitate şi împăcare cu tine însuţi, dar şi cu lumea din jur, deşi motive de supărare ori mânie ar cam fi la tot pasul.

Personajul principal este o fată, una din acelea care nu-şi propune să fie vreo rebelă, ci se străduieşte să se încadreze cât mai bine cerinţelor sociale, fiind astfel preocupată în primul rând de activităţile şcolare, beneficiază de o educaţie în care bunul simţ este pilonul central, iar firea ei timidă, sensibilă şi oarecum introvertită este exact ceea ce face din această fată un fel de model, acela pe care mamele mai puţin norocoase îl tot oferă ca reproş unor copii aflaţi mai tot timpul în contradicţie cu sfaturile bune (oare câţi dintre noi am făcut asta?) ale celor în vârstă.

Primul este capitolul Emoţii de primăvară. Aşadar în jurul miracolului reînvierii apare, firesc, şi prima dragoste. Asemănătoare cu o vâlvătaie dureros de intensă, de tip cosmic, menită să dureze o veşnicie. Este reciprocă, deci şansele, calculate matematic, având în vedere că ambii tineri sunt pasionaţi de acest obiect de studiu, sunt! Doar că soarta are alte calcule şi eternitatea iubirii se destramă cam după un an din cauza orgoliilor, a conjuncturilor sociale, dar şi a unei neîncrederi exprimată de mama băiatului precum că medicina, facultatea spre care optează fata, nu ar fi chiar pentru oricine.

Vorbele duhnind a dispreţ sunt corect receptate de fată care-şi dă seama că viitorul iubirii lor este unul sortit eşecului. Ce scurte sunt eternităţile primăverii!

Reuşita, pe primul loc, la admitere în facultatea de medicină este în fond o victorie a perseverenţei, a unei remarcabile tării de caracter şi, de ce nu, o infirmare drastică a predicţiilor acre şi marcate de insuficienţa orgolioasă a fostei viitoare soacre.

Facultatea cu marile ei solicitări, studiul şi noutatea mediului, sunt priorităţile de acum însă este vară şi intrăm în al doilea capitol: Idilă doar de o vară. Splendidă idilă, cu acelaşi grad de trăire emoţională cu aceleaşi vise împărtăşite în lungi seri de armonie sufletească şi, banal, acelaşi sfârşit. Interesele meschine, dorinţele de parvenitism, dar şi o făţărnicie exemplară, aruncă în gheena timpului şi această iubire începută aparent tot sub pecetea eternităţii.

Din nou, dar într-un context social şi profesional extrem de convulsionat, pe primul plan al preocupărilor trec alte priorităţi. Un nou loc de muncă, o nouă ambianţă, noi relaţii, totul pare a îndepărta ideea vreunei idile, fie ea chiar şi trecătoare. Numai că, din nou înscrisul din cartea vieţii se aşeză în dreptul său primordial şi un nou subiect devine protagonistul unei iubiri. Suntem însă la al treilea capitol intitulat: Romantism autumnal, aşa că întreaga scriere nu mai palpită, nu mai clocoteşte precum un vulcan şi nici nu mai arde. Titlul sugerează un soare blând care învăluie cu auriul luminii sale o natură melancolică ce mai păstrează încă amintirile verii toride prin care a trecut, pregătindu-se însă pentru o perioadă mai grea, cea în care viscolele şi gerurile îi vor fi însoţitori.

Continue reading „Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Iubirea ca măsură a vieții” →

Emilia STROE-ȚENA: Angellus

Motto:

„Și Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor” (Biblia, Geneza)

Din înălțimea statuilor ce-I reprezintă pe apostolii Mântuitorului și aflate pe frontispiciul catedralei „Sfântul Petru” din Roma, curgeau șuvoaie de apă, lacrimi ale cerului innegurat, ca dintr-un ochi imens, fară odihnă. Catedrala, cu colonadele și cu piațeta sa altădată plină de mulțimi de suflete, prezente acolo în așteptarea celebrării unei solemne liturghii de către un trecător sfânt părinte, părea a nu se ridica din potopul dezlănțuit de mânia divină. În tot acest peisaj acvatic, o voce se auzi, vocea unui singur om, care putea depăși puzderia picăturilor de ploaie; cel ce avea voie să străbată prin ploaie piațeta, doar el, alături de o făclie aprinsă pentru eternizarea momentului. Era papa Francisc, care binecuvânta planeta, rugându-se Domului să ierte păcatele noastre și să ne izbavească de boala recent apărută, care făcea ravagii mai ales in Italia. Revenea în cuvântarea sa un refren: „Nu vă temeți ! Nu vă fie frică ! Aveți credință in Dumnezeu !”

