Revoluționarul Avram Iancu este o emblemă iconică a poporului român și a istoriografiei noastre. În cercurile revoluționare de la 1848-1849 a circulat zvonul că Avram Iancu a fost nepotul lui Horea, liderul răscoalei de la 1848. Aceast zvon a continuat până la sfârșitul vieții Crăișorului Munților, în 1872, și a intrat în mentalul colectiv sau chiar în cărțile de istorie, menționându-se acest lucru. Încă nu s-a făcut o genealogie foarte serioasă a urmașilor lui Horea, dar o înrudire dintre eroul revoluției române de la 1848 și legendarul răsculat, care a ridicat moții pentru drepturile și libertățile românilor de la 1784-1785 este posibilă. Născut la Vidra de Sus, în 1824, Avram Iancu era fiul lui Alexandru Iancu, un ”pădurar” și fost iobag, care s-a ridicat pe scara socială prin muncă cinstită. Bunicul Crăișorului Munților, Gheorghe Iancu, a fost preot ortodox şi a luat parte la răscoala lui Horea din anul 1784. Unele surse orale afirmau că Gheorghe Iancu ar fi fost rudă cu Horea. Bunicul său a trecut la cele veşnice probabil înainte de anul 1812. De la bunicul său, preotul ortodox, prin tatăl său Alexandru Iancu, a aflat Avram Iancu, în serile de iarnă, la gura sobei, dar și în verile la pădure, despre ridicarea moților conduși de Horea, Cloșca și Crișan pentru drepturi naționale, sociale și religioase, la 1784. Aceste legende despre Horea au intrat în sufletul adolescentului Iancu. Poate atunci s-a infiripat dorința acestuia să se ridice pentru libertatea românilor ardeleni. Tradiția creștin-ortodoxă a continuat în familia lui Avram Iancu. Fratele Crăișorului, Ioan a devenit preot ortodox, luând exemplul bunicului Gheorghe. Avram Iancu a crescut în tinda bisericii și a legendelor luptelor pentru libertate a lui Horea și s-a identificat cu revoluționarul moț de la 1784. Avram Iancu s-a considerat în timpul vieții ca nepot a lui Horea. Nu cred că acest om, cu sufletul curat și dorința de libertate a poporului român în inimă, ar fi mințit. Chiar dacă dovezile istorice încă nu a descoperit veriga directă a înrudirii cu Horea, ne putem baza pe tradiția orală din Munții Apuseni, privind faptul că Avram Iancu a fost nepotul revoluționarului de la 1848.
Există o mărturie istorică privind filiația Horea – Iancu în istoriografia română. În cartea „Românii din Munții Apuseni”, de T. Frâncu și G. Candrea, apărută la București, în 1888, se transmite un eveniment din viața revoluționarului Avram Iancu de la începutul revoluției de la 1848. „După contactul său cu școala ungurească, așa străine de simțămintele lui adevărate, în convorbirea pe care a avut-o în casa părinților săi cu tânărul înflăcărat Paul Vasvari, tocmai în preajma evenimentelor revoluționare, aminti, într-un puternic avânt sufletesc, că e nepotul lui Horia, care s-a născut în casa unde se aflau cu toții. Această izbucnire a lui Iancu ne arată îndeajuns cât de puternic se răsfrângea în sufletul său nu numai actualitatea cu inegalitățile ei între oameni, cu toate suferințele izvorâte dintr-o întocmire așa de nefirească a raporturilor sociale, ci și trecutul acela de lupte vijelioase și zvârcoliri spre dreptate, care împrumută și azi munților apuseni un înveliș de farmec deosebit”. Este un izvor istoriografic, bazat pe o mărturie orală, imediat după moartea Crăișorului, care ne confirmă faptul că Avram Iancu s-a identificat cu lupta lui Horea pentru libertatea și drepturile românilor, dar și în care recunoștea public că este nepotul revoluționarului de la 1784, fapt ce îi conferea, atât autoritate morală, cât și o recunoaștere a înrudirii de sânge, cu cel care s-a sacrificat pentru poporul român din Ardeal. Prezentându-se public ca nepot al lui Horea, revoluționarul Avram Iancu transmitea un mesaj de consistență și de continuare a tradiției unui neam de lideri ai poporului român, care trebuia urmat.
La 1784, Horea s-a proclamat ”Rex Daciae”, iar la 1848 Avram Iancu era recunoscut ca și ”Crăișorul Munților”, adică ”crai”, un rege al românilor din Ardeal. Deja s-a creat de facto legenda unei dinastii conducătoare a românilor ardeleni asupriți din Ardeal. Se preda simbolic ”lancea”, de la bunicul Horea, ca „rege al Daciei”, către nepotul Avram Iancu, ca și ”crai” al românilor din Ardeal, creându-se în mentalul colectiv o dinastie domnitoare de lideri puternici și carismatici ai neamului românesc, care se ridica pentru libertate și suveranitate în Ardeal. Nu întâmplător Avram Iancu a fost înmormântat la umbra gorunului lui Horea la Țebea, în 1872. Nepotul se întâlnea simbolic cu unchiul Horea în legenda istoriei românilor ardeleni.
Sub acest generic s-a desfășurat ședința cenaclului literar “Al.Florin Țene “ din cadrul Centrului Multifuncțional de Servicii Sociale pentru Persoane Vârstnice nr.2, de pe strada Decebal nr.21 din Cluj-Napoca, care și-a reluat activitatea, în data de 7 septembrie 2022, la orele 11, după o perioadă de peste doi ani de pauză datorită perioadei de pandemie.
Ședința cenaclului a debutat prin anunțul făcut de domnul președinte al cenaclului, AL. FLORIN ŢENE, președintele național al Ligii Scriitorilor, care la propunerea mai multor scriitori din municipiul și din țară, și în urma aprobării doamnei director de la Centrul de Vârstnici nr. 2, Ligia Bocșe, a decis schimbarea numelui acestui cenaclu în “CENACLUL AL. FLORIN ŢENE”.
A urmat un moment de reculegere pentru colegii care au trecut în veșnicie, după care prof. LUCIA ELENA LOCUSTEANU a punctat acest moment prin recitarea unor versuri de o deosebită sensibilitate.
Doamna director LIGIA BOCŞE a urat bun venit și multă inspirație, creativitate și fericire tuturor membrilor cenaclului anunțând prima săptămână din octombrie ca fiind sărbătorirea Zilelor Clujului, în care Centrul de Vârstnici nr. 2 va celebra Săptămâna Porților Deschise, ziua de 3 octombrie fiind zi dedicată creațiilor literare în care la ora 11 se va desfășura întâlnirea cenaclului nostru.
În continuare, domnul IULIAN PATCA, președintele Filialei Cluj-Napoca a Ligii Scriitorilor Români, a lansat revista ,,Agora literară”, pe luna septembrie, oferind fiecărui participant câte un exemplar alături de o carte de versuri a domniei sale, recent editată: „Să vii și mâine”, un volum de poeme de dragoste editat de Editura Mega.
Celor prezenți li s-a oferit șansa de a-și citi din scrierile lor. Astfel, doamna STELIANA DAN a citit cu multă emoție un fragment de proză scurtă în care a descris o trăire personală, în cadrul unei excursii pe care a făcut-o cu mulți ani în urmă, la Mănăstirea Râmeț. Domnia sa a fost încurajată de doamna prof. LUCIA ELENA LOCUSTEANU să își scrie amintirile, fiind apreciată pentru scrierea sa. Domnul prof. OVIDIU JUCAN a continuat prin a recita două poezii scrise de dânsul, una de actualitate și alta închinată Maicii Domnului, mâine fiind praznicul Nașterii Maicii Domnului. Iar doamna învățătoare TITINA NICA ŢENE a ales să citească din poeziile sale „Micuța doctoriță”, poezie dedicată copiilor, gen literar care o reprezintă.
Polivalentul scriitor AL. FLORIN ŢENE, președintele cenaclului nostru, și-a prezentat o parte din cele peste 10 cărți scrise în această perioadă de peste doi ani de pauză a activității cenaclului. A vorbit și a povestit, pe scurt, subiectele cărților pe care le-a publicat: „Nu plângeți că mă duc de lângă voi, viața Sfântului Închisorilor Valeriu Gafencu”, „Întoarcerea din cruciadă, viață poetului Radu Gyr, între realitate și poveste”, „Oglinda de apă”, „În poeziile mele nu va rima poporul cu tractorul, viața poetului Vasile Militaru între realitate și poveste”, recitând poezia „Mama” scrisă de Vasile Militară, care de fapt i s-a atribuit lui George Coșbuc. Alte scrieri pe care le-a menționat domnia sa au fost „Ce greu a fost în noaptea asta, viața poetului Traian Dorz între realitate și poveste”, recitând cu multă emoție poezia „Blândul Păstor”, poezie transcrisă pe muzică, „Personalități din Drăgășani, borne de hotar ale culturii române”, o antologie scrisă de Liliana Moldovan din Târgu Mureș, volumul I despre opera și personalitatea scriitorului Al. Florin Țene și o „Antologie de ecouri literare, autori români contemporani”, apărută la editura Globart Universum Montreal Canada, în 2022, și „Genesis, momente scriitoricești – interviuri” scoasă la aceeași editură din Canada unde apar poezii scrise de Al. Florin Țene și Titina Nica Țene, inclusiv un interviu cu scriitorul Al.Florin Țene. Profesoara Lucia Elena Locusteanu a informat pe cei prezenți că AL. FLORIN ŢENE a fost propus de un grup de români din SUA pentru premiul Nobel pentru întreaga sa activitate literară.
