Galina MARTEA: Alensis De Nobilis – Respirații în dar (Ed.Absolut, București, 2019)

       Scriitorul a fost și va fi mereu un producător de bunuri spirituale, un producător de lucruri frumoase ce servesc în dezvoltarea omenirii. Scriitorul este persoana care îmbogățește în mod creator cultura propriei societăți, cultura propriei individualități, astfel fiind mereu în căutare de sine, fiind mereu în promovarea acelor idei și valori care să completeze evolutiv arta scrisului. Deci, în numele scriitorului se prezintă omul, – ființa umană ce își extinde mereu capacitățile pentru a valorifica cât mai eficient categoria fundamentală a esteticii, component ce însumează în sine armonia sentimentelor față de lumea înconjurătoare și tot ceea ce numim viața umană. Prin corelația acestor însușiri se regăsește intelectul uman – fenomen natural ce stimulează şi declanşează în permanenţă acţiuni ce pun în mişcare procesele de existenţă umană, procesele ce dictează şi mânuiesc viaţa pe pământ, procese ce stăpânesc cuprinsul şi cuceresc necuprinsul naturii în a crea, dezvolta şi perfecţiona continuu omul. Așa fiind, omul este întruna în căutare de tot ceea ce este sublim în viața pământească, cu certitudine, de tot ceea ce este sublim pentru el însuși, dar și pentru semenul său și propria societate. Din ierarhia acestor definiții și valori, ce includ în sine aspectele estetice și intelectuale ale omului, face parte și scriitorul Alensis De Nobilis (poet, prozator, nuvelist, editor, membru al Academiei Româno-Americane de Arte și Științe din SUA, membru al mai multor uniuni de creație), adevăratul nume al domniei sale fiind Cornel Bălescu, personalitate distinsă a neamului românesc.

        Licenţiat al Universităţii Spiru Haret din București, Facultatea de  Filozofie-Jurnalism, dar și studii de masterat în domenul Mass-Media și Comunicare, Alensis De Nobilis a reuşit să se afirme cu mult succes şi în domeniul literaturii, în timp punând în lumină un şir de lucrări valoroase pentru literatura naţională română. Debutând în 2009 cu volumul de versuri „Axis Mundi, (Editura Anamarol), ulterior Domnia sa publică şi alte cărţi de poezie, proză: „Agonia fiinţei” (poezie, Editura Nouă, 2009); „Referendum” (poezie, Editura Nouă, 2009); „Perfuzii cu lacrimi” (poezie, Editura Absolut, 2012); „Beţiile cosmice” (poezie, Editura Absolut, 2016); „Acolo” (poezie, Editura Absolut, 2017); „Alb” (poezie, Editura Absolut, 2017); „Înfloririle apelor” (poezie, Editura Absolut, 2018); „Amintiri din memoria luminii” (poezie, Editura Absolut, 2018); „Simfoniile lumii – Ceremoniile formelor” (Editura Absolut, 2018); „Alfa” (poezie, Editura Absolut, 2018); „Omul poliflor” (poezie, Editura Absolut, 2019); „Respiraţii în dar” (proză, Editura Absolut, 2019); „Turnuri de înălţimi” (poezie, Editura Absolut, 2019), cât și altele. Prin descrierile sale, Alensis De Nobilis pune în valoare propriile calităţi scriitoriceşti, dar, în acelaşi timp, descoperă și redescoperă continuu universul său literar. Autorului îi reuşeşte destul de bine să propună cititorului viziuni literare pline de sens ce desemnează sistemul de însuşiri esenţiale despre lume, univers, existență; corespunzător, punând în evidență spiritul inventiv al imaginaţiei care este suprapus cu spiritul propriului intelect. Referindu-ne la genul poetic al scriitorului, acesta sensibilizează prin succesuinea metaforelor din abundenţă, prin accentul corelativ dintre existenţa omului în acest univers și universul în propria sa viziune; versul liric fiind redat printr-o formă frumoasă a gândirii prin intermediul căreia acționează și viaţa interioară a scriitorului; – totul transmis prin formula mijloacelor artistice ce favorizează în mod pozitiv activitatea creatoare. Prin expunerea sinceră a sentimentelor și fenomenelor din lumea înconjurătoare, cu viziuni filozofice, creația literară a Domniei sale te predispune la confesiuni, în subordine fiind constant mesajul artistic redat prin imagini expresive, printr-un limbaj centrat pe versul alb și versul clasic ce are la bază rima şi ritmul.

        Revenind la volumul de proză „Respirații în dar”, publicat la Editura Absolut din București, 2019, pagini 87, autor Alensis De Nobilis, vom prezenta un cuprins literar ce reprezintă preocupările, suferințele, incertitudinile, întristările și bucuriile omului în dimensiunea naturii, – o sinteză bazată pe trecerea de la particular la general, de la simplu la compus; o manifestare între fenomene ce reprezintă viața pământească în raport cu cea astrală, viața spirituală cu cea materială, relația dintre bine și rău, dintre păcat și antipăcat, dintre frumos și urât. Într-un cuvânt, totul este o concepție filozofică despre lume și univers, despre lume în formula vieții. Descrieri interesante fundamentate pe sinteza laturilor și însușirilor esențiale ale existenței umane. Compunerile literare ale autorului deseori sunt interpretate în dependență de stările sufletești, astfel cele relatate se prezintă sub o formă concret definită, cu percepții imaginare ale unor lucruri reale vieții umane. O sintagmă care vorbește despre acest lucru se prezintă astfel: „Vasal sentimentului dăruit ție, încălzit de recunoștința iubirii, plutesc pe drumurile largi ale lumii. Nu mai este mult și misiunea mea pe Pământ se încheie. Plecarea în lumile astrale, unde atât de multă treabă e de făcut… atât de mult întuneric de măturat din preajma stelelor, atâta ordine de făcut printre nebuloase, prafuri cosmice și miliardele de forme ce înfășoară împrejururile cu eșarfe de culori minunate” (v. Sărbătoare cu crini, pagina 29). Ca urmare a acestor reflecții, autorul emigrează prin spații astrale unde se regăsește mereu pe sine însuși, concomitent interpretând lucruri care se suprapun cu meditația cosmologică, evident prin dimensiunea filozofică, condamnănd firescul și nefirescul: „Periodic urcă și coboară mir în frunți și lacrimi în cristelniți; când icoane albe-ncep să doară, îngerii se leagănă-n cădelniți, chiar în golul din statui, momiți, liniștea-i mai dulce și-nfioară, c-ați putea puțin să asurziți, are forma șarpelui-vioară. Strămutări de vieți și de grijanii limpezesc, în karme-ntunecate, frumuseți ascunse-n har de danii, luminând furiș pe înserate” (v. Continue reading „Galina MARTEA: Alensis De Nobilis – Respirații în dar (Ed.Absolut, București, 2019)”

Adda NEAG: O lume a tuturor (1)

CAPITOLUL I

Bună, ne aflăm în anul 2390, toamna. Mă numesc Diana și trebuie să ajung rapid în casă!
– Bună mamă, am ajung în casă, spun asta gâfâind.

– Bună Dia, cum a fost în livadă?

– Destul de bine, azi nu am fost observată…e tot mai greu să mă urc în mărul din livadă de când am crescut.

Când tata trăia puteam face orice doream, dar acum deja suntem în al zecilea an de când a murit, dar  acum e în cer  și zâmbește spre noi. Mama nu mă urăște, dar eu trăiesc greu cu această vină. Ziua mea se continuă cu obișnuința monotonă. Stau cu mama și citim sau vorbim ore întregi, până la cină.

E sâmbătă dimineața, mă trezesc și cobor la masă. Acolo este deja mama cu ceaiul ei obișnuit în ceașcă. Stă și citește o carte. Mă privește lung cum cobor pe scările argintii, parcă îl revede pe tata zilnic. Mereu mi s-a zis că sunt leită el. Azi mama are un zâmbet schimbat, sunt puțin surprinsă, dar știu de ce. Azi e ziua mea, fac oficial 18 de ani. A zis să fie făcut micul meu dejun preferat… Deja simt mirosul clătitelor cu gem. Parcă și scorțisoara are un miros mai plăcut, un miros de iubire.

– La mulți ani, draga mea Diana, ziua de azi e despre tine…

Parcă simt o dezamăgire în vocea ei iar privirea iubitoare se schimbă într-o privire de frică. Mă uit spre ea, cât de mult a crescut și ce frumoasă s-a făcut. Sunt uimită de zâmbetul ei familiar și de ochii de culoarea mierii. Fața ei este conturată de un stol de pistrui parcă pictați de Dumnezeu.

–  Mulțumesc frumos, mami, te iubesc, și o îmbrățișez!

– Ce faci de ziua ta?

