Poezia ca o permanență în continuitate
- Poesisul ca extract cultural
Scriitura comprimată a Doinei Drăguț este emanația unei imense singurătăți. Autoarea
noii cărți de poeme mizează într-adevăr pe „Jocul minții”. Ludicul e însă punctualist-
convergent „spre limita unui înțeles ascuns în sine însuși”, adică obscur (abscons) în numele
acelei ambiguități care oferă fie semnificații alternative, fie simultaneitatea semnificațiilor, fie
combinarea lor neconcordantă.
Convinsă de puterea verbului autoarea „Jocului minții” subînțelege un adevăr mai
amplu: încercarea de a se armoniza cu lucrurile dimprejur. „Pe poteci necunoscute cu
închideri prelungite în deschideri care scapă timpului… cu o formă răsturnată-n așezări.” Ea,
poeta de geometrii noneuclidiene, execută un zbor lăuntric „c-un opal în vechi oval” – precum
Dan Botta – în eon transbarbian, dar ca să deschidă „clipe adâncite în mister și-n parabole ce
poartă-n ele măreția unui sens ascuns” – precum în interbelic, Lucian Blaga – „spre o ultimă
finalitate ce transcende spre revelatoare înveșnicire”.
Poeta, una evident tributară poeticilor moderniste, brodează reiterativ pe toposul
oglinzilor „într-un sens neperturbat de incertele simetrii ale sfârșirii ca să descopere orizonturi
cu întregiri fără contur spre desăvârșite pierderi în neantul formei.”
Însă când „dorurile în cascade năvălesc; vorba perfectă” și tabuiza(n)tă „e absența
vorbei”, adică tăcerea imuabilă și temeinică, adică aceea din care s-a născut „lumea ca un
vârtej” (Ezra Pound îi zisese vortext iar poeticitatea devenise vorticialitate – n.m.).
Întâlnind adesea în esența sa nepotriviri cu sine, autoarea se simte uneori exterioară
lumii ce-o domină pe dinăuntru și atunci își vede chiar „izvorul întregii existențe” de unde o
să purceadă într-o nouă autocunoaștere: dinspre arhetipuri spre o altfel de curgere pe „două
râuri paralele”; prilej pentru poetă să jocularizeze, să grefeze, pe un fond folcloric (și tot ca
Dan Botta – n.m.), balada dedicată propriilor ochi, citându-l postmodernistă, și pe Ion Barbu
„După melci”, cum în urmă cu două trei decenii Ioan Stratan: „din somn greu m-am desfăcut /
și-am țâșnit către oglindă” (Drăguț, 2022, p.11).
Citindu-i pe îndelete cartea „Jocul minții”, avem revelația cuvenită că poeta Doina
Drăguț cultivă poesisul ca extras cultural, sincretic și sincritic. Ca și Petru Mihail Gorca, ea se
lasă vegheată de „steaua din oglinda visului”, iar steaua ei de gânduri e fascinată „de
gravitatea lumii”. Cerul nopții e unul de proveniență romantică (precum cel din „Existența
romantică” a lui Edgar Papu atunci când el comentează lirica eminesciană) și o atrage – citez
– „ca o prăvălire-n muzică și în visare fără timp și fără loc”. Poeta se simte „tulburată doar de
forța fanteziei”. Izbucnește „într-un elan vital și peste tot se iscă armonie.”, iar „fluturi de
lumină în fiori o îmbracă de la creștet până la tălpi”, ca ea să renască „într-o revărsare de
faimă temporară”; apoi „sporind spre alte înțelesuri” strânge în brațe necuprinsul, tot în
descendența blagiană, „iar în cercuri rupte de început pe copite caii poartă ropot de lumină”. - Adeverirea neantului
Ispite constante rămân pentru Doina Drăguț, poeticile lui Valery și Barbu, gândirea
abstractă, vederea limpezită și clară, spiritul geometric, vidul semantic al oglinzii, fiorii
crescuți în profunzimi înșelătoare „între semn și semnificație” întrucât „și golul este o formă
iar un gând cuprins în fapte modelează corpul propriului destin”. În definitiv „într-o
perfecțiune a pierderii sensului urcând așezarea între cer și cuvânt nimeni nu te poate înșela /
tu singur te înșeli asupra celorlalți”; căci totuși „nimic din ceea ce aparține fondului nu are
supremația.
