Ionuț ȚENE: Bătălia de la Odessa din 1941 a fost un Stalingrad românesc. A prefigurat pierderea războiului!

Toți istoricii occidentali consideră bătălia Moscovei din decembrie 1941, când armata germană victorioasă a fost oprită la doar 30 de kilometri de Kremlin, ca momentul schimbării soartei războiului. Iar înfrângerea de la Stalingrad din ianuarie 1943 este considerată, ca momentul de cotitură al războiului, când inițiativa o ia armata sovietică și Wehrmachtul trece în defensivă. Realitatea este că o bătălie dusă de armata română după eliberarea Basarabiei dinn lunile iulie și august 1941 a prefigurat înfrângerea, cu mult înainte de Moscova și mai ales de Stalingrad. Bătălia de la Odessa a anunțat pierderea războiului de către Germania, chiar dacă principala forță militară implicată a fost armata română. Istoricii români și cei străini, ca și Wikipedia, dau bătălia de la Odessa din lunile august, septembrie și octombrie 1941 ca o victorie românească, grea, dar victorie. În realitatea bătălia a fost o victorie a la Pyrus, de fapt o înfrângere permisă de sovietici, care a arătat slaba colaborare a forțelor Axei și lipsa de coordonare între armatele române și germane, precum și slaba pregătire și dotare tehnică a oastei generalului Ion Antonescu, proaspăt decorat de Hitler cu Crucea de Cavaler a Crucii de Fier în august 1941 pentru victoria din Basarabia și proaspăt auto-numit marșal, conform tradiției române: un general care câștigă o bătălie cu o armată este ridicat la gradul de mareșal. Deși Armata Română subordonată Corpului de sud al Wehrmachtului german a obținut succese remarcabile în eliberarea Basarabiei, deși era slab echipată și înarmată datorită teamei lui Hitler de a nu fi prea puternică față de Ungaria horthystă, conform politicii de balans între cele două țări. Dictatorul geman îl considera pe Ion Antonescu un general de ”rasă germanică”, care ”păcat că conduce o armată de români”. Ion Antonescu a dorit să cucerească singur cu Armatele 3 și 4 Române Transnistria și portul Odessa. Hitler și Antonescu credeau că după succesul relativ ușor din Basarabia, armata română va zdrobi ușor armata sovietică în retragere, deși trebuia să le dea de gândit că rușii cuceriseră ușor nordul Deltei Dunării și țineau Constanța sub blocada marinei sovietice și a bombardamentelor acesteia. Marea Neagră era un ”lac rusesc” cum i-ar place să spună astăzi Traian Băsescu. Șeful statului major german, generalul Halder, dar și von Rundstedt au atras atenția lui Hitler că armata română singură nu va putea ocupa Odessa, dar dictatorul german nu dorea să-i rănească orgoliul lui Ion Antonesu și l-a lăsat să se bată singur pentru ocuparea portului sovietic.

Anul acesta a apărut o carte de excepție ”În umbra marelui Reich. Tehnica de luptă a armatei române pe Frontul de Est (1941 – 1944) – Ed. Cetatea de Scaun” semnată de Alexandru V. Ștefănescu. Autorul, cu acribia unui documentarist și detectiv al arhivelor militare scoate în evidență slaba dotare a armatei românei în primii ani de pe frontul de est. Cartea e singura din istoriografia română care face o istorie a armelor pe frontul de est. Românii erau soldați buni dar aveau puști vechi, duceau lipsă de pistoale mitraliere, tunuri anticar și de unități motorizate. Diviziile de tancuri române erau dotate cu celebrele tancuri cehoslovace R2, în general cumpărate de la guvernul din Praga, echivalente cu tancurile sovietice T. Mai aveam și câteva tancuri franceze preluate de la guvernul de la Vichy. În aviație stăteam ceva mai bine cu Iar-uri 80, Savoia italienești și avioane britanice și câteva Messerchmituri Bf109, bombardiere Heinckel, în schimb la marină eram depășiți cu totul, având distrugătoare din primul război mondial ca ”Mărășești” și ”Regina Maria” și un singur submrin ”Delfinul” construit de italieni, mai mult armă de recunoaștere decât de atac. Marina sovietică controla Marea Neagră și aproviziona portul Odessa. Istoricul român demantelează mitul slabei înarmări sovietice și a moralului scăzut al soldaților ruși. Bătălia Odessei a dovedit că sovieticii aveau mai multe pistoale mitraliere, celebrele YB-uri, mai multe taancuri și avioane, precum și o bună aprovizionare pe mare, plus un moral de luptă remarcabil. Armata română, după eliberarea Basarabiei, a declanșat în august 1941 operațiunea de cucerire a Odesei, fără sprijin german, aceasta constituind o operațiune militară strict românească. Corpul IV de Armată, comandat de generalul Nicolae Ciupercă, a trecut Nistrul, urmat de Corpul V (format din Divizia a XV-a de Infanterie, Brigada I-a de cavalerie și Divizia I-a blindată), între Tighina și Dubăsari. Armata a IV-a a încercat să cucerească rapid Odesa, dar s-a oprit în fața unor linii de apărare fortificate, pregătite din timp de către sovietici. Datorită rezistenței forțelor Armatei Roșii din Odesa, Armata Română a luptat trei luni ca să cucerească orașul apărat prin trei linii de fortificații. Înițial armata română străpunge în august ușor prima linie de fortificații sovietică. După aceea urmează problemele și deficiențele. Înaintarea merge greu cu pierderi uriașe. Paradoxal sovieticii controlau câmpul de bătălie. Și organizau cotraofensive fulgerătoare și distrugătoare. Apărărtorii sovieticii erau bine aprovizionați pe mare cu material de luptă și soldați. Deși părea că URSS se prăbușea sub atacul Wehrmachtului, armata sovietică crea probleme uriașe la Odessa armatei române. Pe 12 septembrie armata română organizează o nouă ofensivă la vest de limanul Hadgibei. Cotraovensiva sovietică face ca Corpul 4 armată să se retragă iar două divizii d emunte sunt încercuite la Marienthal. Generalul Ciupercă s earuncă în luptă cu Divbizia 21 infanterie de asalt la Dalnik, dar este oprită de lipsa de…muniție, dovedind slaba aprovizionare a frontului. În această bătălie sunt luați 3000 de prizonieri sovietici. Aviația română mai bine echipată reușește să lovească trupele sovietice la Tatarka. Iar avioanele Ju 87 de la nemți reușesc să scufunde distrugătorul ”Frunze”. În ciuda rușinii Marele Cartier General Român cere ajutorul germanilor. Trei regimente germane bine echipate intră în luptă. Un regiment de pionieri germani duce o bătălie grea cu sovieticii, dar în ciuda eroismului sodaților germani este nevoit să se retragă cu pierderi. Ion Antonescu era disperat și cere o reformă a statului major al armatei române. Generalul Ion Iacobici crede că războiul nu poate fi câștigat peste Nistru și este schimbat cu generalul Ilie Șteflea, care și el îi va face opoziție lui Antonescu.