– Mamă, mă uit la ea surprinsă, stau cu tine, evident. Pe obrajii ei se prelinge un șiroi de lacrimi… Ochii i se fac roșii și bufnește în plâns. Sunt confuză! Simt că nu plânge de bucurie și simt o durere teribilă din partea ei. Parcă privirea ei mă face mică, parcă dispar în fața ei, sunt doar un fir de praf, dar de ce?

–  Mami, ce s-a întâmplat?

–  Nimic, Diana, și îmi pune mâna pe părul meu roșcat. Ce repede au trecut anii, ești foarte frumoasă și te-ai maturizat repede. Sunt mândră de tine. Haide să citim împreună cartea aceasta, era preferata tatălui tău.

Îi șterg lacrimile mamei și o iau de mână să mergem in living. Am început să citim din carte, a trecut atât de mult timp… parcă îmi e dor de el. Viața mea e perfectă, adică niciodată nu a trebuit să ies de pe proprietatea noastră, deoarece stăteam în mijlocul orașului și puteam vedea totul. Nu am interacționat cu nimeni, înafară de angajații casei.

Ziua trece foarte repede, cu râsete… Sunt alături de mama mea și asta contează cel mai mult. Ea înseamnă totul pentru mine, e raza mea de soare, e universul meu.

– Diana, mă privește cu ochii ei albaștrii și triști, iar simt energia aceea, parcă dispar din fața ei, trebuie să vorbim, o spune pe un ton autoritar.

– Sunt aici mamă, ce este? Mă uit confuză la ea, ce s- a întâmplat?

–  Diana, trebuie să îmi promiți că orice se va întâmpla, o să mă iubești și că nu o să fii supărată!

Îmi aruncă o privire. M- am speriat pentru o clipă neștiind ce vrea să însemne asta? Mama vorbește cu mine!

– Îmi pare rău, eu nu sunt… cu o durere de suflet îi spun crudul adevăr… mama ta… sunt doar o servitoare a ei. Am spus- o, însfârșit sunt liberă de acest secret!

– Cum adică? Simt cum mi se ridică niște țepi de gheață pe șirea spinării, sunt fără cuvinte.Te pot lua în brațe, te simt, te aud, te iubesc, tu ești aici, tu ești mama mea! Mă minți, te rog ce naiba se petrece aici? E vreo glumă bolnavă?

Continue reading „Adda NEAG: O lume a tuturor (1)”

Stelian PLATON: Poeme de septembrie

TRĂIESC C-O FATĂ FRUMOASĂ                  

 

Vâsleam prin gânduri divine

Neputincios, și-n pulberea de rugăciuni

Mârâia bufnind un câine

Și strănuta într-un vechi castron cu minciuni

 

Furat de simplele cuvinte

Poruncile-am respectat pe toate zece

Uitat viu printre morminte

O noapte mă însoțea goală și rece

 

Mi-am făcut apoi o casă

Și-am pus în ea lumina Lunii târzie

Trăiesc c-o fată frumoasă

Pe care am botezat-o Poezie

 

Din zbor mă mai opresc mirat

Privind spre casa mea uitată în pustiu

Câinele meu a confirmat

Că l-au străpuns dureri din strigătul meu viu

 

 

CATREN                                       

 

Astăzi am trimis latine un înger

Smuls dindesfrunzirea în care sânger ,

Din gândurile cudinți de ferăstrău

Mușcând adânc cașarpele cel mai rău.

 

 

ÎN CASE CRESC TĂCERI                      

 

Părea că eram chiar cu toți  acasă,

Punea bunica ceaunul pentru  mămăligă,

Tacâmuri punea mama mea pe masă

Și-apoi sorbeam din ciorbă atenți să nu nefrigă.

 

Trăiam poezia zilei fără vers

În satul meu argumentat cu un profund temei,

Cu palid rost azi, pierdut în Univers

Apatic și derizoriu uitat de dumnezei.

 

Nu mai sunt vecini, nici câini nu mai latră,

Mai sunt câțivabătrâni biserica e departe,

Liniștea e grea,liniștea-i de piatră,

Iar moartea grijuliela bătrâni se împarte.

 

În case cresc tăceri, umbre mor pe drum

Și nici măcar minciuna nu are vreun răspuns,

Speranțele-s moarte, licăresc postum,

Acasă-i pustiu și iarba cât mine a ajuns.

 

 

ÎN- VESTITORII PRIMĂVERII                            

 

Dintr-alte țări de toate pline

Pe unde-am fost ca slugi străine,

Veniți in-vestitori la noi

Luați ce vă convine!

 

Codrii încă nu știu de voi,

Cărați-i cu mașini convoi.

 

Iar munții doinelor noastre

Nicicând n-au cunoscut dezastre.

Nu vă gândiți să construiți,

Oferim și bonus -lemnul

Veniți să jefuiți.

 

Suntem docili în firea noastră,

Vă salutăm cu „dumneavoastră”

Veniți exuberant, veniți de zor

Vouă oare nu v-a fost dor

De-o țară sihastră?

 

Și n-ați văzut cum pleacă-n zbor

Spre miazănoapte curgător

Mașini ca râuri de-ntristare

De guri mușcate de topoare

Păduri fără suflare?

 

Și ele plâng cu glas fierbinte,

Fiindcă-n moarte își aduc

De noi aminte

 

Străinii tuturor le-au spus

Că popor complice, supus

Suntem, și-o gloată gregară

Care câmpul nu-și mai ară,

Că munți ca la noi nu îs

Ușor suntem de sedus,

Copacii, singuri în coloane

Se aruncă-n vagoane.

 

Veniți in-vestitori în țară

Re-ncărcați și cei câmpie

Lacrimi avem și poezie

Veniți iar și iară

 

A mai rămas chiar și un crâng

Luați-l voi! Eu știu să plâng

Că tot ce ați luați cu voi

Nimic nu vine înapoi!

 

 

ÎN GRĂDINALUI DĂNCUȘ                                           

(editor, poet și prozator)

 

Singură-și doinește frunza, prin blânda ta grădină,

Fântâna a secat de parcă nu mai are rost,

Păsări mari de pradă, rapace,vor jefui lumină

Din grădina vie-n care, candidul crai ai fost.

 

Trecând iarăși o vară, peste răsadul tău de fragi,

Plăpânzi, macii tăi și crinii nu mai au vlăstare,

Cu frunțile plecate, și îngânând acorduri vagi,

Ei pun o așteptare pe poartă la intrare.

 

 

NEPUTINȚELE

 

Aduse par întristările de un vânt

Și rănile tot uităm cât pot să doară.

Înlăcrimarea în sorginte-i zăcământ,

Iar neputințele ani pierduți măsoară.

 

Un crâng mă simt, defrișat agresiv pe loc

Și-nlăturat din legenda milenară,

Tradiția e învinsă de nenoroc

Iar  pentrunoi nu mai e vreo  socoteală.

 

Ne e de-ajuns cum tot privim în mod tăcut

Pădurii cum i se prăbușește-naltul,

Cum ei își pun piciorul pe un trup căzut

Și suspinele nu pot opri asaltul.

 

Dacă s-ar auzi și cântul trist al meu

Și ca-n oglind-ați privi-n biografie,

Ați înțelege poate, de ce Dumnezeu

Rabdă ca un român doar umil să fie.

 

 

NOI AM PLECAT                                          

 

Plecarăm când vestea goală s-a adeverit

Și când mureau salcâmii noștri de tristețe,

Cu grele aripi ne căutam noul zenit

Să ne spălăm pe răni de vorbe necitețe.

Continue reading „Stelian PLATON: Poeme de septembrie”

Ion ISTRATE: FRANCESCO PETRARCA – IL CANZONIERE (2) – SONETE TRADUSE ÎN LIMBA ROMÂNĂ DE ION ISTRATE

PETRARCA CXXXIV

 

Pace non trovo e non ò da far guerra,
e temo e spero; ed ardo e son un ghiaccio;
e volo sopra ‘l cielo e giaccio in terra:
e nulla stringo, e tutto ‘l mondo abbraccio.

Tal m’à in pregion, che non m’apre né serra,
né per suo mi riten né scioglie il laccio;
e non m’ancide Amor e non mi sferra,
né mi vuol vivo né ni trae d’impaccio.

Veggio senza occhi e non ò lingua e grido;
e bramo di perir e cheggio aita;
ed ò in odio me stesso ed amo altrui.

Pascomi di dolor, piangendo rido;
egualmente mi spiace morte e vita:
in questo stato son, Donna, per voi.

 

SONETUL 134


Pace nu am și nici nu-s bun de luptă,

mi-e teamă, sper și ard chiar pe răcoare;

și zbor spre cer și cad cu coasta ruptă:

și n-am nimic și-a mea e lumea mare.