Pe când forma învelește totul. Aici este unicul sens al Poeziei” (Valéry, 1989,
p.762). „Umplerea vidului nu poate fi sfârșită… iar cel ce știe să vadă frumosul ca expresie
deplină a unui punct este un om bogat”. Drept consecință „nu-l afectează pierderile permanent
și pretutindeni devine egal cu ceea ce este profund” căci „unicul este cauza tuturor”.
Doina Drăguț – cred eu cu netrucată modestie – și-a identificat unicitatea stilului ei
poescovaleryanoeminesciană; în ceea ce-o privește, într-adevăr, „germenele de lumină” este
punctul ce deschide calea „profunzimilor de jocuri”. Concomitent – cum ar obiecta Valéry (cu
vreo futuristă ocazie – n.m.) – „orice dispozitiv poetic se sprijină pe un fapt de matematică
învăluit” (Valéry, 2021, p.248). Automat, „libertățile devin captive formelor abstracte”, iar
noi, poeții, „încercăm să dăm o formă informului să armonizăm funcția cu esența… urmând
calea propriei naturi”. „Misterioase rugăciuni” se fluidizează în metafore ale unui sistem pur:
de „cumpăniri învăluite-n sunet de vioară care ridică-n neștiute sfere topite cântece în
misterioase rugăciuni”. Alteori, poeta interpretează – după cum precizează și Hugo Friedrich
atunci când se referă la Mallarmé – lirica înțeleasă ca rezistență, ca muncă și ca joc.
Idealitatea, absolutul, neantul sunt moduri de cugetare transplatonice. Pentru Doina Drăguț, ca
și pentru Charles Baudelaire, transcendența e deseori goală: sfidarea plinului ontologic prin
acest concept al neantului trădează radiația unei propoziții celebre mallarméene: „Neantul e
adevărul” (Friedrich, 1998, p.122).
Repunând în discuție izotopia neantului-limbaj, Doina Drăguț frapează evident, trezind
criticile neavenite ale unor receptori categoric „inculți” inutil patetici și îndârjiți prostește.
Metoda lui Stéphane Mallarmé constă în dislocarea realului prin abolire, anulare, suspendare
(în apropierea sa întâlnim termeni înrudiți: lacună, gol, absență – n.m.). Călcându-i pe urmele
durabile lui Mallarmé, poeta este ea însăși prin jocul cuvântului pentru că din el emană
„noțiunea pură” de poezie ca „distrugere a concretului” în favoarea deveninței lucrului în idee
pură, entitate spirituală. Consecința e inevitabilă: odată angajată pe acest drum poezia devine
o activitate care, foarte singuratică, își proiectează jocul oniric și muzica magică într-o lume
anihilată. Căci ceea ce exprimă poezia în ultimele ei straturi semantice sunt figuri și tensiuni
abstracte într-o infinită polivalență semantică (Friedrich, 199, p.125).
„Jocul nebun de culori îmbietoare” provoacă semnelor arbitrare o motivare intrinsecă
și „nemăsurate preschimbări… în zbor întârziat în alb desfășurat spre infinit… în ceas
ascuns… cu contur în vag delir… într-un timp desăvârșit… unde vedenii în dezacord risipesc
mișcarea în subtile spații ireale”.
Programatic-doctrinar, Doina Drăguț mizează pe „eliberarea de efemer”, „decantare de
imagini”, „acumulări de noțiuni”, „emoții cristalizate în armonii”, „neantul formei”,
„atingerea absolutului”, „cultivarea calmului”, triada armonie-delir-frenezie, „urcușul spre
sine” pe „calea de regăsire”, stăpânirea de sine prin recursul la extensia în viitor ș.a.m.d.
Ion Popescu-Brădiceni