Continue reading „Ionuț ȚENE: Bătălia de la Odessa din 1941 a fost un Stalingrad românesc. A prefigurat pierderea războiului!” →

George PETROVAI: Politica – Blestemul de care omenirea nu poate sau nu mai vrea să scape

Aristotel vorbea de zoon politikon, concepția potrivit căreia omul este un animal socio-politic. Adică, prin însăși natura sa, omul este destinat nu numai unei existențe biologice, ci și uneia sociale, care se cheamă făurirea binelui și căutarea fericirii. Cu completarea că fericirea (mai mult un concept decât o realitate, în mult mai mare măsură o năzuință decât o împlinire statornică) presupune o totală independență de constrângerile materiale și care – ne face cunoscut gânditorul antic grec – se realizează plenar doar în comunitatea politică. Asta deoarece „individul este este incapabil să o facă singur”. În plus, așa cum corpul este anterior organelor, căci întotdeauna întregul premerge partea, tot astfel statul este anterior familiei și omului. Ba mai mult, potrivit cinicei spuse că „Nimeni nu este de neînlocuit” (nu-i așa că ea pare de-o vârstă cu politica?), individul nu poate să existe fără stat, în schimb statul poate să subziste fără un individ.

Iată germenele statolatriei (rațiunile istorice și cele ideale ce alcătuiesc premisele necesității statului), oricât ar fi el de ticălos și abuziv în formele sale antice, medievale, moderne, bolșevice și globalizante din zilele noastre, pe care, circa 1800 de ani mai târziu, florentinul Niccolò Machiavelli (1469-1527) l-a dezvoltat în micul său tratat Principele (memorial sau sumă de reguli, norme și sfaturi, apărut în românește la Editura Mondero, 2005, în traducerea Ninei Façon, cu o prefață de Alexandru Balaci), prin riscante idei de felul: „Responsabilitatea etică este totdeauna legată de scop și de finalizarea victorioasă a acțiunii și nu de mijloacele care pot fi utilizate” (de unde indiscutabilul machiavelism al concluziei „Scopul scuză mijloacele”, chiar atunci când aceasta pledează pentru unificarea politică a Italiei), „Morala de stat constă în subordonarea individului colectivității și intereselor sale, mereu superioare”, „Mântuirea sufletului nu este rugăciunea, ci fapta”, „Orice stat piere dacă nu trăiește în concordanță cu vremea”, „Principele constituie, la un moment dat, o însumare individuală a unui imens organism colectiv” etc., idei prin care autorul a dobândit nemuritorul rang de fondator al științei politice, „ca forță și formă autonomă a rațiunii” (Al. Balaci), iar scrierea lui pe acela de „adevărat program de redeșteptare națională”.

Sigur, ar fi multe de spus despre afirmațiile cu caracter politic ale celor doi gânditori. Dar cum prezentul articol nu și-a propus așa ceva, motiv pentru care niște ample digresiuni ar fi mai degrabă supărătoare decât bine primite de cititorii expeditivi, mă voi limita la următoarele precizări:

1) Trăind într-o epocă anterioară creștinismului, Aristotel n-avea de unde să știe că adevăratul creștin nu este niciodată singur, deci n-are trebuință de încorsetanta comunitate politizată, și că fericirea lui se alimentează din bogăția și armonia lăuntrică, la care ajunge numai printr-o sinceră și neîntreruptă relație cu Dumnezeu;

2) Statul n-a fost niciodată anterior familiei și omului, căci „statul nu este decât forma legiuită a vieții în comun a oamenilor” (Petre P. Negulescu), care – prin mijloace tiranice sau subtil-demonocratice – mereu caută să țină sub control cele două entități sociale fundamentale, ba chiar să demanteleze familia tradițională prin necontenitele lovituri sub centură pe care i le administrează în ultimul timp;

3) Da, statul poate să subziste fără unul sau mai mulți indivizi, dar în plan umanitar-valoric devine opresiv și, ca atare, nevrednic în urma decimării elite sale intelectuale din considerente politico-ideologice (cazul statelor bolșevice), respectiv muribund printr-o expatriere mai ceva ca-n vreme de război (cazul României postdecembriste);

4) Părerea mea despre morală și etică, mi-am expus-o, printre altele, în următoarea maximă din cartea Cuvinte-ncumințite (Editura Echim, Sighetu Marmației, 2014): „Dacă morala este forța Binelui coborâtă la nivel uman, etica este binele forțat prin legi să-i confere umanului un anumit nivel”.

Astea fiind mult controversatele baze ale politichiei, pe meleagurile noastre lucrurile la acest capitol au fost și continuă să rămână catastrofale: odinioară cu rușinoase trădări (bunăoară, trădarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, apoi cea a mareșalului Ion Antonescu), respectiv cu coterii, furtișaguri și alte multe năravuri fanariote (păi, de florile mărului a inventat Nicolae Iorga termenul „fripturism”?); pe urmă cu frica, găunoșenia, lașitatea și primitivismul, în primul rând cel politico-ideologic, din sinistra perioadă bolșevică; astăzi, după trei decenii de postdecembrism eminamente ruinător pe toate planurile, cu trădări la tot pasul, impostori cu duiumul, analfabeți funcționali cu toptanul, aleși ce fură pe rupte cu legea-n mână, demnitari ce ar trebui să stea după gratii și infractori, tovarășii primilor, care ocupă demnități publice.