 

Așa mă ține ea închis, fără de lacăt,

mă știe-ocnaș, chiar de-s în libertate;

și nu vrea vieții Amor să-i dea capăt,

deși m-ar vrea pierdut, ros de păcate.

 

Văd fără ochi și fără limbă strig,

aș vrea  să mor, dar țip după-îndurare;

când mă detest, când vă  admir perfid.

 

Îmi mestec dorul, râd și plâng aprig,

urăsc trăind, cu frică de uitare:

și toate, Doamnă, pentru-un chip candid.

 

 

PETRARCA CCCLX

 

Tutta la mia fiorita et verde etade

passava, e ’ntepidir sentia già ’l foco
ch’arse il mio core, et era giunto al loco
ove scende la vita ch’al fin cade.

Già incomminciava a prender securtade
la mia cara nemica a poco a poco
de’ suoi sospetti, et rivolgeva in gioco
mie pene acerbe sua dolce honestade.

Presso era ’l tempo dove Amor si scontra
con Castitate, et agli amanti è dato
sedersi inseme, et dir che lor incontra.

Morte ebbe invidia al mio felice stato,
anzi a la speme; et feglisi a l’incontra
a mezza via come nemico armato.

 

 

SONETUL 360

 

Întreagă vârsta-mi verde, cu zilele în floare,

s-a risipit aiurea,  când am simțit că locul

ce îmi ardea ființa  își domolește focul,

în jarul ce se stinge, în flacăra ce moare.

 

Dușmanul meu femeie  deja  știa atunci

să cate-n suferință și-n vorbe  înțelesuri

cu care să transforme durerile-n eresuri

ca într-o joacă tandră, prinsă-n cuvinte dulci.

 

Aproape era vremea când rugul pasiunii

și-o liniști ardoarea, credeam, și vom  vorbi 

ca două migratoare pe marginea genunii.

 

Așa gândeam, dar pizma că vom sporovăi 

cu-atâta bucurie stinse lumina lumii

 

 

PETRARCA CCCLXV

 

I’ vo piangendo i miei passati tempi
i quai posi in amar cosa mortale,
senza levarmi a volo, abbiend’io l’ale,
per dar forse di me non bassi exempi.

Tu che vedi i miei mali indegni et empi,
Re del cielo invisibile immortale,
soccorri a l’alma disvïata et frale,
e ’l suo defecto di tua gratia adempi:

sí che, s’io vissi in guerra et in tempesta,
mora in pace et in porto; et se la stanza
fu vana, almen sia la partita honesta.

A quel poco di viver che m’avanza
et al morir, degni esser Tua man presta:
Tu sai ben che ’n altrui non ò speranza.

 

SONETUL 365

 

Mă  plâng și azi de vremile trecute,

în care m-am pierdut în doruri vane,

aripi aveam, dar zboruri diafane

nu am făcut și șansele-s  pierdute.

 

Tu, care-mi  vezi  păcatele nedemne,

și ești Stăpân pe zori nemuritoare,

numai un dram, că-s tare la strâmtoare,

dă-mi din lucirea  grației eterne:

  Continue reading „Ion ISTRATE: FRANCESCO PETRARCA – IL CANZONIERE (2) – SONETE TRADUSE ÎN LIMBA ROMÂNĂ DE ION ISTRATE”

Mircea Dorin ISTRATE: Poezii pentru sâmbătă seara

MAI MULT ÎN NENOROC

 

Am fost trecuţi adesea prin sabie şi foc

Şi-am fost trădaţi, ca Domnul, mereu de-a noastre Iude,

Puţin ne fost-a bine, mai mult în nenoroc

Ne-am dus scurtimea vieţii, aicea şi ori unde.

 

E prea frumoasă ţara, prea plină şi bogată

De  daruri ce Măritul le-a pus s-avem aici,

Păcat că dinspre-afară mereu e-nconjurată

De large guri flămânde, neprieteni, inamici.

 

Ne tot unim de-o vreme, iar alţii ne destramă

Pe vorbe mincinoase, pe-argintul vânzător,

Aşa c-a-noastră viaţă mereu am pus-o vamă

Norocului ce-ntr-una, a fost de partea lor.

 

Am frământat istorii, să ţinem bine minte

Că suntem străvechime din daci nemuritori,

Că ne luăm, fiţi siguri, tot ce-am pierdut ’nainte

Chiar de va trece-o vreme, că suntem răbdători.

*

În Domnul ni-i nădejdea, în glie ni-i tăria

Că-n ea ne ţin în spate cohorte de strămoşi,

Cât ele-n noi le-om duce, să ştiţi că veşnicia

Şi-o face-aici cuibarul, şi fi-vom norocoşi.

ZEII LUMII NOI

 

Noi eram aici când lumea era vis de început,

Când prin alte părţi viaţa încolţea între strânsori,

Când din palma veşniciei, unde toţi am încăput,

S-au desprins cuibare-n care, gângureau mici puişori.

 

***

Păstorindu-şi turme grase pe-a Carpaţilor spinare,

Bacii noştri din vechime şi-au întins mereu moşia,

Tot lărgind şi tot lungindu-şi în spre dunga cea de zare

Neamul şi împărăţia, să le-ncapă dăinuirea.

 

În desaga înflorată pus-au faguri de cuvinte,

Le-ndulcească lunga cale pân’ la marginea de lume,

Datini încă şi-obiceiuri învăţate din-nainte

Şi-a măreţului Zamolxes, legi ştiute şi cutume.

 

Apoi timpuri după timpuri, pe cărări de ei ştiute

Au cătat tot mai departe iarbă crudă şi-ndesată,

Şi-au iernat în cele locuri ani şi veacuri ne-ntrerupte,

Tot topinduse-n nădejdea, c-or veni ’napoi, vreodată.

 

Răbdători cu a lor soartă, buni la suflet şi cuminţi,

Au rămas acol’ departe stâlpi de ţară împlântaţi,

Şi-apoi veacuri trecătoare s-au ţinut în gând uniţi

Cu-a lor buni ce-şi dorm vecia, în cuibare din Carpaţi.

 

Azi de-i cauţi, sunt uitare în cea lume deşirată,

Doar în port şi-n vechi cuvinte îi simţim că-s neam cu noi,

Martori vii la începuturi, fraţi am fost cu ei odată

Într-o vreme când pe-aicea, eram zeii lumii noi.

 

****

Dus-am tainiţă în suflet, că ne ştim nemuritori,

Aşezaţi de mult aicea ca Adamii în lumesc,

Ca să toarcem firul vremii, tot trecând în următorii,

Până cănd  aicea fi-va, raiul lumii, pământesc.

 

 

ŢARA DE SUB ŢARĂ

 

Dorm somn de veci în huma ţării strămoşii care nu-i mai ştim,

Ţinându-ne pe noi pe umeri, să împlinim al lor destin,

Să ducem viaţa mai departe, aicea unde fost-am puşi

De Domnul, în vecia clipei, de taţii noştri, care-s duşi.

 

Acolo-s toţi, nici unul lipsă din câţi trăit-au pe pământ,

’Napoi întorşi, de la bunicul şi pân’ la cel de început,

Ei sunt cei vechi, noi cei din urmă, abia acum pe-aici veniţi,

Prea mici în fapte, ei icoane-n altarul ţării plin de sfinţi.

 

Puteri ne daţi din a vost’ suflet când plugul cerul vost’ îl ară,

Că-n cele large dedesubturi voi sunteţi ţara de sub ţară,

Aicea sus stăm o clipită, la voi vecii neterminate,

Aici aflăm ce voi făcut-aţi, acol’ sunteţi a voastre fapte.

 

Ne ţine Domnul pe aicea să vadă cât vom face bine

Cât punem, spre a Sa mărire, cât ne jertfim şi pentru cine,

Cât hulpavi suntem şi cât lacomi, cât laşi şi cât de trădători

Suntem cu ţara ce ne ţine şi ne mai iartă uneori.

.

Putem schimba a noastre fapte, ne fie veşnic ’nălţătoare,

Să lase dâră de lumină prin lumea asta trecătoare,

Că toate cele ce aicea, de-alungul vieţii câştigăm,

În lumea umbrelor nu ducem, vecii acol’ să înfruntăm.

 

Fiţi dară buni şi drepţi şi oameni, cât astă lume veţi străbate,

Spălaţi-vă în bune fapte de ştiţi c-aveţi în voi păcate,

Că jos de mergeţi îmi rămâneţi vecia toată s-o slujiţi,

Ca păcătoşii cei netrebnici, ori miruiţi, ca nişte sfinţi.

 

 

ODĂ PLUGULUI

 

Din străvechimea noastră, din cela început

Legatu-ne-ai viaţa cu însfinţitul lut,

Şi-n timp ţinut-ai neamul să-l saturi cu bucate,

Când tot scurmându-ţi urma ne-ai dus pe toţi în spate.