Memoria calendarului a fost prezentată de doamna prof. LUCIA ELENA LOCUSTEANU care a evidențiat scriitorii născuți în luna septembrie. Fiind peste 30 de scriitori, domnia sa s-a oprit la cei mai importanți dintre ei: George Bacovia, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Filimon, George Coșbuc, dar amintind și de Dan Bota, Augustin Buzura, Șerban Cioculescu, Adrian Marino, Edgar Papu și Simion Pop. Cu talentul dânsei de a recita din memorie, a redat cele mai semnificative momente din viața și opera acestora, inclusiv versuri de o sensibilitate deosebită.
În final au avut loc discuții pe baza subiectelor abordate la care au participat AL. FLORIN ŢENE, înv. TITINA NICA ŢENE, doamna director a Centrului de Vârstnici nr. 2, LIGIA BOCŞE, prof. OVIDIU JUCAN, STELIANA DAN și ANA SĂLĂJAN.
Următoare întâlnire va avea loc luni, 3 octombrie, cu ocazia Porților deschise ale Centrului de Vârstnici nr. 2.
Trecuseră peste 20 de ani de la Revoluția din Decembrie 1989, și românii nu aveau legiferată o Zi a Limbii Române, așa cum aveau celelalte ”naționalități conlocuitoare” din țara noastră. Minoritățile naționale își afirmau propriile sărbători ale limbii maghiare, germane, ebraice, armene sau ucrainiene, dar românii nu aveau legiferată o Zi a Limbii Române. Era un gol spiritual și lingvistic, al elogiului limbii materne, pe care românii, prin instituțiile de stat, autoritățile centrale și locale nu-l umpleau. Așa că, începând cu anul 2009, un grup de scriitori inimoși, influențați de cultul lui Mihai Eminescu pentru limba română și istoria dragostei fraților noștri de peste Prut, din Basarabia, față de limba maternă prigonită de ocupația rusească din 1812, atât în vremea imperiului țarist, cât mai ales de regimul sovietic, au acționat inspirați de poezia ”Limba noastră” a lui Alexei Mateevici.
„Limba noastră” este o poezie scrisă de Alexei Mateevici (1888–1917), cuprinzând 12 strofe superbe de câte patru versuri. Poezia este un elogiu adus limbii române și un îndemn pentru prețuirea ei. Versurile acestui imn au fost scrise de către Alexei Mateevici la Congresul Scriitorilor din Basarabia din 1917, unde s-a hotărât trecerea la alfabetul latin și alte reforme naționale importante. Melodia a fost compusă de Alexandru Cristea. Această melodie pe versurile lui Alexei Mateevici a devenit stindardul luptei Frontului Popular din Basarabia la sfârșitul anilor `80 pentru emanciparea națională împotriva URSS și impunerea alfabetului latin. Republica Moldova a obținut recunoașterea oficială a statalității, la 2 martie 1992, când a obținut statutul de membru al ONU. Declarația de Independență a Republicii Moldova a fost un document adoptat de către Parlamentul Republicii Moldova. Documentul face referiri la „istoria milenară” și „statalitatea neîntreruptă” a românilor de la est de Prut în spațiul istoric și etnic al etnogenezei acestora, consacră, pentru spațiul de la est de Prut, denumire oficială: limba română. Acest act fondator al Republicii Moldova din 27 august 1991 este marcat în fiecare an ca Ziua Națională a Republicii Moldova sau Ziua Independenței. La 22 iulie 1995, deputații din Parlamentul Republicii Moldova au aprobat strofele poeziei „Limba noastră“ drept imn național și oficial al Republicii Moldova.
În fiecare an, începând cu 1992, în Republica Molodvei se sărbătorea la sfârșitul lunii august limba română, unde în centrul sărbătorii, la loc de cinste, era poezia ”Limba noastră” de Alexei Mateevici. Poetul Grigore Vieru, dar și Leonida Lari sau Mihail Cimpoi au devenit corifeii promovării sărbătoririi și cultivării limbii române în Basarabia. Sub inspirația însuflețitoare a acestui model de iubire românească a limbii materne, un grup restrâns de scriitori au luat inițiativa legiferării Zilei Limbii Române, pe 31 august. Această propunere legislativă a fost legiferată la inițiativa regretatului scriiitor Corneliu Leu, alăturându-se Al.Florin Țene, președintele Ligii Scriitorilor Români și Ligya Diaconescu director al revistei internaționale STARPRESS, membră a Ligii Scriitorilor Români. S-a depus un memoriu, semnat de cei trei, ca în 31 august să se sființească, prin sărbătorire, Ziua Limbii Române. Propunerea legislativă făcută de scriitorii Corneliu Leu, Al. Florin Țene și Ligya Diaconescu a fost inițiată în 2011 și preluată de la inițiatori de către senatorului PNL Viorel Badea, fiind semnată de 166 de parlamentari aparținând tuturor partidelor parlamentare din România. În expunerea de motive, inițiatorul propunerii legislative explică faptul că „importanța limbii române nu trebuie marginalizată de tendințele actuale către globalizare, deoarece limba română reprezintă fundamentul identității naționale, un punct deosebit de important pentru consolidarea unei societăți puternice și unite”. Această propunere legislativă a fost legiferată ca zi festivă a României prin Legea nr. 53/2011 adoptată de Parlamentul României cu 312 voturi pentru, două voturi împotrivă și cinci abțineri.În 2011, Ziua Limbii Române s-a sărbătorit pentru prima oară în Munții Bucegi, lângă Babele, unde au participat Corneliu Leu și Ligya Diaconescu. Și de atunci revista STARPRES, sub egida Ligii Scriitorilor organizație profesională condusă de scriitorul Al.Florin Țene, au organizat Ziua Limbii Române în diferite orașe ale țării, începând cu stațiunea Jupiter și sfârșind cu Olănești, unde au răsunat poezii ale scriitorilor români din țară și diasporă, cântece și jocuri populare, dar și comunicări tematice susținute de exegeți și scriitori români.
Astăzi, majoritatea instituțiilor centrale și locale ale statului român organizează festivități și activități cultural-artistice și educative legate de Ziua Limbii Române. Se organizează spectacole și serate literare, precum și conferințe sau recitaluri poetice în școli și universități de pe cuprinsul țării. Dintre inițiatorii acestei legi naționale fundamentale pentru poporul român, Corneliu Leu, autorul celebrei proze ”Romanul unei zile mari” a trecut în 2015 la cele veșnice, Ligya Diaconescu, care organiza la Mănăstirea Horezu serate dedicate limbii române, a murit neașteptat în 2020, răpusă de Covid, iar singurul dintre scriitorii inițiatori care mai trăiește azi, curând a împlinit frumoasa vârstă de 80 de ani, este Al. Florin Țene, președintele Ligii Scriitorilor din România. Lui îi pot spune emoționat, în această zi de sărbătoare, când sunt implicat în organizarea Zilei Limbii Române la Cluj-Napoca: Mulțumesc, tată!
Îmi pare rău că trebuie să încep acest articol despre omagerea unui mare scriitor român, puțin necunoscut la noi, datorită omisiunii acestuia și a altora din diaspora românească din Istoriile Literaturii Române scrise de doi “corifei” literari, promovând, așa cum scriam în cartea mea “Aventurile ideilor printre metafore”, scriitorii care au slujit regimul criminal comunist și au scris în spiritul realismul socialist. Acestea fiind un pericol pentru viitoarele generații de la noi.
Marele scriitor și jurnalist Constantin Virgil Gheorghiu s-a născut la 15 septembrie1916, la Valea Albă, comuna Războieni, județul Neamț, și a fost un diplomat român din perioada interbelică. În familia acestuia era o tradiție ca partea bărbătească să devină preoți. Bunicul și tatăl său au fost preoți în localitatea Războieni.
Datorită scrierilor sale publicate în presa vremii, în anul 1943, a fost numit atașat de presă al ambasadei românești din Croația. Atunci a început lungul drum al pribegiei sale, trecând prin Austria în Germania, unde s-a refugiat 1944, pentru ca în 1948 să se stabilească în Franța, ne întorcându-se în țară din cauză că tancurile imperiului rus ocupaseră România. În țara de adopție a publicat circa 40 de volume.
În exil fiind, a urmat studii de teologie la Heidelberg, astfel că în 1963 a fost hirotonit preot la biserica ortodoxă română „Sfinții Arhangheli” din Paris. Primește rangul de iconom stavrofor în 1971, activând sub jurisdicția Patriarhiei Ecumenice de Constatinopol.
De-alungul vieții, pe lângă slujirea la altar, Constantin Virgil Gheorghiu a publicat articole în presa franceză și cărți traduse în foarte multe limbi.