Continue reading „George PETROVAI: Politica – Blestemul de care omenirea nu poate sau nu mai vrea să scape” →

Augustin OSTACE: Biciul Lui Dumnezeu

Nu mai pot face distincţii între nenumăratele coşmaruri de peste noapte şi realităţile virusal-coşmarizante de peste zi, în care umanul, în maximala sa generalitate, este literalmente şi realmente pedepsit şi dezagregat, lovit economic şi contorsionat social, într-o degringoladă biologic / ontologic fără precedent în istoria cunoscută a omenirii, noch nicht da gewesen in der bekannte Geschichte der Menschheit…

…Să fie Corona un bici virusal al Creatorului faţă de nenumăratele păcate ale umanului recent, începând cu cosmosul extraterestru înţesat de sateliţi artificiali, staţii geo-tehnologice, antene de retransmisii şi telescoape nesfârşite, toate şi cu destinaţii militare de spionaj şi contraspionaj, continuând cu imensele dezechilibre ale demografiilor umane fără limită şi fără număr, în migraţiuni de populaţii continentale, fără nici un control medical elementar, incluzând aici deşertificarea tot mai extinsă prin deşerturile lumii, menţionând aici deşerturile Australiei, Deşertul Gobi din centrul Asiei, apoi cele din Africa, (Sahara şi Kalahari), sau cele din America de Nord (Nevada) şi cel din America de Sud (Atacama), toate simbolizând şi imensele deşerturi din sufletul, din raţiunea şi gnoseologicul uman…

Să fim o Specie (numită încă Sapiens!) în extinct? Căzută în amurg apocaliptic? Foarte posibil! Paleobiologii ne spun că aproape 99% din Speciile care au trăit pe pământ până acum, în ultimii 4 miliarde de ani, au dispărut! Destinul Speciilor planetare, la dimensiuni crono-biologice de milioane de ani nu este echivalent cu minusculele noastre DESTINAŞE / LITTLE DESTINY / SCHICKSALCHEN, care Specie, odată intrată în declin şi reducţie, este neopribilă, implicând nenumărate fenomene, care odată dezechilibrate, nu ne iartă! Amintim aici epuizarea rezervelor solului lithospheric (cărbune, petrol, apă), continuând cu epuizarea oxigenului atmospheric şi biospheric, prin extinderea la nesfârşit a lanţurilor de metropole, suprasaturate de beton, de oţel, de plastic, de industrii peste industrii, şi de populaţii bipedice peste populaţii bipedice…

Un lanţ trofic, un lanţ biotopic al sistemelor planetare odată dezechilibrat, el contrareacţionează prin agresarea dezechilibratorului, prin pedepsirea invadatorului biologic, prin avertizarea şi eliminarea din competiţiile cosmologice, geologice şi biologice ale interpusului întru rău şi generală stricăciune! Adică umanul, adică omul, adică Sapiens (mai mult sau mai puţin Sapiens, evident!)…

Continue reading „Augustin OSTACE: Biciul Lui Dumnezeu” →

George PETROVAI: Semnalul de alarmă tras de Mordecai Roshwald în romanul Ultimatum

Apărut la noi în anul 1980 (la Editura Politică) cu titlul Ultimatum („Ultimele zile ale unui război atomic” sau „Din jurnalul ofițerului-declanșator X-127”) în excelenta tălmăcire a lui Dan Hogea, micuțul roman al lui Mordecai Roshwald (evreu născut pe 5 mai 1921 în localitatea Drohobîci, regiunea Lvov, zonă poloneză la acea vreme, care în 1934 emigrează în Palestina, apoi în Statele Unite, unde moare pe data de 19 martie 2015), romanul, prin urmare, a fost tipărit în anul 1959 în limba engleză cu titlul „Level 7”, impunându-se cu o atare autoritate ca scriere science-fiction postapocaliptică, încât omul de cultură britanic J.B. Priestley susținea că „reprezintă, poate, cel mai puternic argument pe care un scriitor l-a putut aduce până astăzi împotriva tuturor propovăduitorilor zeloși ai isteriei și șantajului atomic”, iar opinia logicianului și scriitorului Bertrand Russell era următoarea: „Aș dori ca această carte să fie citită de fiece om adult, atât din Est cât și din Vest…”

Acuma, se știe foarte bine că, în plan cultural-artistic, mult mai important ca noutatea ideilor și concepțiilor este modul original și profunzimea cu care scriitorul, în general orice artist, abordează și înfățișează consumatorilor de artă atât inepuizabilele chestiuni de-o vârstă cu omenirea (bine, frumos, adevăr, just, sacru, moral-imoral, colectivism-individualism, drepturi-obligații ș.a.m.d.), cât și cele de dată mai recentă (tradiții, naționalism, patriotism, globalism, poluare, înarmare-dezarmare, tensiuni interumane-pace lăuntrică, bani murdari-natură curată etc.).

Exact asta face Mordecai Roshwald cu personajul său principal, ofițerul-declanșator (maiorul) X-127, în romanul Ultimatum: îndată după coborârea lui și a celorlalți specialiști/selectați în cea de-a șaptea bolgie (asta-i semnificația ultimei cifre din indicativul damnaților ultramoderni!) a infernului dantesc-antiatomic, nivel/cerc situat la peste 1300 de metri adâncime și – zice-se – absolut sigur pentru locatarii săi, chiar în varianta celui mai nimicitor bombardament atomic, scriitorul îl pune să constate că drumul spre măruntaiele Pământului este cu sens unic („Era de-a dreptul caraghios: eu, deci, puteam, printr-o simplă apăsare pe buton, să nimicesc omenirea. Dar nu aveam niciun buton cu care să pot aduce liftul în sus!”) și să simtă cum îl sfâșie disperarea la gândul că niciodată nu va mai vedea soarele („…niciodată n-o să mai hoinăresc printre oameni pe o stradă aglomerată”), asta deoarece nivelul de infestare atomică după un astfel de război este atât de ridicat, încât „scoarța terestră devine de nelocuit timp de decenii sau poate sute de ani”.