În tot acest timp, miliarde de ochi ațintiți în fața televizoarelor, îl urmăreau cum își poartă pașii dintr-o margine în alta a catedralei, cum ploaia se scurge pe îmbrăcămintea sa albă și cum cuvintele evanghelice se înșiruie ca într-o poveste, cu calmul lor binecunoscut și specific. Sfântul părinte punea în fața ochilor noștri imaginea apostolului Petru și a furtunii pe mare, care-l împiedica să vină la Mântuitorul Hrisos, având impresia că barca se scufundă din pricina valurilor. Atunci Mantuitorul îi spune să nu se teamă, întrucât credința sa va învinge, valurile se vor potoli, iar Petru va ajunge la El. Cuvintele papei Francisc în sunetul ploii trezeau în inimi un ecou de neuitat: „ Nu vă temeți ! Nu vă fie frică !” El însuși părea un apostol venit din vremi apuse spre a ne îmbarca pe noi, cei bolnavi și decăzuți din societatea de azi, pe corabia lui Hristos, arcă sigură și de nezdruncinat, arcă a credinței, smereniei și adevărului.

Odinioară, Francisc din Assisi propovăduia și el simplitatea, căința, smerenia, rugăciunea, ca modalități de conviețuire cu oamenii și cu Dumnezeu. Papa Francisc și-l luase ca model.

Din adâncul inimii, rostind rugăciunea ANGELUS, într-o piațetă umplută doar de stropii de ploaie ce cădeau neîncetat, cu AVE MARIA, in gând, papa Francisc părea să vadă mulțimile de oameni care-l însoțiseră cu un an în urmă în pelerinajul său prin România, când spusese: „Să mergem împreună !”

Continue reading „Emilia STROE-ȚENA: Angellus” →

Lia RUSE: Poarta trecutului

POARTA TRECUTULUI

În câtă vreme se pârguie frunza

Fluturată-n argintul de aer ?

Cu raze blânde, timpul, dintr-un caier

Își toarce fir de aur și-și țese bluza…

S-aprinde sprinteneala culorilor!

Lumina așezată-n ochiul timpului,

Lunecă-n culcușul anotimpului

Pe-o melodie tandră a viorilor.

Frânghii de norele urcă în toamnă

Urmărind tangoul merelor domnești

Ca un copil mă prind singură în povești,

O, natura-i elegantă ca o doamnă…

Câtă iubire am strâns în inima mea!

Câtă culoare ! Pe trepte abisale,

Dansând, de drag, frunza-n clipele sale,

Pe frunți de vis coboară câte-o stea

Sub boltă în galbenă aprindere

Fumegă brazii în hățișul vântului,

Frunzele cad pe valul cântului

Semn că va veni o altă întindere….

………………………………………………

Dorul fulgeră poarta trecutului

Izbucnește gândul în amintirea

Ce subit înmugurește iubirea

Și tresare clipa-n visul sărutului

……………………………………………..

Mireasma cerne ușor ploaie din nuc

Cum se scutură grădina peste vară?!

Lumina pică dintr-un potir de ceară

Și,.. dorul meu mă îndeamnă să mă duc!

——————–

Lia Ruse

Montreal, Canada

Octombrie 2020

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală. Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XX(2020), nr. 431(1 –15 Octombrie)

Dragii mei enoriași!

Nu ne furați sfinții! Acest apel era scris pe o pancartă a credincioșilor participanți la pelerinajul de la moaștele Sfintei Cuvioasa Parascheva de la Iași din 14 octombrie, anul acesta. M-a cutremurat, așa cum m-a cutremurat strigătul tinerilor de la Revoluție, din Timișoara: ,,Vom muri și vom fi liberi!” Asemenea apeluri vizează substraturi profunde ale conștiinței, ale mentalității noastre de creștini și de români. În momentele de referință ale vieții, răzbate la suprafață strigătul disperat al unei generații, al unor mase de oameni, moștenitoare ale unor tradiții și credințe străvechi.

Pelerinajul la moaștele Sfintei Cuvioasei Parascheva de la Iași ridică o serie de probleme, atât pentru autorități, cât și pentru credincioșii de rând. Vom încerca să le analizăm, cu slabele noastre puteri.