Iată o listă cronologică a cărților publicate de Constantin Virgil Gheorghiu: Taraful de noapte roman (Editura Fortuna,), Viața de toate zilele a poetului (La vie de tous le jours du poète), poezie, Editura Cartea Românească, 1937; Caligrafie pe zăpadă (Calligraphie sur neige), poezie, Editura Fundațiilor Regale pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, București, 1940; Armand Călinescu (Armand Călinesco), Editura Socec, București, 1940; Ard malurile Nistrului: mare reportaj de război din teritoriile desrobite (Le rives du Dniestr sont en flammes), cu o scrisoare de Tudor Arghezi, Editura Națională „Gheorghe Mecu”, București, 1940 — reportaje de pe front din timpul războiului de eliberare a Basarabiei și Bucovinei, folosite mai târziu de Marin Preda, ca sursă documentară, în romanul „Delirul”; Cu submarinul la asediul Sevastopolului (Avec le sus-marin à l’assault de Sébastopol), Editura Națională, București, 1942; Am luptat în Crimeea (Je combattu en Crimée), reportaj de război cu un portret de Lucia Demetriade Bălăcescu, , Editura Națională „Gheorghe Mecu”, București, 1942, Ceasul de rugăciune (L’Heure de la prière), poezie, cu un portret de R. Rybickza, Editura Națională „Gheorghe Mecu”, București, 1942; Ultima oră (La dernière heure), Editura Națională, București, 1943;Rumänische Märchen (Povești românești/Contes Roumains), Eibandentwurf von Eugen Dörr, Ähren Verlag, Heidelberg, 1948;La vingt-cinquième heure (Ora a douăzeci și cincea/Ora 25), traduit du roumain par Monique Saint-Côme, avec un préface de Gabriel Marcel, Plon, „Feux Croisés”, Paris, 1949, Tatăl meu, preotul care s-a urcat la cer (1965, Paris și 2003, Sibiu), Perahim – Rendez-vous à l’infini, La Vingt-cinquième heure (în română Ora 25 / A douăzeci și cincea oră), roman (ecranizat în 1967, rolul principal este jucat de Anthony Quinn, De la vingt-cinquième heure à l’heure éternelle (De la al 25-lea ceas, la momentul eternității), La Seconde Chance (1952), Editura Plon, Paris, tradus din română de Livia Lamoure, Les Sacrifiés du Danube (1957), La Maison de Petrodava (1961), Les Immortels d’Agapia (1964), Dieu Paris (1964),L’oeil américain („Ochiul American”) (1972) roman de acțiune, suspans, politică-ficțiune gândire geo-politică. Editura Plon. Memorii (1990), tradus în limba română de Sanda Mihăescu-Cârsteanu. În Memorii, Constantin Virgil Gheorghiu prezintă un aspect inedit, de exemplu se referă la pogromul împotriva evreilor bucureșteni în timpul revoltei legionare: Omul care călătorea singur (Ed. Sophia, 2010)[8] – după romanul Ora 25, care îl consacra definitiv în lumea liberă, descoperirea unei opere apărute în timpul războiului, favorabilă redobândirii Basarabiei, îi va aduce autorului o serie de atacuri violente în presa occidentală, care îl acuza, neîntemeiat, de antisemitism. Își va explica atitudinea într‑un nou roman – Omul care călătorea singur. Les Inconnus de Heidelberg, Plon, 1977, Necunoscuții din Heidelberg, traducere în limba română: Gheorghiță Ciocioi, Editura Sophia, București 2015, Viața lui Mahomed, traducere în limba română de Gheorghiță Ciocioi, Editura Sophia, București 2016, 500 de pagini, ISBN 978-973-136-524-4, Sfântul Ambrozie al Milanului, traducere în limba română de Gheorghiță Ciocioi, Editura Sophia, București 2013, 301 pagini, ISBN 978-973-136-375-2.
A publicat un poem dedicat mitului tatălui și, după o vreme, a fost acuzat că ar fi plagiat un poem al lui Virgil Carianopol. Numai că el publicase poemul cu câteva luni înaintea lui Virgil Carianopol. Totuși, nu a fost posibil să-și dovedeasca nevinovăția, pentru că Virgil Carianopol era legionar și presa legionară nu admitea că un membru al Legiunii ar putea să facă un act necinstit.
A decedat la Paris, la vârsta de 76 ani, în data de 22 iunie 1992.
Scriitorul Al. Florin Țene, unul dintre cei mai prolifici scriitori contemporani, reușește să ne surprindă de data aceasta, prin romanul ,,Întoarcerea din cruciadă – viața poetului Radu Gyr între realitate și poveste”, publicat la Editura Casa Cărții de Știință, Cluj Napoca, 2020.
Prin acest volum, autorul încearcă să recupereze vocația lirică a poetului, reașezându-l printre cei mai importanți poeți creștini. Și nu doar atât. Prin trăirea lui celestă, prin jertfelnicie, Radu Gyr a biruit! A reușit să-și păstreze locul în literatura română, în ciuda prigoanei și a închisorii. Volumul mă duce cu gândul la Literatura de detenție, un concept al scriitorului Mihai Rădulescu.
Radu Gyr – poetul secolului XX, o excelentă analiză la început de roman.
,,Istoria vieţii lui Radu Gyr e complexă şi complicată, cu sinuozităţi şi încercări politice radicale care i-au marcat pe viaţă şi-n posteritate cu etichete greu de şters, dar lirica sa musteşte de metafore originale şi sens spre ideea de transcendent. …a învins poetul sistemul hegelian, prizonier al dialecticii timpului şi spaţiului. Poezia înfrânge timpul morţii. Recuperarea vocaţiei liricii lui Radu Gyr este un demers de reaşezare a ierarhiilor în literatura română contemporană. Radu Gyr reprezintă poetul aspiraţiilor înalte, celeste, o perpetuă căutare euristică a sensului şi ideii”. Dr. Ionuț Țene
Ca să poți scrie un roman despre Radu Gyr, ai nevoie de multă documentare (care slavă Domnului, autorul a parcurs-o) dar și de curaj. Radu Gyr a suferit de românism, până în ultima clipă.
Severă piramidă de granit,/ am feţe mohorâte şi rigide,/ un monstru care tainele-şi închide,/ în cosmică tăcere-ncremenit –// Sub soarele pustiilor toride,/ îmi arde vârfu-nfipt în infinit/ şi, ca un lung şi glacial cuţit,/ străpunge luna pietrele-mi aride.// Solemn şi hâd şi rece monument,/ claustru templu dur de lespezi terne,/ eu dorm adânc, acestei lumi absent…// Dar, dincolo de somnul ce se-aşterne,/ în greu-mi sarcofag incandescent/ străfulgeră podoabele eterne. (Piramidă, Radu Gyr, 23 aprilie 1975)
Al. Florin Țene a știut mereu să prețuiască valorile neamului românesc ducând el însuși multe bătălii. Dragostea de neam și țară, un sentiment ce înnobilează și crezul său va răzbate în timp, căci după cum afirma ,,a fi naționalist înseamnă să iubești tot ce a dat mai bun poporul în sânul căruia te-ai născut, valorile lui realizate de-a lungul sutelor de ani, cel care protejează națiunea din care faci parte”.
Volumul structurat în două parți, fiecare având mai multe capitole. Partea întâi cuprinde capitolele: 1. Leagăn fără cântec; 2. De aici înainte vremea se măsoară; 3. Sunt , Doamne, copt pentru cules.
Ciclurile vieții sunt surprinse într-un mod firesc. Nașterea, copilăria, anii de școală, tinerețea, prigoana, zborul…
Partea a doua, mult mai intensă ca trăiri continuă cu capitolele: 4. Noi nu am avut tinerețe; 5. Pentru cei viteji zidim altare; 6. În veacul-acela de aramă; 7. Noi, cei pierduți ; 8. Dacă într-o zi o să se vadă; 9. Viața abia mai licărea în mine; 10. Întoarcerea din cruciadă.
Fiecare capitol are ca motto citate din versurile lui Radu Gyr.
Preocupat de tot ce se întâmplă, Radu Gyr filtra informația cu mesaje biblice. De pildă, autorul relatează cu naturalețe o discuție despre Mișcarea Legionară, auzită întâmplător de tânărul Radu, mișcarea fiind ,,împotriva comunismului cât și a imoralității politice din țară”. Pus pe gânduri, și-a amintit de spusele lui Matei în Biblie: ,,Fericiți sunt cei îndurători, căci lor li se va arăta îndurare!”
Filele romanului te atrag incandescent. Nu realizezi dacă este povestea lui Radu sau imaginația autorului. Ne surprinde din nou gândul tânărului din Coloseni: ,,Continuați să vă suportați unii pe alții și, dacă cineva are vreun motiv să se plângă împotriva altuia, să vă iertați cu mărinimie unii pe alții. Așa cum v-a iertat Dumnezeu cu mărinimie, așa să faceți și voi. ”
Filonul religios se răsfrânge mângâietor. Cuvinte de folos pentru fiecare cititor. Al. Florin Țene parte a povestirii, pătrunde în acea zonă dragă lui, Drăgășaniul cu intelectuali de marcă. Nu lipsește umorul, vinul, femeia frumoasă și poezia.
Denumit „poetul detenţiei politice din România“, nu a renunțat la năzuințele lui prin trudă, cu multă rugăciune: „Înfrânt nu eşti atunci când sângeri, nici ochii când în lacrimi ţi-s/ Adevăratele înfrângeri sunt renunţările la vis“, scrie Gyr în „Cântec de luptă“.