O atare sumbră perspectivă, în pofida faptului că cei 500 de locuitori ai nivelului 7 („250 de bărbați și tot atâtea femei”) beneficiau de avantajele gratuite ale unui confort eminamente artificial (mâncare sintetică și fără gust, curent electric furnizat de un reactor atomic, apă extrasă în cantități îndestulătoare de la o și mai mare adâncime, care – grație structurilor ce acționează ca niște eficiente „filtre de penetrație” – nu prezenta riscul infestării în cazul unui război nuclear, băi și apă caldă, aer produs de o seră specială, unde fiecare plantă este „mai bine păzită decât focul sacru al unui templu păgân”, o mică lume – ofițerul-declanșator X-107 susținea la începutul aventurii că „nivelul 7 e cea mai bună dintre lumi” – fără bani, fără jocuri de noroc și fără păcăleli de 1 aprilie, dar și fără prejudecăți sau sentimente, chiar atunci când sunt încurajate căsătoriile, nu doar ca un derivativ sau o necesară supapă întru menținerea echilibrului lăuntric al unor veritabili monștri fără emoții, ci îndeosebi pentru garantarea și perpetuarea neamului, după ce sus nu va mai rămâne niciun om), vasăzică, o astfel de perspectivă nu poate să fie decât deprimantă pentru cineva (ofițerul X-127) care dorește să trăiască și să moară „sub lumina soarelui”, nicidecum să crape încetul cu încetul „în hruba asta artificială și mizerabilă”.

Da, pentru că „Nivelul 7 era mai rău decât orice temniță, căci orice prizonier, orice deținut are ocazia, măcar din când în când, să iasă în curte și să vadă soarele”… Firește, prin necontenita problematizare în discuții și – mai ales – în scris a noilor realități, starea psihică a ofițerului X-127, cel care din ambiție acceptase să fie recrutat pentru cursurile speciale de instruire, se „înrăutățește” prin progresivă umanizare, ceea ce înseamnă că se îndepărtează tot mai mult de modelul sterilizat sufletește din propaganda oficială („Sunteți deci ca niște soldați într-un post de frunte și trebuie să fiți mândri de misiunea voastră și de nădejdea pusă în voi când ați fost aleși”), cu toate că până la urmă se căsătorește cu psiholoaga P-867, urmărește cu atenție conferințele radiofonice „Cunoașteți și celelalte niveluri”, poartă discuții, ascultă muzică, scrie povestiri impregnate cu nostalgia naturii și, în ziua de 9 iunie, la orele 9 și 12 minute, execută ordinele primite prin difuzor (ulterior va afla că ordinele fuseseră date de un robot!), adică la măsuța și în fața calculatorului său apasă pe butoanele indicate, în ordinea crescătoare a puterii de distrugere (câte patru butoane de tip A, B și C).

Din cauza învelișului lor radioactiv, super-rachetele A4, B4 și C4 erau atât de nimicitoare, inclusiv pentru zonele/țările limitrofe, încât mulți experți în războiul atomic se îndoiau că „asemenea proiectile ar putea fi întrebuințate vreodată”. Ei bine, întrucât „cutuma” nucleară pretinde apăsarea simultană a butoanelor la două pupitre de comandă, la prima măsuță se așază X-127, iar la cealaltă X-117. Acesta, cu „fruntea brobonită de sudoare”, de parcă făcuse efortul „să lanseze singur, cu mâna lui, toate rachetele acelea” (A, B și C de la 1 până la 3), refuză să apese butoanele A4, B4 și C4, bolborosind cuvinte pe care X-127 le înțelege doar după câteva clipe: „Nu! Numai asta nu! Nu astea cu numărul 4! Nu pot să-mi ucid mama, nu pot, nu…” Însă, îndată ușa centralei se deschide cu violență, doi medici îl smulg pe X-117 din scaun și-l târăsc afară, locul lui este luat de ofițerul X-107 (X-137 este de asemenea prezent, în cazul în care X-127 ar da semne de ezitare sau nesupunere), butoanele sunt apăsate și războiul, început la ora 9 și 12 minute, ia sfârșit la 12 și 10 minute, oră la care „a explodat ultima noastră rachetă”: „Cel mai scurt război din istoria omenirii, dar și cel mai crâncen”.

Continue reading „George PETROVAI: Semnalul de alarmă tras de Mordecai Roshwald în romanul Ultimatum” →

Augustin OSTACE: Stingere de Sapiens

Coborâm, coborâm, întru chaos existențial şi deplorabilitate economico-financiară, de la Est la West şi de la Nord la Sud în Abendlandul nostru Occidental, tot mai migrantizat, tot mai pathologizat prin mutagenele Corona, tot mai abrutizat teroristic, între Germania şi Paris, între Nizza, Lyon şi Wien… Suntem uciși şi lichidați pe stradă, în cafenele, în biserici, în catedrale, în pieţe şi parcuri, prin politicile „umanitare” ale Westului disolut şi corupt din ultimii cel puţin 50 de ani…

Iar populaţiile occidentale aplaudă nemilos pe cei ce-l conduc înspre pieire şi neantizare, întru globalizarea de analfabetism şi imbecilism, fragmentați şi fărâmiţaţi de la Merkel la Macron, de la Michel şi der Leyen, de la Biden şi Harris, de la Uniunea (Anti) Europeană şi de la toţi scamatorii de politicianisme ale OREI ZERO!

ORA ZERO în istoria întregului Occident? Mai mult ca sigur, şi asta după aproximativ 3.000 de ani de civilizații Europene, maturate şi executate întru Asiatizarea Europeană, întru Islamizarea Europeană şi Africanizarea Europeană, aplaudând în (pseudo) parlamente şi (pseudo) guvernări, întreg toboganul accelerărilor înspre dispariție!