Autoritățile politice și administrative, care au gestionat situația de la Iași au avut în vedere evitarea unor aglomerații masive de oameni veniți din cele mai diverse zone ale țării, iar uneori și din străinătate, care ar fi putut duce la o adevărată explozie a pandemiei. Nimeni nu contestă acest lucru, iar cei ce au luat măsuri privind organizarea pelerinajului, cu siguranță că au fost oameni de bună credință. Au scăpat însă din vedere un lucru esențial: colaborarea cu autoritățile religioase, cu Mitropolia Moldovei, care ar fi avut un cuvânt greu de spus și ar fi putut să ajute la găsirea unor soluții mult mai eficiente, care să împace și legea și pelerinii. Din câte am înțeles din presă, nu a existat nici un fel de colaborare în acest sens. Mitropolia pur și simplu nu a fost băgată în seamă. Păcat! Poliția, jandarmii și preoții din municipiul și din județul Iași ar fi putut gestiona situația, ar fi putut organiza corespunzător pelerinajul, astfel încât să se păstreze distanța corespunzătoare între pelerini, să se poarte mască, să se facă dezinfectarea imediată a raclei după fiecare pelerin. Se putea prelungi programul la mai multe zile. Se instalau stații de amplificare și video în mai multe locuri din apropierea catedralei pentru transmiterea slujbei. Alte măsuri specifice puteau fi luate acolo, la fața locului, de oameni care aveau experiența anuală a acestor pelerinaje și știau unde și cum trebuie să intervină. Printr-o bună colaborare a autorităților politice, administrative și bisericești se puteau găsi soluții, care să mulțumească pe toată lumea.

O bună parte din vină revine și pelerinilor. Nu cred că au fost pelerini adevărați cei care forțau cordoanele organelor de ordine, cei care strigau nu tocmai ortodox. În asemenea cazuri sunt infiltrate adesea și grupuri de diversiune, care urmăresc scopuri politice, discreditarea unor partide, căderea unor miniștri și unor guverne etc. Este păcat ca o manifestare pur religioasă să fie transformată într-o manifestare politică! Scriu aceste rânduri cu durere pentru creștinii adevărați, care au mers la Iași cu toată sinceritatea unei credințe adevărate să se întâlnească cu Sfânta lor, cu Sfânta Moldovei. De sute de ani, din vremea lui Vasile Lupu, așa s-a pomenit, așa s-a obișnuit. Toate generațiile de creștini de atunci încoace au procedat așa. Au așteptat un an întreg, au înscris pe răbojul sufletului toate necazurile, toate nevoile și aspirațiile lor, ca să i le destăinuie Sfintei de ziua ei. Dacă nu ar fi simțit nici o binefacere, nici o împlinire, nu s-ar mai fi dus în anii următori, dar au fost și sunt oameni, care au mers la Sfântă zeci de ani la rând. Pelerinajul din 14 Octombrie a devenit pentru mulți o necesitate astringentă. Așa cum abia aștepți să te întâlnești cu cineva drag, fie că e părinte, fie copil, fie frate, soră, prieten etc. după mulți-mulți ani de despărțire, așa simt acești oameni povara dorului de ,,Sfântulița” lor. Lângă lacra ei cu moaște și-au plâns durerile, și-au destăinuit secretele, și-au înălțat rugăciunile. Pe ea au rugat-o să le dea sănătate lor și celor dragi aflați în suferință, să îndepărteze de la unii patima beției, a fumatului, a desfrâului și altele asemenea. Pe ea au rugat-o să le dea pace și liniște în casă, înțelegere între soți, părinți și copii. Pe ea au rugat-o să le ocrotească pe cei dragi plecați să-și câștige o pâine printre străini. Pe ea au rugat-o să mijlocească la Dumnezeu pentru sufletele celor plecați în veșnicie nespovediți, neîmpărtășiți și nepregătiți. Sfântulița le-a fost mamă, soră, prietenă. Acum, în vreme de grea încercare, când auzim zi de zi de cifre imense de infectați, de spitalizați, de morți, când vedem cum sunt duși cei morți de covid cu mașina poliției până la cimitir și nu mai au parte nici de o înmormântare creștinească, acum nevoia de ocrotirea Sfintei este mai puternică decât oricând. Au rugat-o când a fost secetă, când au fost epidemii de ciumă, de holeră, când au fost războaie, când au fost cutremure, cum să n-o roage și acum? Se duceau la Iași peste o sută de mii, dar nu erau toți cei care o cinsteau și o venerau pe Sfântuliță. Alături de aceștia erau și milioanele de creștini ortodocși, care participau în ziua ei la slujbele ce se oficiau în cinstea ei în toate bisericile ortodoxe, erau miile de familii, care aveau praznicul casei de ziua Sfintei Parascheva, localitățile care aveau nedei în această zi. Erau alături de aceștia miile de femei și bărbați, care poartă numele Sfintei sau derivate ale numelui ei. Sfinții fac parte din ceata prietenilor lui Dumnezeu, dar fac parte și din viața noastră. Credința noastră în Dumnezeu și-n sfinții Lui ne este reazim în viață, ne dă încredere în viitor, putere de a suporta mai ușor greutățile și necazurile în viață. Cu Dumnezeu și cu sfinții Lui alături nu mai suntem singuri, indiferent cât ar fi bolile de periculoase, vrăjmașii de puternici, necazurile de mari. Cele ce par cu neputință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu și la sfinți.