 

De veacuri truditorul cu mâna pe corman

În brazde lungi întors-a hotarul an de an,

Şi-apoi sămânţa pusă, udată cu speranţă

Cum Domnul nostru vrut-a, ne-a tot lungit cea viaţă.

 

Din timpuri învechite spre cele viitoare

Tu plugule în lume ne-ai scos pe fiecare,

Aşa că dacă astăzi noi încă vieţuim,

Cu-adâncă plecăciune, în veci îţi mulţumim.

 

***

Doar plugul, boii, omul şi Domnul peste toate

Ne-au veşnicit pe-aicea să mergem mai departe,

De-aceea tu şi brazda veţi fi mereu minune,

Iar versul meu, cât poate, în slavă vă va pune.

 

 

COMORI DIN PODUL CASEI

 

Mă  urc în podul casei, ca hoţul pe furiş

Să căt copilăria sub streaşină lăsată,

Aici am pus-odată în tainic ascunziş,

S-o am în vreme lungă, minune preacurată.

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Poezii pentru sâmbătă seara”

Ioan MICLĂU-GEPIANU: Ziceri ale unor oameni de seamă

“Rostul artei e nu să ne coboare și să ne rușineze, ci să ne înalțe și să ne facă mândrii de a ne ști oameni”. (Ioan Slavici)

“Arta  corectează natura”. (Al. Vlahuta)

“Arta e senină”. (Mihai Eminescu)

“Bunătatea e atitudinea omului în suferință”.(T.Arghezi)

“Când umbli cu adevărul, te simți cinstit și sănătos”. (Ion Creanga)

“Cărțile mele nu urmăresc scopuri de erudiție pretențioase, ci scopuri menite a promova  binele, adevărul și dreptatea în lume, în primul rând pentru neamul meu și apoi, prin acesta, pentru umanitate”. (Onisifor Ghibu)

“Dacă ar ști prigonitorii că defăimând propovăduiesc, că mințind mijlocesc adevărul, că îngropând cât mai adânc favorizează o mai bună germinare..!(Nae Ionescu “Suferinta rasei albe” pag.13)

“A constata un adevăr  nu înseamnă să urăști pe cineva” (Ion Agarbiceanu)

“Apa a trecut, pietrele au rămas și din piatră în piatră pășește adevărul spre  viitorul său nemarginit”. (Titu Maiorescu)

“Cine a învățat pe lângă mama lui să spună adevarul, cinstit rămâne până închide ochii”. (S.Mehedinti)

Continue reading „Ioan MICLĂU-GEPIANU: Ziceri ale unor oameni de seamă”

Antonio CALDERON de JESUS: Tribuna de opinii – caricaturiștii umorului

SALONUL INTERNATIONAL DE CARICATURĂ

ȘI DE ARTE VIZUALE SATIRICE – TIMIȘOARA, ROMÂNIA

16 OCTOMBRIE – 10 NOIEMBRIE 2020

 

 

Una dintre cele mai relevante întâlniri ale caricaturii de artă a umorului are loc în prezent în orașul românesc Timișoara, a cărui organizare este condusă de „Fundația  Popa’s”, mentor fiind Ștefan Popa Popa’s, artistul cu cea mai înaltă considerație în această domeniu, fiind ales ca cel mai rapid artist din lume.

La acest eveniment, așa cum s-a întâmplat cu multe altele, prezența atât a artiștilor înșiși, cât și a personalităților invitate au fost reduse la un nivel minim, ceea ce a însemnat că a fost dezvoltat sub dinamica închiderii, decretată în întreaga lume. Cu aceasta vedem cum încă o dată oamenii de artă rămân, fără argumente pentru a-și putea expune arta!

Se spune că umorul este una dintre caracteristicile omului animal, care nu constă în a crea o lume total originală, ci un nou mod de a vedea cu o perspectivă diferită în care oamenii își privesc mediul, ignorând pur și simplu ideile, senzațiile cu imagini a aspectelor creative. Umorul ne obligă să ne trezim și să simțim ceea ce se întâmplă în jurul nostru, cu un criteriu în care este foarte stimulant atunci când vine vorba de procesarea zi de zi și observarea lumii înconjurătoare.

Prin aceasta, se recuperează o linie protagonistă inerentă care ne obligă să ne eliberăm de anumite mentalități sau cum să devenim independenți cu forma de exprimare, într-un limbaj nou, combinând umorul ca o trezirea ireverențioasă, devenind un vehicul pentru a lua cu asalt avangardele artelor, întrucât artele caricaturii au fost în orice moment în fruntea mișcărilor creative – referindu-se la trezirea Europei, recunoscând ireverența care se ivea în lume – în încercarea de a recupera conceptele de artă a umorului ca creator de conștiințe.

Continue reading „Antonio CALDERON de JESUS: Tribuna de opinii – caricaturiștii umorului”

Carmen GIGÂRTU: Visul lui Ioan din Carpați

Pare  o umbră ce merge prin ploaie. Seamănă cu un copac stingher, fără frunze, fără flori, fără fructe, care e pe cale să se usuce. Lacrimile îngerilor cad alene şi se aştern cu indiferenţă peste el, fără să le simtă. Nu  aude vântul care şuieră, nu vede fulgerul care brăzdează cerul şi nici trăsnetul care cade prin apropiere. O totală nepăsare a pus stăpânire peste fiinţa lui.

Se gândeşte că a  pierdut tot. În realitate nu a pierdut nimic, decât un vis după care alerga  sperând că într-o zi va deveni realitate. Picăturile reci îi cad pe faţă, dar el nu simte decât acea durere surdă care-i sfâşie sufletul sau visător.

 A iubit-o ca un nebun şi Ea l-a trădat, l-a minţit şi-a bătut joc de sentimentele lui curate. Doamne! Cât a iubit!

Ploaia a încetat şi el  nu ştie pe ce lume este, dacă mai traieşte sau a murit. Aude strigătul unei păsări care-şi cheamă perechea. El pe cine să cheme?

Ea s-a dus, a plecat. Se opreşte în faţa casei, deschide uşa şi cerul începe iar să toarne de  parcă ar vrea să inunde pământul.

Este  noapte, întuneric şi furtună, iar gândurile lui zboară în derivă prin oceanul de gânduri al lumii. Un gând al lui vrea să mângâie gândul ei, dar se rătăceşte în acest univers al gândurilor. Poate este mai bine aşa. Ce rost mai are ? Aripile gândului s-au frânt şi a uitat să mai zboare, să mai viseze şi se ofileşte precum o floare. Picăturile de ploaie cad la geam într-un ritm ameţitor. E palid, seamănă cu o stafie. Se sperie de el când se uită în oglindă. El este acela? Dă drumul la duş şi se lasă biciuit de stropii de apă. Aroma  gelului de duş e asemănător cu parfumul ei. Nu, nu trebuie să se mai gândească la Ea. Se şterge cu prosopul şi îşi îmbracă halatul. Se duce în cameră şi se tolăneşte pe fotoliu. Privirea îi cade pe iconiţa din perete şi începe să vorbească singur:

De ce? De ce? Nu vrei să răspunzi? De fapt, Tu, ţi-ai jertfit propriul fiu. Aşa de mult l-ai iubit? Eu nu o să înţeleg asta niciodată. De ce suntem nişte jucării în mâna destinului orb? De ce? De ce a trebuit să se întâmple …? De ce? Cu ce ţi-am greşit? Nu am fost  ascultător? Nu te-am iubit? De ce mă pedepseşti? A,ştiu! Tu îi pedepseşti pe cei care-i iubeşti. Cu ce ţi-am greşit?

Lacrimile îi curg în timp ce vorbeşte : Doamne, de ce mă pedepseşti în felul acesta?” O voce îi şopteşte :”Fiindcă e gelos”.

 Piei Satano! Nu-i deajuns ce mi se întâmplă, acum îmi dai şi tu târcoale. Îţi simt mirosul de pucioasă şi îţi aud vocea tărăgănată. Vrei să mă ispiteşti? Un râset puternic se aude însoţit de o pocnitură . Nu, nu pot să cred ce mi se întâmplă. Mai am puţin şi-mi pierd minţile.

M-ai părăsit şi Tu, Doamne. De ce? De ce?

Ce este omul pentru tine?  Un pumn de ţărână care se zbate o viaţă întreagă, ca într-un final să ajungă mâncat de viermii pământului. Acolo sus vă distraţi privindu-ne cum ne luptăm să supravieţuim, cum strângem averi ca disperaţii, ca într-un final să le mănânce alţii. Poate că tu stai la masă cu cel cu coarne şi sunteti parteneri egali în afacerea Terra. Cine ştie? Poate că religiile au fost inventate, ca oamenii să fie mai uşor manipulaţi şi să ştie de frică. Care-i adevărul?