ORA ZERO în istoria Germaniei? Trei sute procente, şi asta după 2.000 de ani de civilizații pe Rhein şi Mosel, pe Elba şi Oder! Cele mai murdare străzi din lume, cele mai imunde parcuri, cea mai aberantă politică de leadership teutonic, toate însumate în patologicul catastrofic de Corona, întru vasalitate totală faţă de China, faţă de marele MAO, singurul în creştere economică şi neafectat (cel puţin aparent) de Corona!

Continue reading „Augustin OSTACE: Stingere de Sapiens” →

Valeriu DULGHERU: Avem strictă nevoie de reformatarea segmentelor politice de dreapta – centru dreapta

„…Cum naiba ne-ați convins să punem botul / La chilul de ulei sau biscuiți /
Și să vă dăm de bună voie votul / Născarea mamii voastre de bandiți. /

Demisionați de mai aveți decență / Și-ntoarceți-vă în grote și noroi. /
Căci țara e în stare de urgență / Nu vrea să mai plătească pentru voi. /

De v-ați recunoscut în cele scrise / Voi hahalere oameni de nimic. /
Voi viruși, bube, jeguri compromise / Hai faceți bine și muriți un pic.”

(Radu Pietreanu. Gânduri și cânturi)

Reformatarea o cer cei apr. 1 milion de votanți ai Doamnei Maia Sandu, care au votat schimbarea. O cer partenerii noștri fideli din Europa. O cere timpul astral la început de acest al treilea deceniu al Mileniului III, la începutul acestui al patrulea ciclu politic. În general, în toate țările democratice ciclurile politice au o alternanță, dar nu cu o așa amplitudine ca în Basarabia: de la o extremă la alta. Aceasta vorbește despre imaturitatea electoratului, care poate fi manipulat, cumpărat cu „chilul de ulei sau biscuiți”. Ei bine, electoratul a ajuns la majorat și începe să se descurce mult mai bine în aceste jungle politice de pe Bâc, deseori parcă special încurcate de unii lideri politici. Vorbeam odinioară despre cele trei cicluri politice în Basarabia din perioada democratică. După guvernarea comunistă de opt ani chiar în centrul geografic al bătrânei Europe după revoluția tinerilor din 7 aprilie 2009 apăruse o luminiță la capătul tunelului. Apăruseră două forțe politice importante pe segmentele de dreapta și centru-dreapta: Partidul Liberal, condus de dl M. Ghimpu, avându-l drept locomotivă pe tânărul Dorin Chirtoacă, care în a. 2007 câștigase Capitala în fața candidatului comuniștilor Vladimir Iordan (în plin regim comunist! A fost primul semnal că ceva se schimbă) și Partidul Liberal Democrat din Moldova condus de tânărul Vlad Filat. Pe segmentul de centru a apărut (de fapt a fost plasat cu un scop bine determinat!) Partidul Democrat al lui Diacov, o veche formațiune politică nesemnificativă ca pondere, care la alegerile din 5 aprilie 2009 luase sub 3%, dar fortificată cu un desant serios pus la dispoziție de generosul Voronin, doar peste mai puțin de 4 luni (în alegerile din 29.07.2009) luase deja 15% (de peste cinci ori mai mult).

Strategii de la Kremlin înțelegeau prea bine că steaua lui Voronin, care, a mirării, a strălucit tocmai opt ani, se stingea, de aceea trebuia să-i fie găsit un succesor. Pentru început trebuiau anihilate cele două forțe serioase (PLDM și PL. De amintit că în alegerile parlamentare din 28.11.2010 aceste două partide eurounioniste luase împreună 44 de mandate: PLDM – 32 și PL – 12). Această funcție a avut-o de la bun început V. Plahotniuc. Vă mai amintiți apariția în lista electorală a PDM pentru alegerile anticipate din 29.07.2009 pe ultimii metri pe poziția a doua a numelui lui V. Plahotniuc (chiar dacă președintele M. Lupu declarase cu o săptămână înainte că V. Plahotniuc face parte din familia Voronin și îl declina). Se simțea că evenimentele din 7 aprilie i-a luat prin surprindere pe ștabii de la Kremlin, care nu erau pregătiți pentru o așa întorsătură rapidă. Candidatura oscilantului și demagogului Marian Lupu nu insufla încredere strategilor de la Kremlin. Dar acest PDM resetat, în special, exponentul lui V. Plahotniuc, nu și-ar fi îndeplinit misiunea (de a distruge germenii noii mișcări naționale proeuropene), dacă nu ar fi exploatat la maxim ambițiile celor doi lideri – V. Filat și M. Ghimpu. Chiar dacă împreună aveau de trei ori mai multe mandate în parlament aceștia s-au lăsat manipulați de abilul în diverse scheme (politice și, în special, economice!) V. Plahotniuc pe parcursul celor trei „alianțe proeuropene”. Cu mâinile lui Filat Plahotniuc a divizat PL-ul lui Ghimpu, împingându-l spre autodistrugere (unde este astăzi acel PL, ediția 2007?). Și cu mâinile lui M. Ghimpu Filat a fost scos pe linie moartă, fiind băgat la pușcărie. Dacă erau uniți Plahotniuc nu le putea face nimic. Scăpând de cei doi adversari politici, prin cumpărare, intimidare și hărțuială V. Plahotniuc ajunsese de la 19 mandate, cât câștigase PDM-ul în a. 2014, la 67 în a. 2018, de la puțin peste 200 de primari în a. 2015 la peste 700 de primari în a. 2019, de asemenea, trăgându-și sub el și președinția . În ultimii ani de mandat Plahotniuc a ajuns să guverneze de unul singur, creatura sa „opozantul” Dadon cedând de câte ori i se cerea. Plahotniuc l-a creat pe Dadon, o slugă a tuturor, un băiat pentru a bate în el, care în acest an a încercat să-l înlocuiască pa Plahotniuc în toate, preluându-i toate schemele frauduloase și structurile de stat, dar nu a putu să se ridice nici la înălțimea bosului său Plahotniuc: „Dodon s-a deprins, fie îl pun în genunchi pe boabe de mazăre, ba în ungher, ba îl trag de urechi în acel Parlament. În general, mai degrabă că a fost mereu un băiat bun de bătut. Dacă se lua cineva de el, repede fugea undeva la Moscova. Tocmai pentru că a fost mereu pro-Moscova, foarte umil în fața Moscovei… Fetița, care a venit, este foarte puternică și, cum se spune, foarte pro-europeană. Adică, Rusia a pierdut Moldova pentru totdeauna”, a comentat recent cunoscutul jurnalist Nevzorov la postul de radio „Ekho Moscova”.