Conducătorii noștri, fie că sunt români sau străini, fie că sunt creștini ortodocși sau de alte confesiuni, trebuie să înțeleagă aceste aspecte. Ele fac parte din psihologia poporului român, din sufletul lui. Nimeni nu are dreptul să intre încălțat în sufletul unui popor. Cei ce fac legile, ordonanțele și ale reglementări legislative trebuie să ia în calcul aceste realități spirituale și faptul că oamenii sunt oameni, ci nu roboței și marionete.

Lozinca ,,Nu ne furați sfinții!” nu este numai a pelerinilor de la Iași din zilele trecute, ci este strigătul de disperare al unui neam întreg, al poporului român, creștin-ortodox din tată-n fiu.

Suflet călător(V). Moartea este prilej de meditație a celor rămași în viață. Ei cugetă asupra vieții și asupra morții, asupra rostului existenței omenești pe acest. Altfel spus, este momentul prielnic de a ne pune întrebările fundamentale, care au frământat lumea în toate timpurile și în toate locurile unde au existat comunități umane. Într-un bocet din Mărășești întâlnim versuri tulburătoare, care privesc condiția umană: ,,Omu-n lume-i ca o floare,/Când îi vine ceasul,moare./ Floarea tot mai înflorește,/Iar omul putrezește./Vine moartea-ntr-un clipit/Ca să-l ia de pe pământ,/Lasă masă, lasă casă,/Lasă viața frumoasă./C-așa-i viața omului/Ca și frunza codrului;/ O bate ploaia și vântul,/S-amestecă cu pământul./O suflă vântul pe toată,/Parcă n-a fost niciodată./Lasă casă, lasă masă,/Lasă viața frumoasă/De bea paharul de moarte,/Atunci le uită pe toate./C-așa-i viața trecătoare,/Unul naște, altul moare./Stai, soare, nu te grăbi,/Pânʼ cutare s-o găti/Ci podoabe de mătasă,/C-acu pleacă de acasă,/Cu podoabe de argint,/Că pleacă de pe pământ./Pământu-i veșmânt uscat,/Ai trecut și te-a uitat./Te-ai stins ca o lumânare/Într-un răsărit de soare./Ai trecut cum trece bruma,/Te-ai dus pentru totdeauna!”

Cel ce moare are de făcut un drum lung prin lumea de dincolo, până ajunge la Domnul Hristos: ,,Să se ducă la Hristos,/C-acolo-i locul frumos./Acolo-s mesele-ntinsă/Și făcliile aprinsă”. Plecarea însă e definitivă, pentru totdeauna: ,,Lunca-i luncă,/Iarba-i verde,/Cutare nu se mai vede,/Nici acu și niciodată,/Nici cât o fi lumea toată!”/

Despărțirea e sfâșietoare însă, nu numai pentru cei rămași, ci și pentru cel care pleacă. Convingerea că cel mort continuă să trăiască prin sufletul său este puternică, incontestabilă. Au loc dialoguri între cei vii și sufletul celui răposat: ,,Plecași, cutare, plecași,/Oile cui le lăsași?/ Le lăsași la copilași./Pe lume cât ai trăit,/De ele tot ai văzut,/De-adăpat le-ai adăpat,/De mâncare tu le-ai dat./ ,,- De-adăpat cinʼle-adăpa?” ,,- Copilașii când or vrea!/De mâncare ei le-or da,/De-o putea, de n-or putea!”/,,Oilor, oițelor,/Voi lâna să v-o cerniți,/Jumătate s-o-negriți,/Pe cutare să-l jeliți!”.

Mortul pleacă în lumea de dincolo, dar dorul, grijile și legătura cu lumea de aici rămân puternice. ,,Ră jale-am prăvit,/De m-am despărțit/De-ale mele vaci/Și de-al meu grajd!/Cine mâncare le-o da?/Cine le-o mai adăpa? Cine grij-o mai avea/De turmița mea de oi/Care-o pășteam prin zăvoi?/ Cine-acu le-o mai păștea?/Cine le-o mai adăpa?/Că eu nu le-oi mai putea,/Nici acu și niciodată,/Nici cât o fi lumea toată!”