Iar  aude acel râs aproape isteric la urechea lui . După ce se opreşte din râs spune :

-Fraţilor, creatura asta umană nu-i chiar atât de proastă cum credeam noi. Ce întrebări îşi pune? Individul ăsta e în stare să ne zdruncine sistemul.

– Să-l înnebunim.

-Să-l facem să se sinucidă din dragoste.

-Să-l ducem să se înece.

-Să se arunce de la etaj.

-Ba să se spânzure.

-M-am plictisit de aceleaşi jocuri. Ce câştigaţi ?

-Ce câştigăm? Ha,ha,ha …….Un suflet pentru iad câştigăm, Samael.

-Păi, numai unul? Puneţi şi voi mintea  la lucru. Mai bine îl facem guru sau profet al nostru.

-O! Eşti genial, Samael. Îmi place ideea. Aşa am câştiga pentru iad sute de suflete.

-Poate mii sau milioane de suflete.

-Ce o sa ne mai distrăm.

-Eu zic să-l facem profet.

-Priviţi la el cât suferă pentru o slujitoare a iadului.Ha,ha,ha….

Nu ştie că iubita lui ne este fidelă nouă. Ce mi-ar place să-i arăt nişte imagini cu iubita lui. Ha,ha,ha….

-Gata cu vorbăria ! Să mergem la Stăpân să-i spunem planul lui Samael. O să-l ridice la rangul de Arhanghel pentru o asemenea idee.

Sărmanul om se uită la icoană îşi face semnul crucii zicând: Iartă-mă, Doamne!

Iar se aude acea pocnitură, semn că ei au plecat în dimensiunea lor.

Apare o lumina orbitoare  care-i vorbeşte:

-Ei nu ştiu că tu poţi să-i auzi. Să accepţi propunerea lor. Îţi cunoaştem inima şi la nevoie o să te ajutăm. Alegerea este a ta!  O să-ţi pun deasupra ochiului drept, pe frunte, semnul sfânt al jertfei de sânge a lui Iisus.  Această cruce te va apăra chiar de ar veni după tine tot iadul. Curaj!

Ioan simte cum  cineva îl atinge pe frunte ca o blandă adiere de vânt, după care lumina dispare  şi se aşterne tăcerea.

                                                           *

Într-o sală somptuoasă, pe un tron de aur imens stătea Lucifer. Era îmbrăcat în haine strălucitoare şi pe cap avea o coroană cu pietre preţioase. În mână ţinea strâns un sceptru cu cap de mort.

Cele şapte duhuri diavoleşti erau aşezate în formă de semicerc în jurul stăpânului lor.

Lucifer aruncă săgeţi otrăvitoare din ochii lui albaştri spunând:

-Ce veşti    îmi aduceţi de pe Pământ.

-Stăpâne putem să-ţi arătăm imagini. 70% dintre pământeni sunt ai noştri.

-De ce nu 100 % ? Şi nu vreau imagini. Sunt alergic la acele creaturi.

-Nu putem să-i manipulăm pe toţi .  Mai sunt şi oameni cu adevărat credincioşi Bătrânului şi Mielului. Cel mai uşor de manipulat sunt femeile.

-Da, ele întotdeauna au fost fiinţe slabe.

-E deajuns să le şoptim la ureche : „Bărbatul tău te înşeală, tu de ce nu te răzbuni? Trăieşte-ţi viaţa! Trăieşte clipa! ” Şi să  le vedeţi cum încep şi ele să-şi înşele bărbaţii. Azi cu unul mâine cu altul. Sunt mai rele ca diavoliţele noastre. Femeile tinere spun: „Ne plac bărbaţii maturi, cu experienţă”

-Da, dacă taurul bătrân are un cont frumuşel în bancă şi o plimbă prin ţări străine. Şi are ea grijă să  ţină în ascuns şi un tăuraş cu muşchi.

-Văd că vă distraţi bine pe Pământ. Îmi plac pământencile astea, or să fie un carburant bun pentru focul iadului. Ha-ha-ha!

-Mai sunt şi femei pe care nu le putem convinge să calce strâmb. Unele sunt nebune, altele frigide, altele credincioase şi altele îşi iubesc barbaţii lor.

-Să nu aud de iubire.

-Iartă-mă, Stăpâne. Să ştiţi că avem oameni fideli  în toate păturile sociale, începând cu şefii de state, de guverne, cu liderii religioşi din toate religiile lumii până la cel mai umil om.

-Aveţi grijă ca prin toate mijloacele de informare să promovaţi ideile noastre, doar aşa putem aduce haosul în lume şi domnirea noastră definitivă.

-Aproape toată mass-media este a noastră.

-Bine. În fiecare religie din lume oamenii noştri să lucreze şi să distrugă din interior.

-Da, Stăpâne.

-Să împrăştiaţi spaima, tulburarea, neliniştea. Să acţionaţi asupra oamenilor creând adevărate drame interioare, obsesii, psihoze. Provocaţi cât mai multe stari depresive şi obsesii. Odată omul atins de aceste boli va merge pe drumul care-l indicăm noi. Ha-ha-ha!

-Da, Stăpâne.

-Înşelaţi prin plăceri trupeşti, prin dulceaţa patimilor şi a viciilor. Slăviţi sexualitatea şi ricaţi-o la rang de religie. Trebuie să domine doar plăcerile senzuale, fără iubire.

Sugestionaţi, sugestiile voastre trebuiesc confundate de ei cu propriile gânduri. Aici este punctul nostru forte.Ha-ha-ha!

Prin toate mijloacele promovaţi culturalismul nostru demonic şi apropiaţi oamenii între ei, în cete, hoarde, cluburi, organizaţii, asociaţii,…Să nu rămână nimeni izolat, doar aşa putem să-i manipulăm uşor şi conştiinţa le rămâne adormită .

Vocea conştiinţei se trezeşte doar în omul care stă singur. Aveţi mare grijă să nu rămână vreunul izolat. Deci, adunaţi gloata şi controlaţi-o .

Să transformaţi oamenii în marionete prin liguşire. Această arma de care dispunem ne ajută să-i înrobim.  Ea va pătrunde ca o boală, le va altera spiritul şi îi va corupe.

Luptaţi pentru a distruge adevărul. Să lichidaţi speranţa din inima oamenilor, să le spuneţi că speranţa este un neadevăr, o fabulaţie, o aberaţie, o ficţiune. Dacă reuşiţi să distrugeţi speranţa, dragostea şi mai ales credinţa, atunci oamenii sunt ai noştri. Ha-ha-ha!

Pe oamenii credincioşi să-i consideraţi nebuni şi să râdeţi de ei. Ha-ha-ha!

În orice om este o hienă, ajutaţi ca acest animal să iasă la suprafaţă. Sfinţenia şi iubirea mă omoară, aşa că distrugeţi tot ce este sfânt, pur sau iubire.

Pe cei care iubesc înnebuniţii.

Samael, am auzit de ideea ta şi cred că este bună. Cum o cheamă pe noua ta victimă şi de  unde este?

-Se numeşte Ioan şi este din Carpaţi.

-Îmi place că se numeşte Ioan. O să spunem că în el s-a  reîncarnat Ioan Botezatorul. Ha-ha-ha! Ce „calităţi” are?

-Este supărat rău de tot pe Bătrân şi pe religie.

-Îmi place! Este exact ce ne trebuie. De unde-i vine supărarea?

-Omul iubeşte şi nu este iubit. Deci, Bătrânul nu l-a ajutat să fie şi el fericit.

-Ha-ha-ha! Nu s-a adresat cui trebuie. Noi ne ocupăm cu treburile astea. Dacă devine de al nostru îi vârâm în pat toate femeile şi  toate diavoliţele. Ha-ha-ha!

Voi  v-aţi vârât coada ca Ioan să ajungă  disperat?

-Nu, Stăpâne. Aşa s-a întâmplat. El e un om credincios, dar ea este exact opusul lui. Ea iubeşte viaţa, ştie să trăiască….. Azi este  cu unul mâine cu altul şi Ioan a aflat. De atunci a ajuns aproape o fantomă care se ceartă cu Bătrânul. În el sălăşuieşte o adevărată voluptate a răzvrătirii. Stă tot timpul singur, iar gândirea lui se eliberează de idei preconcepute. Prin minte îi trec tot felul de gânduri fluide care nu aparţin niciunui sistem. Sunt oameni care iubesc vorbăria şi excelează în tehnica fleacurilor, nimicurilor, dar el nu are chemarea aceasta. El se cufundă în metafizică. Spre deosebire de mulţi semeni ai lui care au îmbrăţişat minciuna, viclenia, duplicitatea, nesinceritatea, zâmbetul făţarnic, el este exact opusul.