Ei, bine, asta a fost situația în acest ciclu politic din perioada 2009-2020. Prin votul din 15 noiembrie s-a pus începutul unui nou ciclu politic în Basarabia, în care această corabie naufragiată, care mai mulți ani s-a lăsat să fie dusă liber de valurile mării, pe nume Republica Moldova trebuie să acosteze, în sfârșit, la țărmul european. Însă alegerea cu vot masiv a Maiei Sandu în funcția de președinte este bună dar nu și suficientă pentru această schimbare istorică. Pentru promovarea acestei mari schimbări Doamna Maia Sandu are nevoie de sprijin din partea parlamentului. Acest parlament, care numai parlament nu mai poate fi numit, nu poate fi sprijinul Maiei Sandu. Absolut clar că este necesară schimbarea parlamentului, lucru votat și de cei apr. un milion de votanți ai Maiei Sandu și a programului ei.

Ce trebuie de făcut pentru a veni în ajutorul Maiei Sandu? Declanșarea alegerilor parlamentare anticipate este strict necesară. Dar dacă nu ne vom pregăti, bine pregăti, de ele (nu așa cum am mai procedat și în alte dăți, chiar și în recentele alegeri prezidențiale) riscăm să ajungem în noul parlament cu fracțiuni de pe stânga ale lui Dadon, Șor, Usatîi, și doar cu fracțiunea PAS-ului pe dreapta-centru dreapta, care nu va fi în stare să țină piept presiunii de pe stânga. Dați să-i demonstrăm acestui bădăran Dadon, dar și stăpânului său de la Moscova, că uniți suntem de neînvins, capabili să câștigăm alegerile parlamentare anticipate pentru a forma o guvernare eurounionistă și să ne spălăm de rușinea aruncată pe obrajii noștri de alde Dadon, Plahotniuc, Șor ș.a. „membri marcanți ai bandei de interlopi”. Dar pentru a câștiga aceste alegeri cruciale trebuie să ne reorganizăm „armatele”. Pe segmentul de dreapta trebuie să existe doar un singur partid, pentru care să voteze cei peste 35% de unioniști. Să punem presiuni, fiecare pe căile de care dispune, pe liderii partiduțelor unioniste să lase rânza, ranchiuna, frustrările din trecut, și să-și aleagă un lider incontestabil, care să-i unească. Poate ne ajută și președintele Băsescu, care are o anumită influență asupra liderilor partiduțelor de dreapta. Cât de binevenit este îndemnul marelui Mateevici:

„Să ştiţi: de nu veţi ridica / Din sânul vostru un proroc,

În voi viaţa va seca, Zadarnic soarta veţi ruga,

Căci scoşi veţi fi atunci din joc* /Şi-ţi rămânea făr’ de noroc.”

Dacă nu se va realiza această unificare vom „rămânea fără noroc” după alegerile anticipate, fiindcă s-ar putea să apară o nouă majoritate parlamentară mai hidoasă din tot soiul de strânsuri ale psrm, pd, șor ș.a.

Continue reading „Valeriu DULGHERU: Avem strictă nevoie de reformatarea segmentelor politice de dreapta – centru dreapta” →

Mircea Dorin ISTRATE: Stâlpi de veșnicie (poeme)

VĂ-NTREBAŢI CE E CU LUMEA?

Vă-ntrebaţi de-o bună vreme, ce-i cu lumea? E nebună?

E pe dos întoarsă toată? Cântă la tâmpiţi în strună?

Nu mai vede adevărul? Nu mai ştie-a ei măsură?

Are văl pe ochi sărmana? ori bolnavă-i a sa gură?

Toţi îmi mint, de la acela care zilnic te înşeală

Pân’ la marele cel mare, care, fără de sfială

Zice că el ştie bine că-i aşa, tu, dară crede

A lui vorbă mincinoasă, nu ce ochiul tău îţi vede.

Mahării îţi spun că astăzi tu o duci cu mult mai bine,

Că ne-au scos din sărăcie şi de-acum doar zile pline

O s-avem cât astă viaţă ne va fi doar suitoare,

De nimic n-o duce lipsă prostovanul, până moare .

Noi visăm cu ochii minţii bunătăţi, îndestulare,

Trai nenică-n fericire, case mari la fiecare,

Bani cu sacul, iară munca, doar aşa, ca de plăcere,

Să mai ştim că viaţa asta nu-i chiar toată, numai miere.

***

Stau năuc cu ochii-n soare, tot gândind că poate, poate

Tot ce spun acuma ăştia este visul lor de-o noapte,

Ei cu viaţa trăitoare prea demult n-au nici o trebă,

Neştiind că adevărul e-n piaţă, la tarabă.

De acol’ încep mai toate, fiindcă ce-a îmbucătură

Greu o face truditorul şi pe dânsul toţi mi-l fură

Ca să aibă ceia care sunt vremelnic la butoane,

Neştiind ce-i greul muncii, stând în frig, în vânt şi-n ploaie.

Ştii şi tu ce lumea ştie că cu cât tu-mi sărăceşti

Ei şi-or îngroşa averea şi-n plăcerile lumeşti

Şi-or petrece zilnicitul până fi-vor în mormânt,

Tu, în vis de amăgire, mi te crezi sărac şi sfânt.

Ei trăiesc în altă lume, iar puterea le permite

Să vă-mbete-n vorbe goale, fiindcă ştiu, că-n a ta minte

De-njuraţi, cu-atât rămâneţi, iară ei îşi văd de-a lor,

Voi săraci pe lumea asta, ei bogaţi, până ce mor.