Ar fi o soluție de atenuare a acestor griji prin înmormântarea ,,lângă casă”, ,,în grădină”, ,,lângă stână”, oricum, cât mai aproape de familie, de vite, de locurile dragi: ,,Și noi, dragă, te-om rugare/Cu rugare mare,/Cu rugare tare,/Ca să mi te-ngroape/Lângă noi, aproape,/Să-ți facă groapa sub scară,/Să fii tot cu noi pe-afară./Să-ți facă groapa-n obor,/Si fii tot cu noi la zbor./Să-ți facă groapa-n grădină,/Să fii tot cu noi la cină./Să-ți facă groapa-n luncă,/Să fii tot cu noi la muncă./Să-ți facă groapa-n zăvoi,/Să fii tot cu noi la oi!” Este și dorința ciobanului mioritic de a fi îngropat ,,în dosul stânii/Ca să-mi aud câinii.” Lucrul acesta este foarte interesant. Spunem aceasta, gândindu-ne la momârlanii de peste munți, dintre Petroșani și Hațeg, populație străveche, foarte probabil dacică, care-și îngroapă morții în curte, în grădină, până astăzi. E foarte posibil ca și dacii să fi avut acest obicei, în ideea că astfel sufletele celor decedați nu se vor supăra pe cei rămași, nu se vor transforma în strigoi sau moroi și nu le vor face rău. Îngropându-i în curte, lângă casă, în grădină, morții vor continua să facă parte din familie, legătura dragostei va străbate perdeaua morții și va uni cele două tărâmuri ale existenței. În felul acesta despărțirea nu mai era atât de dureroasă, de apăsătoare.

Despărțirea de cel răposat nu o resimt și nu o exprimă numai oamenii, ci și animalele, pomii, florile etc.: ,,Scoală, Angelică, scoală,/De mai ieși în prag afară,/Să vezi vitele cum zbiară/Și nu zbiară după fân,/Zbiară dup-a lor stăpân./Iar, Angelică, iar, Ia mai ieși în prag afară,/Să vezi pomii cum te plângu!/Plânge-mă, să faceți lac,/Că eu n-am ce să vă fac!”

Cuvinte duhovnicești. Din scrierile Sfântului Tihon de Zagorsk am selectat pentru azi un fragment intitulat Oaia rătăcită. Iată-l:

Vezi că o mioară care s-a rătăcit de turma ei aleargă, zbiară și le caută pe celelalte, până când iarăși le găsește. Asemenea i se cuvine să facă și creștinului aceluia care din nevrednicie și neascultare s-a depărtat de turma oilor lui Hristos: să caute, să ceară, să bată și să plângă, până când se va alătura acestora din nou; și, dimpreună cu David să-I ceară Lui, rugându-se stăruitor: „Rătăcit-am ca o oaie pierdută, caută pe robul Tău” (Ps. CXVIII, 176). Se depărtează de turma lui Hristos tot nelegiuitul, desfrânatul, preacurvarul, tâlharul, furul, șperțarul, cămătarul, necăjitorul, vicleanul, clevetitorul, bețivul, iubitorul de plăceri trupești, vorbitorul de rău, mâniosul și alții asemenea lor; fiecare dintre aceștia este o oaie pierdută, care s-a rătăcit de turma lui Hristos. Căci oile lui Hristos ascultă de glasul Lui, după cum El Însuși zice nouă: „Oile Mele ascultă de glasul Meu” (Ioan, X, 3). Și chiar de socotesc unii că aceia se găsesc și ei în turma Mântuitorului, prin firea lor sunt străini de aceasta și vor rămâne străini de Hristos Însuși și de viața veșnica până când nu se vor întoarce cu adevărat, unindu-se cu turma Lui. Întâmplarea și cugetarea aceasta te povățuiește să te cercetezi pe tine, căutând dacă nu cumva, din nepăsare, te-ai rătăcit și tu de turma lui Hristos. Și dacă vei zări în conștiința ta această pustiire, nu zăbovi să te întorci prin pocăință, lacrimi și suspine, până când mai este încă vreme și mai sunt deschise porțile binecuvântatului sălaș al oilor lui Hristos, în care intrăm prin pocăința și credința cea adevărată”.