-Minciuna este o formă înaltă de talent pe care noi o stăpânim foarte bine. Ha-ha-ha!

-Ideea de supraom i se pare o elucubraţie. Uneori este un pamfletar îndrăgostit de adversarii săi .   Este  un om care a luptat şi încă mai luptă cu sine.

-Samael, se pare că o să ai o muncă destul de grea cu acest Ioan. Tu eşti adevăratul profet al iadului  şi îţi dau mână liberă. Ai la dispoziţie trei ani să-l înveţi pe Ioan doctrina şi legea noastră,  ca  după aceea el sa o propovăduiască.

-Da, Stăpâne.

După câteva zile Lucifer îl întreabă pe Samael:

-Samael, ce mai face Ioan din Carpaţi?

-Meditează asupra vieţii şi din ce în ce se îndepărtează de acea femeie pe care a iubit-o. L-a cuprins o totală indiferenţă care creşte odată cu trecerea timpului. Iubeşte muzica, se lasă pătruns de universul sonor şi păşeşte singur într-un infinit perceptibil doar de el.Se pare că muzica a devenit unul din refugiul sufletului său.

-Nu mai este disperat ?

-Nu mai pare. Acum filozofează singur şi pare a se lua la întrecere cu Nietzsche şi Spengler.

-Ştie el ceva. Filozofia este un leac bun contra tristeţii. Când omul nu e fericit începe să filozofeze.

-Ai vorbit cu el?

-Înca nu, Stăpâne. Mi-am facut mai multe planuri şi nu ştiu pe care să-l  pun în aplicare. Cum să-l abordez?

-O, Samael! Îmbracă-te într-o sutană  şi vorbeşte-i ca un preot. Spune-i că el este alesul Cerului pe care tu îl cauţi de mult şi noroc că  Dumnezeu ţi-a arătat în vis unde o să-l găseşti .

-Genial! Aşa  ceva chiar nu mi-a trecut prin cap.

-Curaj, Samael! Ioan este doar un om, o simplă gânganie cu care noi o să ne jucăm. Ha-ha-ha!

Samael se întoarce pe Pământ unde se intâlneşte cu bunul său prieten, diavolul Oscir.

-Samael, cum te descurci cu Ioan?

-Greu, Oscir. Ioan e tare încăpăţânat.

-Unii oameni nu se lasă manipulaţi.

-Ioan face parte din categoria asta. Ura mea faţă de oameni slăbeşte când  întâlnesc  un om puternic ca Ioan care mă provoacă.

-Samael, oamenii sunt doar nişte gângănii.

-Aşa zice şi Stăpânul, dar unii sunt înţelepţi şi oricât am vrea să ne cadă în plasă, nu cad. Ioan a devenit un psihanalist interesat de tainele inimii şi ale adâncurilor sulfletului omenesc. A început să exploreze punctele cele mai de jos, dar şi cele mai de sus ale sufletului. E capabil să transforme cel mai negru gând sugestionat de noi într-unul foarte luminos.

-E fanatic ?

-Nu. Mai degrabă un ciudat. Nu seamănă cu acei oameni care îmbrăţişează un mit, adoră un zeu şi sunt capabili de crime în numele acelui zeu. Spiritul lui nu este primejdios, ci mai degrabă şovăitor, plin de îndoieli, iar eu trebuie să fac din el profetul iadului.

-Dar profetul iadului eşti tu, Samael.

-Da, eu sunt, dar pe Pământ trebuie să propovăduiască el doctrina noastră.

-Sunt destule larve care predică, din toate religiile lumii. Toţi au misiuni, toti caută să îmbunătăţească viaţa tuturor. Se cred mari reformatori, se cred înţelepţi şi aleşi ai divinităţii, dar în realitate nu este niciunul. Fanaticii ăştia sunt capabili să ucidă pentru o idee. Dacă priveşti în trecutul omenirii vei vedea că majoritatea razboaielor au fost religioase. La unii, nebunia de a predica este înrădăcinată în adâncurile necunoscute ale fiinţei lor. Aceştia nu au viziunea exactă a nimicniciei lor, ci se cred mai importanti, mai deosebiţi decât ceilalţi. Se cred chiar apostoli sau mântuitori. Ha-ha-ha!

-În fiecare astfel de profet este un grăunte de nebunie şi o doză mare de autoamăgire.

-Dacă nu ar fi ei, noi cum ne-am mai distra atâta?

-Mulţi propovăduiesc iubirea, dar iubirea lor e doar o întâlnire „între două salive”.

-Ha-ha-ha! Ei, nu ai văzut cât de utili se cred?

-Totuşi, unii au fost într-adevăr utili, dar norocul nostru că nu i-a ascultat nimeni.

-Oamenii erau prea ocupaţi cu treburile lumeşti ca să asculte ce au zis şi ce au propovăduit sfinţii şi asta a fost pe placul nostru. Am început chiar să mă plictisesc în lumea lor, singuri se dăruiesc nouă .

-Încet, încet reuşim  să ucidem adevărul, măreţia iubirii, a dragostei şi a speranţei. Sprijinim din răsputeri orgoliul, desfrâul, haosul, minciuna, ura, deznădejdea şi distrugem bucuria şi fericirea. Fiecare om s-a născut cu o doză de puritate, dar avem grijă ca în timp să numai aibă nimic sfânt. Oamenii sunt incapabili să-şi păstreze sufletele pure, curate, se tăvălesc însetaţi de pofte, în noroiul şi mocirla vieţii. Se trădează unii pe alţii, îşi dau în vileag nebunia, răul din ei, şi distrug toate misterele, începând cu ale lor.

-Ioan face parte din categoria foarte rară a oamenilor care nu ascultă decât de sine şi de nimeni altcineva. Îl vezi cufundat într-o lume numai a lui, nepercepută nici macăr de noi.

-O fi având acces la lumea paradisiacă ?

-Nu cred că are, fiindcă nu este un sfânt.

-Dar cum este?

-Pare un om obişnuit. Într-o zi am ascultat gândurile lui .

-Şi ce gândea?

-Spunea că omul a înzestrat diavolul cu răutate, perseverenţă, l-a îmbrăcat în negru şi şi-a dat toată silinţa să-l facă cât mai viu. Se mai gândea el că diavolul este în fiecare om şi Dumnezeu la fel.

-Ioan ăsta  până la urmă ajunge la esenţa lucrurilor.

-Da, medita că în sufletul fiecărui om stă ascunsă o scânteie din Dumezeu care dă  blândeţe, bunătate, iubire, puritate, dreptate, speranţă, credinţă , dar mai este şi ceva rău în om, care trebuie eliminat .

-Asta nu prea îmi place. Dacă o să continue în ritmul ăsta cu meditaţiile, nu o să faci din el profetul Iadului, ci mai degraba al Raiului.

-Samael, ce faci cu sutana ?

-O îmbrac. A venit timpul să-l abordez pe Ioan.

-Mai bine o rugai pe Zurizu, frumuseţea Iadului să-l ispitească, sigur ar fi căzut în braţele ei.

-Iniţal şi eu m-am gândit la Zurizu. Cred că nici Papa nu ar rezista în faţa unei asemenea frumuseţi, dar sunt convins că Ioan nici nu s-ar uita la ea.

-De ce?

-A avut o decepţie în dragoste. Când vede cum o femeie se dă pe lângă el o catalogheaza drept „târfa iadului ” şi pe deasupra mai este şi fecior. A devenit alergic la femei ca Lucifer la rasa umană.

-Ce viciu are Ioan?

-Ioan nu are vicii.

-Atunci ai viaţă grea Samael.

-De ce Lucifer este atât de alergic la rasa umană?

-E o poveste tare veche şi nici măcar nu ştiu daca în totalitate este adevarată.

Se pare că prima iubire a lui Lucifer a fost Sophia cu care a avut o minune de fată pe care o ţine şi azi ascunsă într-o peşteră departe de iad.

Se zvoneşte că fata lui a fost singura care nu s-a transformat în demon, atunci când s-a întâmplat ……Sophia după ce a născut a fost cuprinsă de un mare dor de cunoaştere şi a plecat să exploreze toată creaţia. Lucifer a sperat că se va întoarce , dar nimeni nu ştie unde a dispărut. Între timp Bătrânul o crează pe Lilith pentru Adam. Lilith când deschide ochii îl zăreşte pe Lucifer şi se îndragosteşte de el şi el de ea. Bătrânul o trimite pe Lilith pe Pământ şi Lucifer s-a supărat rău, fiindcă o vroia el pe Lilith. A părăsit cerul, s-a dus după ea şi a urmat ce a urmat.

-Acum înţeleg de ce urăşte atât de tare rasa asta.

-Omul, o creatură inferioară, a avut ca soţie pe iubita lui. Nici Lilith nu l-a plăcut pe Adam şi când a venit Lucifer s-a aruncat în braţele lui.