MĂ UITĂ DOAMNE-N RAIUL DE COPIL

‘Napoi să-mi dai Tu, Doamne, din anii mei plecaţi

Şi pune-mă de-apururi aşa cum este-mi pofta,

Să potcovesc cu aur căluţi înaripaţi

Şi-n cuie de luceferi să pironesc iar bolta.

În lumea de poveste Mărite mă întoarce

Şi pune pe-a mea frunte coroanele de lauri,

Ilene Cosânzene să scap de zgripţuroaice

Şi Făt Frumos în lupte să tot răresc balauri.

Şi fă-mi te rog pe voie a mea împărăţie

Din lunca înflorită şi codrul cel umbrit,

Sub tălpi cărare moale să-mi creşti din colilie

Şi-un pârâiaş mângâie-mi auzu-n clipocit.

Şi fă să am armată din turma de mioare

Iar câinii fie-mi încă cei căpitani vestiţi,

Să cuceresc costişa cu brusturi şi cicoare

Şi valea de sub dâlmă cu zarzări-nfloriţi.

Şi fă, cum mai făcut-ai, să ne robească-n vară

Pe-un umăr de Târnavă cel joc făr’ de sfârşit,

Cu alţi copii de-o seamă în lunga zi de ceară

Topiţi în fericirea clipitei de-asfinţit.

Şi-apoi în toamne fă-ne bogaţi între bogaţi,

Stăpâni peste pomişte şi-al viei îndulcit,

Haiduci să fim cu toţii şi-n prădăciune fraţi,

Ne blesteme toţi care mereu i-am tâlhărit.

Şi-aşa mă ţine Doamne vecie de vecii

În vieţi fără prihană ca ziua de april,

La alţii dă avere, putere, bogăţii,

Pe mine Tu, mă uită, în raiul de copil.

STÂLPI DE VEŞNICIE

Când greul vieţii-apasă, ai noştri umeri slabi

Şi frigul deznădejdii în suflete-nserează,

Când un pustiu de gheaţă înlănţuie în alb

Al nostru trai de-acuma şi-al celor ce urmează,

Când nu mai sunt modele de bravi şi mari bărbaţi

Ce facă ’nalte fapte pe-a timpului cărare,

Pe care noi să mergem de ei îmbărbătaţi

Să împlinim cu dânşi mărita lor visare,

Atunci, cătăm cu gândul spre vremile trecute

Trezindu-i din uitare pe cei de-odinioară,

Ce-au stat cu mintea trează duşmanul să-l înfrunte

Ca nimeni vamă vieţii de-aicea nu mai ceară.

Doar ei în al nost’ suflet sunt stâlpi de veşnicie

Ce-or dăinui în vreme urmaşi după urmaşi,

Ca numele şi fapta de-apururi să ne fie

Cărări pe care calce mereu ai noştri paşi.

***

Acuma vremea-i tristă, amară, mincinoasă,

Că cei din fruntea ţării au numai grija lor,

De-aceia idealuri, speranţe, mor sub coase

Aflate-n mâini străine ce-adună tot ce vor.

Tâlhari ne-nconjoară, ne fură din avere,

Ne umilesc în toate şi ne vorbesc de rău,

Trădarea prea se iartă şi nu-i precum se cere

Pe eşafod să-mi steie în faţa la călău.

Alegem fruntea ţării din cei ce mint mai mult

Vânzându-ne himere în vorbe îndulcite,

Iar noi, ca prostovanii nu ştim că dedesubt

Doar ei şi-a lor se-ngraşă cu-averi ce-s nesimţite.

Ne merităm ce-a soartă şi răul ce ne-ncearcă

Că lenevim în spirit şi-n suflet suntem goi,

Tot repetăm într-una greşeala ce ne-ncarcă

Desagii vieţii noastre, cu-amaruri şi nevoi.

TOT REPETÂND GREŞEALA

Motto:

,,Îmbătaţi-vă cu ură şi cu dor de răzbunare

Şi mai puneţi-vă-n suflet tot ce-aţi strâns din moşi-strămoşi,

Poate-aşa doar căpăta-ve-ţi cuvenita-mbărbătare

Şi-ţi ieşi din amorţeală întăriţi şi curajoşi.’’

Nici noaptea-n somn şi-apoi nici ziua toată

N-am loc de voi cât vreţi să-mi faceţi bine,

Şi-atunci mă cătrănesc şi dintr-odată

Vă-njur din suflet cât la gură-mi vine.

Că prea ades cu vorbele mieroase

Mă-mbrobodiţi că voi sunteţi Mesia,

Că veţi aduce vremile frumoase

Şi-ndestulată fi-va Romania.

Noi vă votăm vrăjiţi de ce promiteţi

Şi-apoi tot stăm în lungă aşteptare,

Voi cu puterea- n mână ţara-mi vindeţi

Iar noi rămânem iar cu ochii-n soare.

Nu învăţăm că cel care râvneşte

S-ajungă-n jilţ la masa cu bucate,

Pe el şi pe a lui şi-i ghiftuieşte

Făcând averi dosite, pe furate.

Noi stăm ca proştii măcinaţi de ură

De cât se fac cât staţi pe la putere,

Apoi când e la gata, toţi se-njură

Lăsându-mi-i pe ceilalţi, facă-şi vrere.

Sărmană ţară încă-i prea bogată

De câte toate datu-i-a Măritul,

De când te ştiu minţită şi furată

Ai fost mereu, de-aicea ţi-e sfârşitul.

MIRESUCA

Motto:’’Toamna-şi pune peste umeri mantii albe, vălurite

Şi cu punţi de ceţuri sure leagă maluri aburite,

Soarele mi le destramă, dezgolind belşug în toate

Fericindu-şi truditorul cu pometuri şi bucate.’’

Sub o tufă de scaiete dup-o noapte răcoroasă

Amorţită-n frigul nopţii, tremurând încetişor,

Scoate capul de sub frunze gâza mică, sperioasă

Vrând să treacă ce-a cărare cu-al său pas, încetişor.

Are-n partea ce-a de lume o cumnată bolnăvioară,

Mai bătrână decât dânsa, mi se pare cu o lună,

Ce-a răcit acum sărmana, tocmai când plăcuta vară

A plecat spre alte locuri, mai acum o săptămână.