Dacă romanul este închinat poetului creștin Radu Gyr, scriitorul Al. Florin Țene a reușit să adune în paginile sale, elitele vremii. Acest lucru se explică prin intenția autorului de a revalorifica valorile umane ale neamului românesc. Volumul lui Al. Florin Țene este un roman istoric. În paginile sale respiră eroismul cucernic al unui număr însemnat de slujitori ai Domnului, aflați în temnițele odioase ale comunismului: Arsenie Papacioc, Marcu Dumitrescu, Daniil de la Rarău, Ilarion Felea, Arsenie Boca, Benedict Chiuș, Ilie Lăcătușu, Sofian Boghiu, Dimitrie Bejan, Dumitru Stăniloae, Gheorghe Calciu, Gherasim Iscu, Nicolae Steinhardt, Iuliu Hossu… și al multor intelectuali: Valeriu Gafencu, Elisabeta Rizea, Petre Țuțea, Constantin Noica, Ioan Ioanide, Paul Goma, Virgil Ierunca, Marcel Petrișor, Nicolae Mărgineanu, Alexandru Paleologu, Gheorhghe Ursu, și lista ar putea continua…
Prin acest roman, de altfel bine documentat după cum reiese din bibliografie, reușește să așeze în biblioteca vremurilor o carte document despre cel care ,,un număr necuprins de deținuți au aflat în poezia Iisus în celulă posibilitatea de a-și găsi în palme urmele cuielor Lui. Oare puțin lucru este acesta? ” (Aspazia Oțel Petrescu)
Nu este puțin lucru, cum nu este puțin lucru romanul ,,Întoarcerea din cruciadă – viața poetului Radu Gyr între realitate și poveste” purtând semnătura scriitorului polivalent Al. Florin Țene.
La 13 ianuarie 2018 a avut loc la Turda dezvelirea – într-un spaţiu public – a aşa-zisului “Monument al libertăţii religioase”, care s-a vrut marcarea hotărârii Dietei ţinută la Turda acum 450 de ani (13 ianuarie 1568), unde s-a proclamat libertatea religioasă în Transilvania pentru patru confesiuni: catolică, reformată (calvină), luterană şi unitariană, nicidecum şi pentru religia ortodoxă a majorităţii locuitorilor Transilvaniei, care a rămas tolerată și considerată schismatică. Românii ortodocși fiind considerați deci în afara legii. Acest monument al „libertății” religioase fără români nu a deranjat ”modernizarea” pe fonduri europene a centrului muncipiului Turda. Doar eroul național al românilor Avram Iancu deranjează și trebuie relocat, că așa doresc arhitecții cu telefonul financiar direct de la Bruxelles? Primarul din Turda e deranjat doar de statuia eroului național Avram iancu care a luptat petnru libertate, egalitate și democrație în Transilvania la 1848 – 1849? În ultimii ani asistăm la o politică ”europeană” de excludere a monumentelor identitare românești din centrele orașelor din Ardeal, pe motiv că nu cadrează cu noile concepte arhitectonice futuriste pe bani europeni. Desigur doar cele românești sunt eliminate, cele ale culturii și identității altor etnii nu? Oradea a devenit campioană la eliminarea însemnelor memoriale românești din centrul orașului. De altfel asistăm la o eliminare urbanistică a elementului românesc din centrele orașelor din Ardeal. Românii acum redevin din punct de vedere arhitectural, ca în vremea Austro-Ungariei când erau excluși pe criterii etnice, într-un fel de nou extra-muros. La Oradea, Ilie Bolojan nu a depășit viziunea ”tractoristă” a culturii. A prigonit revista ”Familia” în care a debutat Mihai Eminescu. A înlăturat statuia ecvestră a lui Mihai Viteazul din centrul orașului, dezvelită de Ziua Armatei Române (cam tot cei legat de armata română e înlăturat mai nou), într-un depozit de la marginea urbei și îl ține de vreo trei ani pe Mihai Eminescu închis într-un dulap de lemn, un fel de coșciug simbolic al asasinării culturii române. Ciudat că monumentele culturii maghiare din oraș au înflorit sub bagheta lui Ilie Bolojan. Sigur, bravo intelectualilor maghiari că au reușit să facă un grup statuar al poeților maghiari ai secolului XX, în frunte cu Ady Endre, unul dintre poeții pe care-i citesc și îmi place, dar, totuși, ce aveți cu Eminescu și monumetnele românești din Oradea domnule Bolojan? Cultura identitară românească vă deranjează? E o modă printre primarii din Ardeal de a ”moderniza” centrele urbane pe bani europeni cu înlăturarea exclusivă a monumentelor identitatre naționale românești. Acești primari nu depășesc viziunea ”aculturală” a lui Ilie Bolojan, trecătorii trebuie să admire doar băncile, stațiile electrice încărcare biciclete, pistele de biciclete sau stațiile de încărcare mașini electrice. Punct. Asistăm la o diluare a memoriei identitare și culturală locală. Noii ”zei” ai piețelor nu mai sunt statuile și busturile, ci parkingul de trotinete și stația de încărcat biciclete din centrul orașului. E noul concept ”european” urbanistic în care identitatea și monumentele de for sunt înlăturate, bineînțeles doar cele românești? Samuel von Brukenthal, baronul peste iobagii români, e urbanistic ”european” să fie în piața mare din Sibiu, dar Avram Iancu nu. Exploatatorii românilor din Ardeal sunt foarte urbani mai nou și au gust de cozonac.
Pentru cultura urbană românească consider că Ilie Bolojan este cel mai slab primar din Ardeal, un contributor al începutului ștergerii elementului urbanistic românesc, cu acceptul ignorant al sistemului de pensii speciale. În timp ce Avram Iancu este relocat din piața centrală, la Alba-Iulia s-a dezvelit de curând, în prezența președintelui Ungariei, statuia principelui Gabriel Bethlen, cel care prigonea românii din Ardeal ca să-i treacă la calvini. Din punct de vedere a urbanismului ”european” numai monumentele identitare românești deranjează și trebuie înlăturate ca să dea aspectul de ”fus” pieței din Turda? Arhitecții contributori ai fenomenului ”modernizării” europene pe banii Bruxellului, nu au nicio viziune identitară și culturală în ceea ce privește dezvoltarea urbanistică a centrelor orașelor din Transilvania? În locul lui Avram Iancu se va pune o ”stație de încărcat trotinete electrice” sau o altă statuie de principe din secolul XVII? Stația de încărcare și pista de bicilete e noul ”zeu european” a urbaniștilor pe fonduri europene? Această diluare a fenomenului identitar românesc din centrele orașelor din Ardeal nu cred că este întâmplătoare, ci este mai degrabă realizată cu binecuvântarea sistemului pensiilor speciale (o parte), care cedează suveranitatea românească în schimbul beneficiilor pecuniare și pensionării la vârste fragede?
Co-suveranitatea din Ardeal se face prin ”unealta” Moscovei din Europa și cu aceptul tacit al țării cu cel mai mare consum de gaz rusesc și care contează cu adevărat la Bruxelles: Din păcate acest fenomen diluant, dacă nu va fi oprit de români, în curând noi statui ale lui Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Octavian Goga, george Coșbuc sau Avram Iancu vor fi înlăturate din orașele din Ardeal, pe motiv de urbanism ”modern” din fonduri ”europene„ cu miros de gaz. Arhitecții noștri ”europeni” vor propune noi concepții urbanistice de stații de trotinete.
Spiritul meu de beduin rătăcitor m-a condus spre ţărmurile însorite ale Mediteranei. De când eram copil visam să ating, să văd acele locuri în care s-a născut Mântuitorul. Israelul l-am perceput ca o ţară a contrastelor, care m-a fascinat de la prima vedere. Pe o fâşie de pământ, situată pe malul estic al Mării Mediterane, de-a lungul timpului s-au intersectat un număr mare de popoare şi culturi. Pe o suprafaţă de 22.072 km2 trăiesc peste 8,723 milioane de suflete, din care peste 70% sunt evrei, iar restul arabi, aparţinând mai multor confesiuni religioase: mozaici, musulmani, creştini, druzi.
Un sentiment de déjà vu mă stăpânea, reminiscenţe din alte veţi ieşeau la suprafaţă, uimindu-mă.
La tot pasul, trecutul vorbea din ruine vechi de milenii. De la aeroportul de pe „Colina primăverii”- Tel Aviv, care este cel mai mare oraş din Israel, puternic centru economic şi cultural, ne-am îndreptat spre Haifa. Prima oprire a fost la Cezareea, care a devenit oraş şi port prosper în timpul lui Irod cel Mare. Era reşedinţa oficială a prefecţilor şi legaţilor imperiali romani în Iudeea, devenită colonie romană. Oraşul deţinea un port, un palat, un templu închinat Romei, un amfiteatru şi un apeduct. O tablă din piatră găsită de arheologi conţine numele lui Pilat, cel care l-a predat pe Iisus evreilor, pentru a-l crucifica. Cornelius, un centurion roman din Cezareea, a fost botezat de apostolul Petre. El a fost primul roman care a intrat în comunitatea discipolilor lui Iisus. Filip a adus creştinismul în această cetate, iar mai târziu a găzduit pe Pavel şi tovarăşii săi de călătorie . Pavel a debarcat în Cezarea când s-a întors din a doua şi a treia călătorie misionară. Festus l-a trimis pe Pavel în lanţuri, pe o corabie, din Cezareea la Roma, după ce a stat 2 ani închis în acest oraş. Populaţia la începutul secolului I era formată din greci, iudei şi samariteni, o comunitate creştină din vremea apostolică. Cezareea s-a bucurat de renume în întreaga lume creştină, mai ales datorită bibliotecii creştine, care a făcut din acest oraş un centru cultural al vremii. Cel care a adus o contribuţie însemnată a fost Origen care preda filozofia şi teologia în Şcoala din Cezareea. Oraşul a decăzut în timpul invaziei perşilor sasanizi, în prima jumătate a secolului al VII-lea. Între anii 1199-1264, oraşul cunoaşte o înflorire odată cu venirea cruciaţilor, care au fortificat cetatea şi au amenajat un nou port. În această perioadă se ridică o biserică creştină dedicată Sfântului Petru, pe ruinele unei vechi biserici bizantine. O legendă spune că aici cavalerii cruciaţi au descoperit Sfântul Graal. În anul 1265, Cezareea a fost cucerită de mameluci, iar în 1291 a fost aproape rasă.