Nu numai în lumea oamenilor s-au pornit războaie din cauza femeilor, dar şi în cer. Încep să-i dau dreptate lui Ioan,  care fuge de femei cum fugim noi de tămâie.

Oscir, am auzit că  numai din zona asta a Carpaţilor duci în iad câte 12-13 suflete pe zi.

-Samael, eu m-am specializat în sinucideri şi-mi ies din plin. Am reuşit să fac fisuri în câmpurile energetice ale oamenilor, îi sugestionez cum doresc şi ei ascultă ca nişte roboţei tot ce le spun.

Uite-l pe Ioan! Eu dispar. Succes, Samael!

Profetul iadului îmbrăcat în sutană se apropie de Ioan.

-Ce faci, fiule?

-Multumesc Domnului, supravieţuiesc încercărilor vieţii.

-Ioane, noi doi trebuie să vorbim.

-Părinte, casa mea este la doi paşi.  Am ajuns. Să descui uşa. Vă rog, poftiţi! Luaţi loc.

Ioan îl priveşte pe falsul preot drept în ochi şi vede cum faţa i se schimonoseşte şi seamănă cu a unui demon. Băiatul se freacă la ochi şi îşi spune :” A venit special după mine din fundul iadului. O să mă joc puţin cu el.” Smerit zice:

-Vă ascult.

-Ioane, eu te caut de foarte mult timp.

-De ce?

-Fiule, tu eşti alesul.

-Ha-ha-ha! Eu, alesul?!

-Da, Ioane.

-Părinte, poate alesul iadului. Eu nu sunt sfânt.

-Dumnezeu te-a ales pe tine.

-De unde ştiţi ?

-Eu sunt văzător cu duhul.

-Aveţi har?

-Da.  Pot să-ţi povestesc toată viaţa ta, de când te-ai născut şi până acum.

-Nu, nu este nevoie. Vă cred.

-Am venit  să te învăţ adevărata înţelepciune, care a fost ascunsă oamenilor de rând . Ea trebuie ştiută doar de cei aleşi.

-În ce constă  această înţelepciune ascunsă ?

-În multe taine şi mistere. Pentru început te voi învăţa cum să comunici cu îngerii.

-Părinte, mă învăţaţi să comunic cu îngerii sau cu demonii?

-Cu îngerii. Cum poţi să gândeşti altceva?

-Părinte, ştiţi,  mă gândesc că demonul este în jăratecul sângelui, în tulburarea nervilor, în gândul amar şi otrăvitor. El ajută omul să-şi distrugă speranţa, pofta de viaţă, dragostea, să se lapede de sine şi să-l lase pe el să-l conducă. Demonul locuieşte în sufletul întunecat, dornic de orori. E un asasin ce duce pe om pe calea pierzării. El cântă la urechea omului melodia descompunerii, a morţii, a putrefacţiei, a iadului.

Pătrunde în gândul omului şi-l duce pe acesta pe culmile disperării, a sinuciderii. Râde îşi bate joc, se răsuceşte până reuşeşte să-l sugrume, să-l anihileze pe bietul om, transformăndu-l într- o simplă marionetă.

Cei care au în ei un dram de iubire de sine corectă, luptă împotriva acestui intrus, îl prind, îi taie capul şi-l aruncă la groapa de gunoi a Universului. Iubirea îl arde, îl dezintegrează.

-Ioane, oamenii au o credinţă greşită în privinţa demonilor. Ei sunt lăsaţi cu un scop.

-Care?

-Ei ispitesc oamenii, ca într-un final să-i ducă pe calea cea bună.

-Ha-ha-ha! Calea spre iad .

-Ei sunt scara către cer , Ioane.

-Părinte, cred ca aţi vrut să spuneţi că ei sunt scara pe care omul se coboară în iad, pentru că adevărata scara către cer este Sfânta  Treime, Fecioara  Maria şi Iisus Hristos. Părinte, ce aveţi ? Vă este rău?

-M-a luat aşa o ameţeală. Cred că este de la postul îndelungat pe care-l ţin. Ioane,  pari trist.

– „Un plâns suspină -n mine

   Ca ploaia pe oraş.

   Ce molcome suspine

   Tânjesc mocnite-n mine?”(Verlaine)

-De ce,Ioane?

-„E chin fără ieşire

   Să nu poţi sti de ce;

   Nici ură, nici iubire

  Un chin fără ieşire.”(Verlaine)

Am alergat după o himeră, am căutat idealul de neatins, am căutat infinitul în finit, absolutul în relativ, idealitatea în realitate. Am fost un fel de rătăcitor visător care a vrut să atingă intangibilul, care a iubit, dar nu am fost iubit de cea pe care am iubit-o . Viaţa e tare ciudată! Suntem iubiţi de cei pe care nu -i iubim şi cei pe care îi iubim nu ne iubesc.

-Aşa este viaţa.

-Chiar dacă sunt tânăr am momente când simt că am obosit şi viaţa mea se opreşte în loc.Nu mai am dorinţe, nu mai am ce să-mi doresc. Am devenit rece, dur, intolerant, dar în acelaşi timp timid ca un copil. Puţinul pe care-l ştiu l-am învăţat singur. Sunt nestatornic, nehotărat, plin de contradicţii. Sunt un om slab, iar dumneata spui că eu sunt alesul. Cred că faceţi o mare greşeală.

-Nu este nicio greşeală, Ioane.

-Iubesc binele şi adevărul mai presus de orice, dar dacă cineva pe care l-am iubit mă tradează, nu pot să-l iert. Ştiu că Dumnezeu a zis să-i iertăm pe cei care ne-au greşit, dar eu nu pot. Mai uşor pot să iert orice duşman, chiar şi pe diavol, decât pe femeia pe care am iubit-o.

-Ioane, tu eşti un om care simte mult mai puternic decât ceilalţi oameni, suferi mult mai mult şi trăieşti viaţa mai intens, mai profund decât alţii.

-Am căutat zadarnic să dau un sens vieţii.

-Şi ai devenit un pesimist aplecat spre visare. Cum vezi femeia ideala?

-Simplă, delicată, sinceră, afectuoasă, devotată vieţii de familie. O văd ca un fel de religie.

-Interesantă comparaţie! Ce părere ai despre religie?

-Aş prefera o religie mai practică care să promită omului fericirea aici, pe pământ, şi nu

într-o viaţă viitoare.

-Asta vreau şi eu să te învăţ.

Continue reading „Carmen GIGÂRTU: Visul lui Ioan din Carpați”

Vavila POPOVICI: Despre patriotism și iubire

 „Nu poți iubi patria legat la ochi.” – Federico Garcia Lorca

 

   Iubirea este cel mai frumos sentiment care unește sufletele oamenilor. Întreg Universul funcționează cu și datorită iubirii. Iubirea este sursa de energie a realizării tuturor lucrurilor, impulsul mișcării tuturor ființelor, este scopul mișcării, a muncii noastre.

   Iubirea este liantul între Cel de Sus și Omul de pe acest pământ. Întâia epistolă sobornicească a Sfântului Apostol Ioan, ne spune: „Dumnezeu este iubire și cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu rămâne întru el”.

   Viața nu poate fi absolvită de iubire, căci „unde dragoste nu e, nimic nu e!” Tot Biblia ne spune: „Chiar dacă aș vorbi în limbi omenești și îngerești, și n-aș avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zângănitor” (1 Corinteni, cap.13).

   Zilele acestea scriam în notele mele de jurnal despre scrisoarea strălucitului fizician Albert Einstein către fiica sa, în care afirma că „Forța universală este iubirea”: Este forța care include și guvernează totul, este chiar în spatele oricărui fenomen care are loc în univers… (…) Dacă vrem ca speciile noastre să supraviețuiască, dacă vrem să descoperim sensul vieții, dacă vrem să salvăm lumea și fiecare ființă conștientă ce trăiește, atunci iubirea este unicul răspuns”.

   „Ți-e interzisă iubirea, pentru că încălzește”, spunea Diavolul în dialog cu personajul Adrian Leverkühn, în cartea sa „Doctor Faustus”, Thomas Mann.  Dar iubirea are un registru larg pentru noi, viețuitorii acestei lumi, ea este, după spusele lui Napoleon Bonaparte, „cea dintâi religie a omului civilizat”. Cu alte cuvinte suntem datori să ne iubim și să păstrăm iubirea care include, la rândul ei, sentimentul compasiunii care alungă ura și disprețul.

   „Patriotismul nu este numai iubirea pământului în care te-ai născut ci, mai ales, iubirea trecutului, fără de care nu există iubire de țară”, spunea poetul românilor – Mihai Eminescu. Patriotismul – definește dicționarul – este sentimentul de dragoste și devotament față de patrie și de popor, statornicit în decursul istoriei. Este legătura emoțională față de țară și de o națiune, din motive etnice, politice, culturale sau de altă natură.