Cele zece porunci ale poporului român. Circulă pe internet în ultima vreme un material cules dintr-un ziar datat 5 octombrie 1930 cu acest titlu. Îl redăm, fiind important:

Daţi copiilor voştri nume românesc!
Păstraţi-vă graiul, portul şi obiceiurile cele vechi româneşti, pentru că acestea sunt temeliile întregii naţii româneşti şi stabilesc identitatea noastră ca indivizi ai unei naţii.
Limba românească este o moştenire din bătrâni şi totodată o avere care nu trebuie să se piardă niciodată, stă la baza înţelepciunii şi culturii populare.
Adunaţi toate scrierile precum şi toate poeziile, cântecele, chiuiturile, basmele şi proverbele româneşti, ca nu cumva să se piardă, daţi-le de la gură la gură ca să le ştie fiecare; folclorul este o comoară de înţelepciune, de experienţă umană.
Păstraţi-vă legea ortodoxă, bisericile, precum şi toate lucrurile din vechime; nimic altceva nu a păstrat până acum morala necesară civilizaţiei adevărate.
Nu uitaţi la orice pas sau lucrare, că sunteţi Români. Cumpăraţi tot ce vă trebuie numai de la Români si cereţi-le să producă mai bine.
Fiţi mândri dacă sunteţi în stare de a învăţa pe alţii a vorbi limba cea frumoasă românească şi să puteţi transmite folclorul.
Fiţi mândri de poporul românesc, de moșii și strămoșii voștri, pentru că el este unicul care a luptat cu toate liftele păgâne pentru a păstra graiul românesc, moștenit din vechime, cultura românească, care a dat lumii atâtea genii.
Ajutoraţi totul ce simte adevărat româneşte şi respectă tradiţiile si cultura românească.
Ca buni români nu uitaţi niciodată de Dumnezeu, pentru că numai prin credinţa în El s-a păstrat binele întregii Românii Mari de azi(1930)”.

In memoriam: Acad. Ștefan Pascu(II). ,,Domnul Ilarie Hinoveanu, directorul Editurii ,,Scrisul Românesc”, a fost de acord ca Domnul Acad. Ștefan Pascu să-mi facă referatul și l-a încredințat pe redactorul Rusu-Șirianu să facă formalitățile și să trimită cartea la Cluj.

A urmat o perioadă stupidă. De la Craiova mă mințeau că vor trimite cartea, că au trimis-o, că au uitat, că iar o vor trimite. Bazându-mă pe afirmațiile oltenilor, îl deranjam pe Domnul Pascu mereu cu telefoane, ca să-l întreb dacă a primit, sau când să mă duc să-mi dea referatul. La un moment dat, bietul om, luat de avalanșa multiplelor sale obligații, a avut impresia că chiar a primit manuscrisul. Altă perioadă de drumuri la Cluj, de situații penibile, când nu știa cum să se scuze că a rătăcit manuscrisul, că nu l-a găsit etc.

La simpozionul de la Severin din 5-7 decembrie(1980), am aflat că Domnul Acad. Ștefan Pascu are serioase necazuri. Ginerele său a fugit în Anglia și acum face ,,zgomot” pe acolo ca să i se dea voie și soției să plece. Din această cauză, Domnul Pascu a căzut în desuetudine. Cu toate acestea, nu va putea fi înlocuit de un altul. Chiar la Congresul Istoricilor din vară se zice că a fost foarte amărât. L-au scos și din Comisia Internațională de Istorie. Păcat.

La 16 ianuarie 1981, Rusu-Șirianu a recunoscut că e ,,un mare-mare mincinos”. Nu trimisese cartea, dar m-a asigurat – a câta oară! – că o va trimite. Abia la 22 februarie, Domnul Pascu mi-a confirmat că a primit-o.