Am admirat solitudinea mării, a ruinelor şi spectacolul pe care-l da soarele apunând, gândindu-mă la amorei, canaaneieni, evrei, asirieni, filisteni, egipteni, fenicieni, babilonieni, perşi, greci, romani, arabi, cruciaţi, mameluci, turci, englezi, nemţi… care au ajuns de-a lungul timpului în aceste ţinuturi şi au dispărut la fel ca soarele în nori. Totul trece, totul piere! Viaţa noastră pe Terra e doar o excursie, va veni o zi în care ne vom întoarce la adevărata noastră casă.
Solitudinea ruinelor, geamătul valurilor Mediteranei, spectacolul multicolor al frumoaselor grădini, urmele trecutului care răsar de peste tot, mărturisesc despre miracole extraordinare, petrecute aici. Marea părea o oglindă a cerului, în care soarele se cobora încet într-o cromatică multicoloră, când am părăsit Cezareea şi m-am îndreptat spre nord-estul Israelului. În depărtare se zărea Muntele Carmel care veghează neclintit marea, la o înălţime de 525,4 m. La poalele muntelui se află oraşul Haifa, al treilea ca mărime din Israel, un important port şi centru economic. Muntele este plin de verdeaţă, peşteri şi izvoare. Muntele Carmel a devenit un simbol al libertăţii şi e sinonim cu frumuseţea. Profeţii au comparat Carmelul cu Ţara Făgăduită. Dacă oamenii rămân fideli Domnului atunci pământul va fi roditor, dacă nu ascultă Cuvântul, atunci ţara se va transforma în pustiu. În vremea regelui Ahab oamenii se închinau la un idol şi îi persecutau pe cei ce credeau în Dumnezeu. Sfântul Ilie le-a prorocit că vor fi pedepsiţi pentru faptele lor şi nu va mai ploua. Trei ani de zile nu a plouat. Pe acest munte Sfântul Ilie a spus poporului să se hotărască pe care divinitate vor să o slujească şi îi propune regelui să facă o încercare pentru a vedea care este adevăratul Dumnezeu. Este ridicat un jertfelnic, iar preoţii lui Baal implorau zeul să aprindă rugul, care nu s-a aprins. Când Sfântul Ilie s-a rugat, focul s-a coborât din cer, statuia lui Baal s-a făcut fărâme, iar poporul a trecut la credinţa în Dumnezeu. În vărful muntelui se găseşte biserica Stella Maris, dedicată Fecioarei Maria, care adăposteşte centrul mondial al Ordinului Carmeliţilor şi grota care l-a adăpostit pe Sfăntul Ilie. Ordinul Carmelitan s-a născut pe Muntele Carmel la începutul secolului al XII. Un grup de pustnici trăiau în rugăciune, în peșterile din munte meditând ziua și noaptea la legea Domnului, în spiritul Profetului Ilie care spunea : ,,Viu este Domnul, în fața căruia stau” şi “Ard de zel pentru Domnul Dumnezeu Sabaot”. În secol XVI, Tereza de Avila, împreună cu Ioan al Crucii, au început o reformă pentru a reveni la rugăciunea continuă, menţionând că rugăciunea este chiar iubirea. Ea scria: “Trebuie să ne retragem în noiînșine, chiar și în mijlocul lucrului, și să ne amintim, din când în când, de Oaspetele pe care îl avem în noi, convingându-ne că, pentru a vorbi cu El, nu trebuie să deschidem gura” (Drumul desăvârșirii). Pe locul în care se găseşte biserica actuală, în urmă cu câteva secole a fost un aşezământ monahal care a fost cucerit de Napoleon şi transformat în spital. Mai târziu locul a fost cucerit de turci şi toţi călugării omorâți. În cinstea lor s-a ridicat o piramidă în faţa mânăstirii. Mânăstirea actuală, cu aspect de fortăreţă a fost construită în anul 1836, iar în timpul celor două războaie mondiale a fost ocupată de armata britanică, de armata israeliană şi înapoiată Ordinului. Mânăstirea Steaua Mării este foarte frumoasă, încântă prin picturile cupolei, prin statuia Fecioarei şi a Sfântului Ilie.
Haifa este cel mai mare port din Israel, un punct nodal al comerţului maritim cu gaze şi petrol din zona Golfului Persic, care a fost dat spre administrare unei companii chineze de stat pană în anul 2046. Oraşul Haifa este renumit pentru cea mai frumoasă, spectaculoasă şi unică grădină din lume. Grădina Baha’i este considerată cea de-a opta minune a lumii şi a fost înscrisă în patrimoniul UNESCO. Este amenajată în trepte pe versantul nordic al muntelui Carmel, pe o suprafaţă de 200.000 de mp şi oferă o panoramă încântătoare spre Marea Mediterană. Este formată din 18 terase, dispuse în 9 cercuri concentrice, cu o simetrie perfectă înconjoară Templul care este împodobit cu un dom aurit. Templul, supranumit biserica tuturor religiilor, are o înălţime de 40 metri şi 9 faţade, ilustrând 9 dintre religiile lumii, aici fiind centru mondial al religiei Baha’i. În Templu se găsesc rămăşiţele profetului Bab, fondatorul acestei noi religii care vizează constituirea unei comunităţi mondiale fără clase, cu o limbă şi o conducere universală. Mirza Ali Mahomed – profetul Bab s-a născut la Siraz, în sudul Persiei, la 20 octombrie 1819. Rămas orfan a fost crescut de un frate al mamei sale, în cadrul unei comunităţii şiite, unde s-a remarcat prin talentul şi darul său oratoric. La vârsta de 25 de ani, el spunea că „Dumnezeu l-a ales pentru menirea de Bab”(„poarta de acces la Dumnezeu„). El ar fi cel în care au apărut din nou Moise şi Iisus, fiind încarnarea tuturor profeţilor. A susţinut fraternizarea tuturor oamenilor, egalitatea femeilor cu bărbaţii, desfiinţarea voalurilor cu care femeile îşi acopereau faţa, abolirea circumciziunii, interzicerea bârfei şi calomniei, a relaţiilor extraconjugale, a jocurilor de noroc şi a utilizării fără scop medical a drogurilor şi alcoolului… Steaua cu 9 colţuri este unul din simbolurile acestei credinţe. După uciderea profetului împreună cu ucenicul său credincios, Mollah Mahommed Ali, în anul 1849, la Tabrez, în noua religie s-a produs o schismă. O grupare conservatoare condusă de Mirza Yahya şi o grupare mai mare condusă Mirza Husein Ali – Baha Ullah care și-a propus transformarea islamului într-o religie universală. El a fost un apologet înfocat al profetului. A fost închis de două ori din cauza credinţei sale, iar în 1852 guvernul turc l-a exilat. Abdul Baha, fiul cel mare îi urmează, preluând conducerea bahaismului, subliniind caracterul umanitar şi pacifist al doctrinei mişcării, face cunoscută doctrina în Occident şi în S.U.A. Americanca Martha Root a fost una dintre cele mai entuziaste misionare a noii doctrine, călătorind în diferite ţări de pe toate continentele, reuşind să convertească la noua credinţă bahai şi pe regina Maria a României, în anul 1926. În lume există peste 6.000.000 de credincioşi pe toate continentele. Conform doctrinei, Dumnezeu este lumină şi iubire şi este inaccesibil lumii. Toţi oamenii sunt creaţia lui Dumnezeu, fiecare trebuie să iubească pe toţi semenii săi, fără nici o discriminare legată de naţiune, confesiune, clasă socială sau rasă. Nu există decât un singur Dumnezeu şi o singură familie umană, care trebuie să trăiască în armonie şi pace universală. Abdul Baha se adresa omenirii astfel: ,,Sunteţi toţi roadele aceluiaşi arbore. Nu sunt doi arbori, unul al milostivirii dumnezieşti şi celălalt al lui Satan. Trebuie, aşadar, să avem cea mai desăvârşită iubire unii faţă de alţii, să privim şi să recunoaştem în fiecare un popor al lui Dumnezeu. De aceea, toate guvernele din lume, printr-o învoială obştească, trebuie să hotărască dezarmarea simultan. N -ar fi de nici un folos dacă unul ar depune armele şi altul ar refuza s-o facă. Toate naţiunile din lume trebuie să se înţeleagă asupra acestui punct de o însemnătate absolută, astfel ca să poată abandona toţi deodată ucigătoarele arme ale măcelurilor omeneşti„. În această religie se spune că Iisus Hristos a revelat cuvântul lui Dumnezeu şi este înscris în seria marilor întemeietori de religii alături de: Moise, Zoroastru, Buddha, Mahomed. ,,A fi bahá’í înseamnă, pur și simplu, să iubești întreaga lume; să iubești omenirea și să încerci să o slujești; să trudești pentru pace și fraternitate universală. ” (ABDU’L-BAHÁ)