   Se deosebește de naționalism prin referința juridică și ideologia politică: patriotismul se referă la dreptul pământean care definește națiunile prin apartenența la același teritoriu, și tinde a constitui statele pe bază teritorială (indiferent de origini și limbi); naționalismul se referă la dreptul strămoșesc care definește comunitățile istoric-lingvistice și tinde a constitui statele pe bază etnică.

   Patriotismul este un sentiment de mândrie izvorât din întâmplări bune și frumoase petrecute în țara ta. Dragostea și mândria unei națiuni se contopesc într-un mod fericit cu patriotismul. A dori binele și frumusețea țării, spiritualitatea ei, este superlativul dorinței tale! Apostolul Pavel a explicat creștinilor diferența dintre omul fizic, adică omul care se conduce după dorințele cărnii, și omul spiritual, adică omul care prețuiește lucrurile spirituale. „Cu cât modul de gândire al unei persoane se aseamănă mai mult cu cel al lui Hristos, cu atât mai profundă este spiritualitatea sa și cu atât mai aproape este de a dobândi viață și pace” (Romani 13:14).

   A fi patriot înseamnă a fi cinstit, a avea conștiința curată, o gândire logică și o inimă caldă. Definiția cea mai simplă a patriotismului este iubirea de țară. Ori ești patriot, ori nu ești. Cale de mijloc nu există.

   Toți filozofii veacurilor au avut în vedere acest sentiment, și nu l-au ignorat, fiindcă l-au considerat ca fiind o datorie a fiecărui cetățean. Am vorbit cândva, într-un eseu, despre înțeleptul grec Socrate care insista cu învățătura lui și întreba: „Oare nu înțelegi că în fața zeilor și a oamenilor cu judecată, patria este cea mai prețuită, mai însemnată și mai respectată decât mama, decât tata, decât toți strămoșii? Că pentru patrie, chiar când ne supără, trebuie să avem venerație, supunere și îngrijire, mai mult decât pentru tată?”  Și tot el spunea că „a trăi cinstit este totuna cu a trăi corect și drept”. Oare nu asta se vrea?

   Există acest sentiment al patriotismului și atunci când te afli departe de țara ta și când nu poți fi indiferent față de soarta țării de care ești departe sau pe care ai părăsit-o din anumite motive. De aceea votează cetățenii unei țări oriunde s-ar afla, și urmăresc cu interes și cu inima rezultatul alegerilor.

   Dramaturgul irlandez George Bernard Shaw vorbea despre convingerea unui patriot că țara sa este superioară celorlalte. Cred, mai curând, că trebuie să aibă în gând ceea ce astăzi numim competiție. Și competiția trebuie să aibă loc fără a învrăjbi pe unii împotriva celorlalți, ci a le arăta că se poate mai bine, că progresul se obține tocmai având în vedere actul competițional. O văd ca o luptă pentru mai bine, pentru un adevăr obținut prin stăruință, prin muncă cinstită, care va ține seama de noțiunea de omenie, de logică, de cântar, în tot acest proces competițional.

   Competiția, ca atare, este necesară, în vederea progresului. Ierarhiile valoroase se nasc din competiții conduse cu onestitate. Românii au trăit, experiența unei societăți așa-zis egalitare, care nu făcea altceva decât să nu permită celor merituoși să ocupe locurile meritate, iar celor incompetenți să fie susținuți în posturi fără să facă nimic, și să fie plătiți din munca celor harnici și merituoși. Continue reading „Vavila POPOVICI: Despre patriotism și iubire”

Gheorghe Constantin NISTOROIU: AVEAM O ȚARĂ LIBERĂ ! (partea a II-a)

„Tu nu eşti nou, dar dintre vechi Întîiul aici

   Lăsat în grai să sângere s-ar cuveni. Nu piere

   Urma eroului, doar se îmbracă în foc şi devine

   Icoană în grinda nemuritorilor.”

(Ioan Alexandru)

 

   În Ţara Dacului liber, Glia străbună îşi purta Apele sfinte la sân, îmbrăţişând cu braţele sale vânjoase şi darnice, şirurile milenare de Munţi – Cetăţi – Altare de slujire a Neamului.

   În Ţara Dacului liber, chezăşia o purta Dragostea de Dumnezeu şi Iubirea de Moşie.

 

   În Ţara Dacului liber, ofrandă se aducea din  toate roadele pământului, din tot ceea ce se semăna, din tot ceea ce natura oferea în rodul ales şi din viaţa care prin moarte învia.

   În Ţara Dacului liber, visele se întrupau Sibilelor frunţi peste care susurau strălucind diadema Apelor-steme, ca Nistrul nicicând să-l înfrunţi, sau Oltul şi Mureşul, Siretul şi Prutul, Bistriţa şi Târnava, Crişul şi Timişul, Jiul şi Argeşul, Buzăul şi Dunărea albastră săltând Voievodal cu toiagul Vlădicesc peste timpul ce se scurge şi vremea menirii sihastră.

   În Ţara Dacului liber, Patria era Fiica lui Dor-Împărat care a strâns Roşul – sângelui martiric şi l-a pus pe steag lângă Galbenul de aur al iubirii, lipit de Albastrul cerului meleag.

   În Ţara Dacului liber, lumina se înveşmânta în Cuvântul ei risipit în mărgăritare ca să ducă faima Voievozilor daci, dincolo de spaţiu şi de timp, în toate cele patru mari puncte cardinale.

   În Ţara Dacului liber, toate Râurile Gliei străbune se varsă-n Istorie, dinastice în timp şi în glorie având heraldică domnească pecetluită peste undele lor surâzătoare, purtătoare de viaţă.

   În Ţara Dacului liber, Munţii Carpaţi şi Frăţânii lor, Bătrânii Dobrogei,  poartă în sânul cald toate ctitoriile ancestrale, voievodale, vlădiceşti, boiereşti, răzăşeşti, peşterile  haiducilor ori cele cu pustnici.

   În Ţara Dacului liber, fluturii planează în roiuri de curcubeu printre mieluşeii zburdalnici şi iezii neastâmpăraţi, iar vântul resfiră flori pentru mirificele albine,ce le vor adormi curând în mierea vieţii, în timp ce tăcerea greierilor, în refacere după madrigalul de seară şi de noapte, îşi pregăteşte sub buclele aurii ale secarei următoarele lor fermecătoare concerte.

   În Ţara Dacului liber, lumina foşneşte cu aur peste brocartul ancestralilor Brazi, împământeniţi de Tatăl ceresc, de la începutul lumii peste această Vatră a armoniei celeste.

   În Ţara Dacului liber, voioşia, bucuria, umorul, cântecul, jocul şi poezia au netezit permanenta transhumanţă înspre calea pururei transcendenţe, în aşa fel ca folclorul nostru regal, pornit de la bunic la nepot, să suie-n ceruri la străbuni cu privighetori şi ciocârlii cu tot.

   În Ţara Dacului liber, Primăvara deschide hrisovul Anului prin magul Ghiocel, prin seraficul ciripit de păsărele, prin Vestalele ce ţes covorul de smarald al ierbii, prin seva ce desface mugurul în verdele imperial al vieţii pregătind cu alai împărătesc Sărbătoarea DumnezeiriiÎnvierea Domnului, care împărtăşeşte Frumuseţea divină sufletelor frumoase.

   În Ţara Dacului liber, Vara regină, majestuoasă, impudică, ispititoare şi pură, ca Rugul aprins al spiritualităţii noastre proverbiale, se-aprinde în tinda chindiei ţărăncii frumoase, cu sânii nuferi dalbi, lăsându-şi valurile moi de mătase să prindă contur pe malul apei, cu sălciile smerite în care clipocesc peştii argintii, umbrindu-le după-amiaza cu gene ei lungi de azur.

   În Ţara Dacului liber, vibraţiile de velur ale Toamnei bogate, ispiteau surâsul de soare ca să picure-n struguri sublimul adevăr, iar frumoaselor Dochiţe venite la cules, vântul răsfăţat să le mângâie buclele rebele, dând tonul cântecelor şi chiotelor înnobilate de Cotnarul auriu.

   În Ţara Dacului liber, Iarna se îmbracă cu Iia de nea a creştinului ortodox, cernind peste cuşmele dace ale caselor primitoare Colindele Naşterii Domnului şi cele ale Născătoarei, aşternând peste urmele paşilor colindătorilor grăbiţi de prichindei, tineri şi seniori, hlamida sa princiară, căreia i  s-a conferit Ordinul Mihai Viteazul, încrustat cu heraldica Crucii biruitoare.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: AVEAM O ȚARĂ LIBERĂ ! (partea a II-a)”