La 6 aprilie m-am dus din nou la Cluj. Domnul Ștefan Pascu locuia pe strada Brașov nr. 18. Avea o vilă mică, frumoasă, destul de cochetă, gard de fier solid, cu bordură de ciment, grădiniță cu flori, curte asfaltată, mașină în garaj. Întrevederea cu Domnul Pascu a durat vreo două ore. Nu știu ce să cred: ori așa face cu toți cei care-l vizitează, ori are o stimă deosebită pentru mine. Spun aceasta, gândindu-mă cu câtă greutate îmi rup eu din timp pentru a discuta cu cineva și încă un timp atât de îndelungat. M-a întrebat cu toată bunăvoința de preocupările mele, de proiecte și realizări. A privit cu toată seriozitatea proiectul cu etnoistoria românilor. A încercat de vreo 5-6 ori până a reușit să prindă la telefon pe directorul Muzeului de Etnografie și Folclor din localitate, scriitorul Tiberiu Utan. I-a spus că va veni la dumnealui un ,,coleg de-al meu oltean, care ar dori să studieze inventarul arhivei de folclor”. A încercat iarăși de câteva ori să-l găsească pe Domnul Ion Taloș, directorul de la Centrul de Studii Folclorice și Etnografice din Cluj, dar nu l-a găsit. A apreciat articolele mele cu cronografele, Transilvania și Ioan Alecsandri, pe care i le trimisesem mai înainte. Spre nenorocul meu, lucrarea cu Nicolae Iorga e într-o situație critică. Deși în urmă cu câteva zile, dumnealui îmi spusese că referatul și prefața sunt gata, cu o zi înainte, nefiind dumnealui acasă, doamna a împachetat toate cărțile, dosarele și hârtiile în lăzi, astfel încât în dimineața zilei respective, deși a căutat ,,aproape o oră”, i-a fost imposibil să găsească lucrarea mea. A stat mult pe gânduri, căutând o soluție, singura valabilă fiind aceea de a mai face un drum la Cluj. La un moment dat, s-a oferit să mi-o trimită prin poștă, dar mi-am dat seama că aș profita prea mult de bunăvoința acestui om. N-am stabilit ziua când mă voi duce din nou, dar, în orice caz, după 8 mai. Mi-era teamă, totuși, să nu se fi pierdut manuscrisul. Prea mult s-a interesat dacă eu sau editura mai avem vreun exemplar.

Am vorbit de congresul din vară(Congresul internațional de Istoria Științei). Dânsul va conduce o secție. Am vorbit despre Bibliografia istorică a României. Pentru perioada 1900 – 1944 nu s-a realizat încă o bibliografie completă, ci doar încercări mărunte, sporadice. Apreciază revista ,,Biserica Ortodoxă Română” și ,,Mitropolia Ardealului”.

Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală. Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XX(2020), nr. 431(1 –15 Octombrie)” →

Alexandru NEMOIANU: Conducători netrebnici

Această formulare, ”popoarele au conducătorii pe care îi merită”, a fost repetată până la plictis în vremea în care numeroase țări se găseau sub ocupația comunistă. Cei care o repetau, cu îngâmfare, obrăznicie și fățișă bucurie, erau, mai ales, crainicii posturilor de radio propagandistice (gen,”Europa Liberă-Libertatea” și “Vocea Americii”) și de cei care, după prăbușirea comunismului, s-au grăbit să se pună în slujba unui nou (de fapt foarte vechi) “jupan”. Acești mercenari de duzină, a căror credentiale morale au fost întotdeauna de mucava, mereu au uitat să spună că în Estul Europei popoarele nu aveau nici un cuvânt de spus despre conducătorii lor, ele erau ocupate militar și aflate la voia unui stăpân cu care, culmea cinismului, chiar patronul vânduților despre care pomeneam, căzuse la învoială. Am săvârși un păcat de neiertat dacă măcar o clipă am uita că în Estul Europei comunismul s-a instaurat cu binecuvântarea puterilor “democratice”. Sângele a milioane de oameni nevinovați stă pe mâinile lui Stalin și acoliților lui, dar și ale conducătorilor SUA și Marii Britani. Oricum, iată că istoria s-a dovedit din nou mai ingenioasă decât “laboratoarele” cutăror “înțelepți”.

În momentul de față în Răsăritul Europei, scăpat prin minune Dumnezeiască, de urgia bolșevică, exista si administrații decente. Ele sunt, evident, cu limite, ca toate alcătuirile omenești dar, în esență, sunt decente și reflectă voință și firea popoarelor pe care le conduc.Este nespus de pozitiv faptul că Răsăritul Europei revine la valorile sale tradiționale: dragostea de Credință, Neam și loc, în Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Austria și cam prea încet în România unde, diabolica influență, a lui Soros și ONG-urilor sale, încă amețește pe “imbecilii utili”. Dar, în momentul de față putem spune că în acea parte a lumii “popoarele au conducătorii pe care îi merită”. Culmea este că și singura “super putere”, ”noul imperiu”, USA et. comp, are tot conducătorii pe care îi merită dar, despre acești conducători, câteva lucruri trebuiesc spuse pe șleau.

În momentul de față administrația, cel puțin teoretic, patronată de către personaje sinistre gen Trump,Bolton, Pompeo și alți eiusdem farinae, este în fapt vârful de lance al unei plutocratii fără scrupule, fără milă și fără rușine. Poate inconștient ea este arătarea negativității pure în ofensivă sau, mai răspicat, a unui Satanism fără mască. Că așa este ne-o arată cel puțin câteva fapte.