Cerul îşi pusese mantia de stele când am părăsit Muntele Carmel. Am admirat frumoasa panoramă a orașului Haifa, şi ne-am îndreptat spre Nazareth, localitatea Fecioarei Maria, unde am fost cazaţi la un hotel al unui khibbuţ. La răsăritul soarelui am plecat spre Cana Galileei, un sat frumos şi curat, înaintând printre coline pietroase şi văi plantate cu pini şi curmali. În depărtare se zăreau câteva turle de biserici ce străluceau în lumina soarelui. Am intrat în biserica ortodoxă, unde, în naos, de o parte şi de alta, erau două vase mari din piatră. Ghidul ne-a explicat că sunt vasele originale, din cele şase care au fost umplute cu apă la nunta din Cana Galileei. Aici a săvârşit Domnul Iisus prima minune, transformând apa în vin, a binecuvântat şi cinstit familia. Nunta din Cana simbolizează unirea omului cu Dumnezeu. Ne întoarcem în Nazareth, locul copilăriei lui Iisus Hristos şi vizităm biserica Sf. Gavriil, construită deasupra izvorului Fecioarei Maria şi biserica catolică Buna-Vestire care adăposteşte grota în care Fecioara Maria a fost înştiinţată de Arhanghelul Gavriil că va naşte pe Iisus. Nazarethul este un oraş construit pe coline, aglomerat, cu multe străzi, străduţe. Mai poate fi numit şi oraşul florilor, fiindcă peste tot sunt flori, curmali şi chiparoşi. Emoţii mă cuprind, ştiind că aici au trăit, s-au rugat, Ioachim şi Ana, pentru a fi binecuvântaţi cu un copil. Ruga lor a fost ascultată, născându-se Fecioara Maria care a copilărit în aceste locuri până la vârsta de trei ani, când a fost dusă la templu din Ierusalim. Tot în Nazareth s-a logodit Fecioara cu Iosif şi de aici au plecat la Betleem. După întoarcerea din Egipt au locuit împreună cu Iisus până la vârsta de 30 ani. Părăsim Nazarethul care ne îmbia să-i cunoaştem trecutul şi ne îndreptăm spre Tabor, muntele cel sfânt al lui Dumnezeu. În drumul nostru întâlnim câmpii întinse, cultivate cu cereale, culturi de citrice şi banane. În depărtare se zăreşte muntele Schimbării la faţă care se înalţă solitar, înconjurat de sate şi culturi de tot felul, având o înălţime de 588 m. Muntele Tabor este un deal aflat în capătul estic al Văii Jezreel, în regiunea Galileea de Jos. Aflat la 9 kilometri est de Nazaret şi la doar 17 kilometri vest de Marea Galileei. Am urcat muntele în spirală, şi am rămas uimiţi de plantaţiile de măslini, pini, portocali şi curmali pe toţi versanţii. În pădurile seculare ale Taborului a stat în pustnicie şapte ani, Melhisedec, împăratul Salemului, care l-ar fi întâmpinat pe Avraam cu pâine şi vin când se întorcea de la luptă. În pădurile şi peşterile Taborului s-au nevoit sute de călugări creştini de-a lungul timpului. Unii au ajuns să vadă şi să simtă energiile necreate, lumina dumnezeirii. Iisus era perceput de oameni ca un învăţător şi prooroc sărac, îmbrăcat în cămaşa de in, dar în Tabor se arată ucenicilor ca Fiu al lui Dumnezeu, “îmbrăcat în veşmânt alb ca zăpada” şi “strălucind ca soarele”. Pe muntele Tabor, Iisus le-a descoperit ucenicilor importanţa rugăciunii în linişte, care îmbracă omul în lumină şi dă forţă sufletului. Pe Tabor sunt două mânăstiri, una franciscană şi o frumoasă mânăstire ortodoxă construită în secolul XIX de doi călugări moldoveni, Irinarh Roseti şi Nectarie Banul. Aici m-am simţit mai aproape de îngeri, privind cerul senin, cîmpiile Galileleii şi marea Tiberiadei. Contemplarea nu a durat mult pentru că am pornit spre muntele Fericirilor, numit si Muntele Eremos care se află pe malul nord-vestic al lacului Kinneret (Marea Galileii).
Frumoasa Biserică a Muntelui Fericirilor a fost construită între anii 1936 si 1938, în stil bizantin, după un plan al faimosului arhitect italian, Antonio Barluzzi. Fiecare fereastră a tavanului în formă de octogon ne aminteşte câte o Fericire. Clădirea are un furnir de marmură şi un mozaic de aur în dom, fiind înconjurată de o grădină superbă, cu multe flori, trandafiri, arbuşti înfloriţi în toate culorile, ficuşi, palmieri, curmali, chiparoşi, cu vedere spre Marea Galilee. Aici a predicat Iisus faimoasele învăţături creştine.
„Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este împărăția cerurilor.
Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.
Fericiți cei blânzi, că aceia vor moșteni pământul.
Fericiți cei ce flămânzesc și însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.
Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui.
Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.
Fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.
Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, că a lor este împărăția cerurilor.
Fericiți veți fi voi când vă vor ocărâ și vă vor prigoni și vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, mințind din pricina Mea.
Bucurați-vă și vă veseliți, că plata voastră multă este în ceruri.”
Conversație cu Luis Cruz-Villalobos, scriitor și editor din Chile, psiholog și psihoterapeut, cu un doctorat în filosofie în Amsterdam, este profesor la Universitatea din Talca, Chile, și participă, de asemenea, la diverse activități culturale și academice în țara sa și în străinătate. Opera sa literară cuprinde lucrări științifice despre poezie, hermeneutică aplicată și confruntarea cu trauma. Literatura este un teritoriu în care a devenit cunoscut în mai multe țări, inclusiv în limba română prin traducerile prof. univ. dr. Carmen Bulzan, trecând astfel peste barierele mai multor continente. Membru al Societății Scriitorilor din Chile, are o carieră remarcabilă. Menționăm doar câteva dintre volumele sale de poezii: DiosMendigo: Teografías, o carte tradusă în engleză și portugheză, prefațată de proeminentul filosof american John D. Caputo; Como Abrazo Exacto, text antologat de prof. univ. Alfredo Pérez Alencart, de la Universitatea din Salamanca, Spania și Con/Cu Cioran, în limbile română-spaniolă, traducere de prof. univ. dr. Carmen Bulzan, din România. De asemenea, în domeniul literar se pot adăuga multe lucrări în „fotopoezie”, realizate împreună cu fotografi importanți din Chile, Spania, Franța și alte țări. În calitate de editor a pregătit publicații ale unor poeți universali precum: Tagore, Vallejo și Dickinson, precum și scriitori contemporani binecunoscuți din diferite țări. În domeniul academic, se remarcă eseurile sale în psihologie Trauma y Esperanza;Key of Posttraumatic Copingy Posttraumatic Exegesis.
Veronica Balaj: Vă spun bun venit pe teritoriul poeziei române! Ați fost tradus în limba română, ați semnat o exegeză despre Cioran, așa că, avem deja puncte comun. Vom reveni la acestea. Pentru început, vă propun să ne postăm pe teritoriul competențelor dumneavoastră profesionale: specialist în filosofie, dar și în psihologie, două domenii ale cunoașterii înrudite cu sufletul, cum este și poezia. V-aș ruga să ne destăinuiți cum anume vă influențează legătura între poezie și celelalte două moduri de exprimare a stărilor umane?
L.C.V.: În primul rând vreau să vă mulțumesc pentru invitația amabilă de a avea o conversație cu dumneavoastră, stimată doamna Veronica, pentru mine este o bucurie să pot împărtăși ceva timp cu un jurnalist și un poet de excepție ca dumneavoastră. În ceea ce privește întrebarea dumneavoastră, aș putea să vă spun că, din punct de vedere istoric, poezia a intrat în viața mea aproape mână în mână cu capacitatea de a raționa, tipică începutului adolescenței, ceea ce Piaget numea operații formale. Abstracția și gândirea critică au început la mine la sfârșitul studiilor mele de bază sau de școală primară, și din moment ce tatăl meu a avut un număr semnificativ de texte, în special de teologie protestantă, am devenit interesat de reflecție asupra problemelor transcendente și Biblia mi-a fost prezentată ca un cufăr de comori existențiale… Îmi amintesc de o carte groasă, cu coperta închisă la culoare, care includea în titlu termenul de „exegeză”, pe care a trebuit să-l caut în dicționar, pentru că la doisprezece ani nu-l auzisem niciodată. Așa am intrat în lumea hermeneuticii…, deși în realitate începuse în copilărie, pentru că bunica mea maternă, o cititoare foarte credincioasă și asiduă a Bibliei, uneori m-a scos din jocurile mele auto-absorbite de unic copil în familie, și m-a rugat să o „ajut la înțelegerea” a ceea ce au însemnat unele paragrafe biblice, cum ar fi pildele lui Iisus sau relatările Vechiului Testament… La vârsta de șapte ani am preferat să continui să mă joc cu laicii mei și cu schițele mele, dar din moment ce ea a insistat, am schițat acolo primele mele analize exegetice… Cine credea că voi continua, în cele din urmă, studiile doctorale în care rolul meu de exeget va trebui să se desfășoare cu noi rigori. Teologia, în special hermeneutica, mi-a marcat primii ani de viață și după ce am citit tratate de teologie sistematică și comentarii exegetice, m-am adâncit în filosofie, care de la început mi s-a părut foarte drăguță, aproape amuzantă… posibil pentru că primul meu profesor de această disciplină a fost un om foarte special, cu un umor foarte curios și plin de ironie. Filosofia mi-a fost dată ușor, iar psihologia, mult mai mult, a fost o știință tânără care a pus întrebări vechi și noi despre ființa umană, procesele sale „interioare” și comportamentul său… M-a încântat … Dar poezia, în paralel, se născuse ca o cale alternativă. Nu pot nega faptul că, probabil, Nietzsche cu poetica sa Zarathustra m-a marcat cu cântecul său tăcut și anevoios care a unit poezia și filosofia, chiar și cu un stil profetic, care a rezonat cu mine din Biblie. Dar poezia s-a născut în mine îndeplinind o funcție diferită de cea a gândirii, fie ea teologică, filosofică sau psihologică. S-a născut de urgență să spună… să cânte foarte jos… în așa fel încât a cântat fără să atragă prea multă atenție și că numai cei care ar trebui să audă ar putea auzi… Îmi amintesc că în adolescența mea, după ce am scris deja mai multe colecții de poezii, am definit ce poezie era pentru mine în acest fel: „poezia se dezvelește în spatele unui ecran de metaforă”. Poezia mi-a permis să fiu dezvelit și ascuns în același timp, liber și anonim, larg deschis, dar nu complet descoperit. Cu gândirea că nu se poate face asta. După cum a spus Heidegger când a auzit o lucrare a lui Schubert cântată la pian: „cu filosofia nu poți face asta”. De aceea, filosoful Pădurii Negre a prețuit atât de mult poezia și poeții.
V.B.: – În poezia dumneavoastră, cântăriți cele două coordonate, sau vă lăsați în voia inspirației artistice?
L.C.V. – Așa cum am menționat, poezia și reflecția sau raționamentul, pentru mine sunt căi diferite, complementare, dar diferite. Cu ani în urmă am scris un articol despre hermeneutică și constructivism în care m-am referit la acest lucru. Acolo propun ca, în opinia mea, să existe o modalitate de integrare a identității personale care să depășească identitatea narativă, așa cum a propus Ricoeur, și ceea ce am putea numi identitate poetică, mai aproape de procesele experiențiale pre-reflexive, care nu sunt liniare, cauzale, diacronice, ci mai degrabă circulare, sinergice, sincronice. Foarte conectată cu lumea mitologiei, a arhetipurilor, a spiritualității care nu poate fi înțeleasă de rațiunea matematică. Pentru mine, poezia este legată de acea dimensiune umană profundă, corectă, care ne conectează cu realitatea cea mai primitivă și indispensabilă, adică cu încredere și bucurie fundamentală, adică iubire. În acest fel, poezia a apărut întotdeauna în mine ca o experiență spontană de conectare cu realitatea sau cu fundalul realității, cu fundamentul ei invizibil. Și prin „invizibil” vreau să spun, așa cum spunea un înțelept Sufi: în mijlocul oceanului un pește mic întreabă un pește mare, unde este oceanul, pentru că a vrut să-l vadă, la care peștele mare răspunde: ca să-l vezi, ar trebui să ieși din el. Ei bine, pur și simplu nu putem ieși din ea. Nu putem părăsi Sinele, Misterul, dar poezia este un fel de jonglerie, un act misterios care ne permite „ex-tasis”, bucuria de a ne părăsi sinele, de a privi de departe și de a vedea. A vedea oceanul. A vedea Invizibilul și a-l sărbători. Invizibil pe care îl putem numi și Frumos, Bun, Adevărat, Unul. Poezia, pentru mine, este limbajul inimii. De unde pot vedea Realitatea realității. Dar, de asemenea, servește pentru a ne conecta cu realitatea aparentă, cu durerea, cu pierderea și urâțenia, dar pentru a ne elibera de lanțurile lor prin numirea lor. Toate acestea nu se pot face dinspre filosofie sau psihologie, nici măcar dinspre teologia rațională, indiferent de culoarea ei. Poezia este mai mult legată de misticism. Chiar și poezia care vorbește despre cotidian, despre întuneric, despre sfâșietor, pentru că dacă urmăm umbra, ea ne conduce în cele din urmă la corpul care îl are la origine și la lumina care este în spate. În toate acestea rezonez foarte mult cu Heidegger, Maria Zambrano și Chantal Maillard. Merită spus, însă, că am făcut destul de multe lucrări poetico-filosofice, adică abordând probleme filosofice prin poezie. În prezent pregătesc o carte care adună mai multe dintre lucrările mele în această linie care se va intitula „Poezii hermeneutice”, sper să fie publicată în 2023.
V.B. – Concret, cum vedeți rolul poeziei, al artei , azi, în epoca invențiilor rapide, a știrilor atât de diverse?
L.C.V. – În lumea de astăzi poezia ca ramură a literaturii este foarte subțire, fragilă. Aproape nici un cuib nu poate fi pus pe ea. Poeții sunt oameni oarecum ciudați, este o meserie care face rău și bine celor care o execută. Am văzut poeți care scriu în scopuri neautentice, prin asta vreau să spun, care scriu nu ca o necesitate, nu ca un gest existențial, ci pentru un concurs, pentru un anumit public, acele tipuri de gesturi mi se par a nu face bine. Poezia care izvorăște din adevărul vieții și al morții se arată. Este o chestiune de a citi câteva versuri ale unui poet și se știe deja dacă ești în fața cuiva care este acolo arătat sau pur și simplu impune vocea. Poezia este o artă, în acest sens, dificilă. De aceea nu este ușor să aibă un loc foarte preponderent. Dar am observat că noile generații sunt mai aproape de poetică, se pare că lumea actuală, cu răceala și indolența ei, se saturează. Lasă gol. Poezia apare apoi ca o oază. Prin urmare, de exemplu, gustul atâtora pentru haiku-ul japonez. Acolo, în aceste trei rânduri, se deschide o lume simplă, dar în același timp profundă. Un haiku îți permite să te oprești, să te uiți cu adevărat la momentul vieții, la realitatea care ne trece. Poezia este un prieten al momentului, de fapt este unul dintre principalii săi binefăcători. Și să nu uităm că, așa cum au spus deja atâția înțelepți, inclusiv Siddhartha, avem doar acest scurt moment, acest eveniment evaziv, restul este fie mort, fie nu s-a născut încă.
V.B. : – A propos de raportul artei cu societatea, ar fi interesant să aflăm cum anume este prețuită poezia in Chile?
L.C.V.: – Este obișnuit ca chilienii să creadă că Chile este o țară a poeților. Se pare că acest discurs este ceva care se întâmplă în multe țări ale lumii. În cazul nostru, a avea două premii Nobel și că acestea sunt pentru literatură și, în special, pentru poezie, ne lasă cu sentimentul că este o țară de poeți cu motive întemeiate. Cred că e adevărat. Deși cred, de asemenea, că această planetă albastră este o casă a poeților și un loc poetic în mijlocul spațiului sideral tăcut și rece. Dar în Chile, paradoxul este că poeții săi nu sunt apreciați prea mult, nu li se acordă spațiu, nu sunt recunoscuți, dar în mod fundamental nu sunt citiți sau foarte puțin.
V.B.: – În țara dumneavoastră, scriitorii contemporani își pot vinde cărțile să câștige cât să-și asigure traiul?
L.C.V.: – Absolut nu. Cred că în Chile scriitorii, în special poeții, sunt de obicei recunoscuți și citiți postum. Trist de spus. Există foarte puține excepții în această privință. Chile este o țară mai mult audio-vizuală decât cititoare. Testele de înțelegere a lecturii la nivel internațional ne plasează țara foarte jos. Iar poezia, nu întotdeauna este o lectură ușoară, este de obicei scrisă pentru interior.
V.B.: – Cărțile dumneavoastră au fost traduse și în alte limbi: în engleză, portugheză și, iată și în română, prin strădania și talentul doamnei profesor universitar Carmen Bulzan. O operă tradusă, căpătând o nouă formulă artistică, este o nouă operă. Între autorul prim și traducător se stabilește o relaționare creativă specială. Poate o prietenie literară. Puteți să ne spuneți ceva despre prieteniile literare în urma unor colaborări de acest fel?
L.C.V.: – Este adevărat că actul de traducere este un mod de însușire a poeziei, este un fel de crimă dulce și bună a poetului, dar în bine (ha, ha). Cuvântul este luat, astfel încât să poată fi împărtășit cu alți oameni care nu l-au putut auzi, de aceea cuvântul este îndepărtat și poezia primește cuvinte noi, aripi care îi permit să meargă mai departe. Poetul nu contează. Într-un fel poezia este autonomă, are propriile reguli, viața ei, blândă și săracă, dar viața în cele din urmă e în actul lecturii. Dacă nu poți citi o poezie, din cauza problemelor de limbă, de exemplu, poezia nu există încă. Ea este încă moartă sau nu s-a născut încă. Cel care traduce este un obstetrician, o moașă a poeziei. Este o sarcină foarte onorabilă. Prin urmare, mi s-a întâmplat în mai multe rânduri, nu în toate, să apară o prietenie profundă cu cel care traduce. Dar cred că acest lucru este mai ușor atunci când traducătorul este un poet. Acest lucru s-a întâmplat cu Carmen Bulzan, pe care o admir și o stimez foarte mult și căreia îi sunt foarte recunoscător, mai ales pentru traducerea cărții mele Con/Cu Cioran, care a fost prima noastră lucrare comună.
V.B.: – Ați scris despre Cioran. A propos de granițe, iată, artistic, nu există. Spuneti-ne, vă rog, ce v-a atras la scriitorul-filosof Cioran de origine română și dacă ați găsit similitudini cu vreun autor din Chile?