“Paradisul” infernal al imperiului consumerist se manifestă sub trei forme principale: parazitismul, impostură și parodia. Aceste trei trăsături, trebuie să înțelegem bine, adresează factorii de decizie, pe cei care conduc și profită de sistem si nu Poporul American.

Parazitismul vârfurilor plutocratice este deșănțat. Activitatea lor este de a face tot mai mulți bani și asta o fac mutând industriile producătoare în țări în care munca este plătită la limita batjocorii și implicit, lăsând fără lucru pe muncitorul American, poate cel mai harnic individ pe care l-a cunoscut istoria.

Impostura este probabil cea mai vizibilă formă a sistemului, a noului imperiu. Practica dublei măsurii (una spui și altă faci), a prostituării termenilor și conceptelor (libertate, drepturi civile, democrație) este sistemică. La fel și parodia. Căci ce altă decât o parodie indecentă pot fi războaiele permanente și tot mai sângeroase care se duc prin armata SUA ?

Puternic în toate aspectele tehnice acest imperiu cultivă abandonarea omului în sine,izolarea și divizarea lui. Un abandon la scară planetară ,unde rachetele iau locul Îngerilor și unde tunetul mâniei lui Dumnezeu se aude tot mai deslușit. Câteva aspecte concrete pot ilustra cele spuse mai sus.

Administrația caută să asigure venituri cât mai mari celor mai bogați din SUA și asta în condițiile în care diferența dintre cei bogați și cei săraci este oricum obscenă. Aceiași administrație nu încetează să crească bugetul militar și de securitate și asta în condițiile în care bugetul militar al SUA este mai mare decât al restului omenirii la un loc! La fel de mult se cheltuiește pentru aparatul de represiune intern, poliție, securitate, etc. Un aparat represiv de o brutalitate unica în lume și alcătuit din mercenari sadici și rasiști. Enormele manifestații din Primăvara și Vara 2020 au dovedit cu prisosință acest lucru. Un aparat represiv, a cărui menire este sa apere privilegiile celor 0.5% care stăpânesc 90% din bogăția celei mai avute țări din lume. O stare obscenă! Că aceste acțiuni vor sfârși prin a ruina SUA nu încape îndoială. Semnele se văd încă de acuma: scăderea valorii dolarului, deficitul bugetar copleșitor, reducerea importanței economiei SUA pe plan global, sărăcirea populației SUA, căderea dramatică a credibilității SUA în lume. USA nu mai influențează moral lumea, o bombardează și asuprește. Iar acest lucru poate fi perfect ilustrat prin conducătorii pe care îi are SUA. Aceștia sunt reprezentanții plutocrației celei mai agresive și adesea selectați din rândul câtorva penibile familii. Oameni care nu au nimica în comun cu poporul pe care îl conduc. Indivizi care instigă la război și vărsare de sânge și care adaugă la acestea o imoralitate fără măsură. Ei combină răutatea cu ridicolul. Dostoievski spunea că cea mai eficace cale de depistare a profanării și falsului este de a îi surprinde esența care, întotdeauna, este ridicolul. Dramatică este și împrejurarea că în momentul de față, din frică, din prostie, din lașitate, conștiința civică este inexistentă.

Această conștiință civică este la pământ. Nu din cauza oamenilor, care sunt buni, generoși și harnici peste măsură, ci datorită faptului că ei sunt manipulați, într-o manieră care trece peste închipuirea oricărui om născut în afară SUA, de către un sistem de informare în masă controlat total de către plutocrația care stă și în spatele administrației. În proporție de 90% mijloacele de informare în masă din SUA sunt controlate de patru mari corporații ale căror interese sunt una cu cele ale plutocrației amintite. Pentru oricine vizitează SUA este aproape de necrezut și cu siguranță halucinant faptul că nu există decât o singură opinie (despre problemele majore) și o unanimitate desăvârșită privind calitățile conducătorilor. Ceea ce nu au reușit serviciile secrete din țările comuniste, media din SUA a reușit. De fapt întrebările majore nici nu pot fi puse și atunci când sunt puse ele sunt prezentate ca venind din “afară” sau de la marginea insignifiantă a sistemului. În momentul de față această propagandă a devenit peste măsură de agresivă. Ea s-a identificat cu administrația iar mijloacele alternative de informare sunt atacate brutal, inclusiv fizic. Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Conducători netrebnici” →