L.C.V.: – Așa cum am arătat în versiunea chiliană a cărții Con/Cu Cioran, l-am cunoscut pe acest om genial printr-o analiză a lui făcută de psihiatrul și psihoterapeutul italian Vittorio Guidano. Într-una dintre prelegerile sale despre terapia post-raționalistă, el l-a folosit ca exemplu de stil de organizare a sensului personal care tinde spre tulburări depresive. Acolo a menționat o parte din trecutul său biografic izbitor, cum ar fi faptul că a învățat să scrie în franceză foarte târziu, ceea ce mi-a atras atenția și m-a surprins enorm când am început să-i citesc textele, pentru că limba lui era impresionant de lucidă, ascuțită și curată. Cioran a răsunat în mine, în tinerețea mea mijlocie, așa cum făcuse Nietzsche în adolescență. Au întruchipat aceleași întrebări și îndoieli pe care mi le-am pus de atâtea ori, aceleași întrebări serioase și radicale care au făcut viața greu de gestionat. Mi-a plăcut, și încă iubesc, modul în care își afișează în scrierile sale disconfortul, emoționalitatea lui negativă, care este atât de universală, deși de multe ori dezactivată. Cioran stă pe acoperiș și își strigă blestemele și apoi își mușcă limba. Țipă în tăcere pe pagini și suferă. Dar își spune adevărul, cu o ironie genială, cu inteligență. Dar a pierdut firul Ariadnei, după părerea mea. A fost lăsat să blesteme minotaurul, ca și Nietzsche, pierdut, în eterna sa întoarcere în centrul labirintului. Îi împărtășesc întrebările, durerile, neliniștea și proza poetică. Dar nu răspunsurile lor, rezultatele lor, orizonturile lor. Dar sunt cei care împărtășesc orizonturi și chiar încearcă să le impună altora, fără să se ocupe de amărăciunea vieții, de suferința persistentă, de moartea noastră de zi cu zi. Nu-mi place asta. Prefer proza poetică a lui Cioran în aer liber. Sau poeziile lui Nietzsche, în loc de „dictonul” fanatic. Dar această evaluare nu mă face să-mi pierd speranța. Deși nu mă refer la speranța rațională sau rezonabilă a teologiei, filosofiei sau psihologiei…, ci la acea „mică speranță care ne dă bună dimineața în fiecare dimineață”, așa cum a descris-o Charles Péguy.
V.B.: – Considerați că structura morală a unui poet, ar trebui să influențeze aprecierea operei sale?
L.C.V.: Nu. În adolescența mea am citit mult despre „poeții blestemați”, de fapt i-am dedicat una dintre primele mele cărți lui Baudelaire. Una dintre poeziile mele preferate a fost scrisă de un alt Charles, americanul Bukowski. Deși nu împărtășesc multe dintre lucrurile pe care le-a făcut în viața personală, a fost un poet excepțional, pentru că meșteșugul poetului este ceva care izvorăște liber, fără discernământ, ca o pasăre albastră care se stinge în inima pe care și-o dorește. Abilitatea de a folosi cuvântul pentru a ajunge în locuri nerostite nu poate fi moștenirea celor care îndeplinesc anumiți parametri de comportament de orice tip, poezia, așa cum am mai spus, este liberă, liberă de poet, liberă de orice, cu excepția cititorilor, pentru că ei sunt cei care dau viață poeziei în actul lecturii, și ei, de asemenea, îi dau sens, o dezleagă, îi deschid adevărul, o dez-velesc („a-letheia”). Poetul este un intermediar relativ nevinovat în ceea ce privește rezultatele. Habar nu are de incendiul sau potopul care poate fi produs din textul pe care l-a donat. După cum au spus mai mulți francezi (în special Barthes și Ricoeur, în felul lor), autorul (poetul) a murit. Poezia nu aparține poetului, ci celui care o face a sa, celui care și-o însușește în lectura plină de sens, parafrazând-o.
V.B.: La momentul acesta, ce fel de poezie este preferată în Chile? Dar proză? Are coordonate speciale, noi?
L.C.V.: – Așa cum am menționat mai devreme, în Chile, din păcate, nu se citește prea mult. Studenților mei din universitate le este amuzant că insist atât de mult că trebuie să fie cititori compulsivi, recomand mereu lecturi noi la fiecare subiect, le spun că trebuie să citească mai multe cărți simultan și că trebuie să ia notițe de la cei care ies din aceste lecturi în mintea lor, că testele nu contează, că ceea ce contează este să învețe, să fie creativi, productivi din punct de vedere intelectual și estetic. Dar nu prea citesc, cărțile din Chile sunt și scumpe. Când instruiam liderii, îi rugam să investească măcar prețul unei mașini în cărți. Au râs, dar nu a fost o glumă, de fapt cred că aș fi putut cumpăra câteva autobuze cu biblioteca mea (ha-ha). Nu există altă cale. Dar cei mai mulți nu înțeleg cât de necesar este să devii prieten și confident apropiat al autorilor, adică să-i citești cu seriozitate. Lăsați-i să vorbească în dormitor și să-și spună secretele. Și acesta este lucrul magnific al lecturii, poți să-l auzi direct pe Aristotel, Ibn Arabi, Luther, Hegel, Marx, Kierkegaard, Derrida… pe scurt, pe gânditorii deja morți… sau marii poeți… sau chiar romancierii istoriei. Aș putea spune că mi se pare că în Chile poezia este apreciată mai mult prin marele Nicanor Parra (fratele unuia dintre cei mai importanți cântăreți-poeți din istoria noastră: Violeta Parra), adică așa-numita „anti-poezie”, care pentru mulți a fost calea spre poetică. În cazul meu personal, Parra a deschis ușile pentru a elibera versuri și cu poezia sa „Manifestul” a lăsat poezia la dispoziția mea ca un artefact de uz casnic, de zi cu zi, simplu și necesar. Poezia este prezentă și astăzi în țara mea prin intermediul tinerilor cântăreți sau trubaduri, există mai mulți cântăreți-compozitori care sunt poeți. Îl evidențiez, de exemplu, pe Angelo Escobar, care și-a scos poezia în stradă și în lumea virtuală a internetului datorită recitalurilor sale deschise. El este un exemplu al modului în care poezia este responsabilă pentru găsirea spațiului său pentru a ajunge la viața reală. Acum câțiva ani am publicat o carte a lui Angelo cu „poeziile-cântece”, am subintitulat-o „poezii de cântat”. Pe de altă parte, cititorii de romane sunt mai numeroși în Chile. Avem și un caz frumos de romancier, unul dintre cei mai citiți din țara noastră: Hernán Rivera Letelier, care a comentat că pentru a scrie romane a început să scrie poezii în lateral…
V.B.: – Personal, vă rămân îndatorată și vă mulțumesc nespus că v-ați ocupat de editarea volumului meu în română/spaniolă, Ochiul fantast/Ojo fantaseador, în traducerea aceleiași recunoscute și premiate poete, Carmen Bulzan! Vă doresc multe alte volume semnate de dumneavoastră și aștept o nouă convorbire privind alte proiecte, noi volume publicate de dumneavoastră.
L.C.V.: – Editez mereu autori noi și alții deja consacrați, este pentru mine o mare bucurie atunci când se publică o nouă carte, fie în Hebel Ediciones (în principal digital), fie în editurile Independently Poetry și NoteBook Poiesis (pe hârtie), pe care le dirijez. În prezent, încep un proiect frumos cu remarcabilul poet belgian Germain Droogenbroodt, care este un popularizator celebru al poeziei contemporane la nivel mondial, prin periodicele pe care le face din poezii în mai mult de treizeci de limbi. Cu el vom începe să publicăm o serie de cărți în engleză și spaniolă de poezie internațională.
V. B.: – Și ultima întrebare: care sunt actualele proiecte pe care le aveți ca scriitor?
L.C.V.: – Ei bine, am mai multe cărți de poezie pe cale de a le publica, printre care una dintre cele mai recente, care a fost deja publicată în România, în traducerea lui Carmen Bulzan, și pe care sper să le prezint în 2023 acolo, alături de noua ediție englezo-spaniolă, este cartea „Stańczyk: poem narativ al unui serios bufon”. Această carte este o lucrare care m-a făcut foarte fericit de gestația ei. A doua ediție a cărții mele „Omul plin de flori” este, de asemenea, o lucrare foarte apreciată de mine și va fi acum disponibilă în limba engleză. De asemenea, sper să public în curând o colecție de poezii numită „Fado y Existir”, care face aluzii la muzica fado portugheză și unele teme din gândirea lui Heidegger. Un alt proiect poetic care este în curs de desfășurare, și care mi-a luat mai mult timp decât de obicei, este o carte intitulată „Structura dorului”, compusă din poezii inspirate din epigrafii preluate dintr-o carte de Hannah Arendt despre conceptul de iubire la Sf. Augustin. Pot menționa și două proiecte de carte în domeniul psihologic pe care sper să le public în curând, mă refer la o lucrare despre psihologia emoțiilor intitulată „Emoții goale: psihologia proceselor emoționale” și „Hermeneutica traumei: trauma și confruntarea ei pozitivă ca fenomene hermeneutice”.
V.B.: – Vă doresc multe alte volume semnate de dumneavoastră și aștept cu nerăbdare să mai vorbiți despre noile volume publicate și despre proiectele dumneavoastră.
L.C.V.: – Vă mulțumesc foarte mult, stimată doamna Veronica. A fost o mare plăcere să pot discuta cu dumneavoastră.
V.B.: – Vă mulțumesc foarte mult pentru această discuție, vă așteptăm în România și vă doresc să vă difuzați cărțile, fără frontiere, oriunde în lume!