Ieri, găsit-a pe-un scaiete, mai la deal de Valea Seacă,

Patru fire lungi de lână, dintr-un smoc bălai de oaie,

I le-ar duce la cumnată, ca-mpreună să îşi facă

O scurteică pentru iarnă, să le ţină cald şi moale.

Auzit-a de la alţii că în anul ăsta vine

Iarnă grea şi friguroasă ce va ţine-o vreme lungă,

Şi de-aceea-n gând sărmana, vrând de-acum să-i fie bine

Tot socoate cum să facă, toate cele să-i ajungă.

A pus muşchi şi-o frunză groasă peste casa ei din iarbă

Şi grămezi a strâns de boabe ca de foame să nu rabde,

Pat făcutu-şi-a de-o lună din boboci şi flori de nalbă

Să viseze vis ferice, că-i prin ţări cu ţărmuri calde.

Ce va fi în an ce vine? Va vedea, acum nu-i pasă,

Poate va găsi un june, gândăcel care să-i placă,

Şi de-o fi cum e acuma să mai aibă casă, masă,

Auzi-vom cum la anul, poate fi-va şi mireasă.

MĂICUŢĂ DRAGĂ, ŢARĂ

Ţi-e greu măicuţă ţară, că eşti de-acum bătrână

Şi porţi, precum o umbră, poveri de ani în spate,

Iar lacrimile tale, izvor ca de fântână,

Tot spală suferinţa făcutelor păcate.

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Stâlpi de veșnicie (poeme)” →

Elena TUDOSA: Întâlnind neputința din umbră așteptării (poeme)

Cugetare

Ne plângem deseori singurătatea noastră,
Însă strivim în palme dorințele fierbinți
Și rămânem tăcuți privind bolta albastră,
Pierduți pe calea vieții tot triști și abătuți.

Dorim să fim iubiți, să iubim deopotrivă,
Însă avem doar piedici de îndurat mereu,
Rămânem întristați cu sufletu-n derivă,
Implorând fericirea,dar de găsit e greu.

Ne-ncredem în speranțe, de vise ne-agățăm,
Dorind să retrăim clipele fericite,
Cu mult curaj și forță întruna ne luptăm,
Sfârșind dezamăgiți când piedicile-s multe.

Ajungem la final s-aflăm că nu-i ușor,
Să întâlnim perechea pe care ne-o dorim
Și singuri însoțiți de blestematul dor,
Trecând pe calea vieții simțim că-mbătrânim.

Sfârșim îngandurați regretând cum s-au dus,
Anii noștri frumoși trăind singuri pe lume,
Cu teama-aproprierii către al nostru-apus,
Fără o mângâiere când neputința vine.

Rămânem încastrați în suferința grea,
Ce ne cutremură către amurg ființa,
Din cer cerșind clemența care ne va salva,
Cu sufletul sfârșim îmbrățișînd credința.

Ea-i calea dreaptă care ne-aduce mântuirea,
De patimi,de dorințe fierbinți și toate cele,
Prin ea ne dobândim iertarea și iubirea,
Până ne-om veșnici în chipul unei stele!

Prea târziu

Pe poteca părăsită care duce către sat,
Vântul s-a-ntețit deodată bate parcă e turbat,
Se rostogolesc ciulinii și la margine de drum,
La o casă bătrânească unde-i liniște acum,

S-a întors din pribegie de acolo din străini,
Fata ce-a răpus-o dorul de părinții săi bătrâni.
Bate-n poarta încuiată ce-n țâțâni de-abia se ține,
Bate-ntr-una doar tăcerea îi răspunde că nu-i nimeni.

Printre ierburile-nalte ce duc către fântâniță,
Se îndreaptă fiindcă știe că acolo-i o portiță,
E legată cu o sârmă ce în timp a ruginit,
Întristarea o cuprinde și se-apucă de bocit,

Prea târziu i-a fost s-ajungă, toți din lume au plecat,
Nimeni nu o primenește, nimeni nu-i mai iese-n prag.
Lacrimile de durere și de dor îi curg în șir,
Din vecini cineva-i strigă :îi găsești în cimitir.

Ca tăișul de cuțit în inimă i-i răspunsul,
Numai vântul întețit îi poate-nțelege plânsul.
Dar nici vântul căci el poartă norii negri uneori,
Sufletu-i mereu va frânge iertarea părinților.

Către ușa încuiată de la casa scorogită,
Își aruncă trist privirea pe un lacăt ruginit,
Râu de lacrimi peste fața tristă și prea obosită,
Curge ne-ncetat în rânduri fără a avea sfârșit.

Întră în odaia-n care încă miroase-a tămâie,
Iar tăcerea ce-o-nconjoară inimioara îi sfâșie.
Vede perna peste care mama capu-și odihnea,
O ia-n brațe și o strânge și începe a urla,

Ca un ecou îi răsună-n sat urletu-i sfâșietor,
Toți-s morți, toți sunt plecați sus în lumea stelelor.
În durerea-n care astăzi sufletu-i se tânguiește,
Către poza mamei sale tristă îndelung privește,

Nimic nu e de făcut, regretul e prea târziu,
Numai dorul și-ntristarea acum o mai însoțesc,
În sătucul unde vântul bate, șuier-a pustiu,
Iar ea plânge-ndurerată pe-ai săi dragi care-i lipsesc.

Va merge și va aprinde lumânări pe la morminte,
Crucile va săruta, doru-n suflet să-și alinte,
Prea târziu i-a fost s-ajungă la căsuța părintească,
Greu își va afla iertarea și liniștea sufletească.

Tristețe

Merg pe strada unde toate porțile s-au zăvorât,
Totul îmi pare ciudat, plătim sorții amar cost,
E-o tăcere infernală, toți sunt parcă în mormânt
Și nimic din viața noastră nu mai este cum a fost.

Continue reading „Elena TUDOSA: Întâlnind neputința din umbră așteptării (poeme)” →

Vasilica Grigoraș: CHIP DE ROMÂN AUTENTIC

„Nu te opri, du-ți până la capăt fapta
și îndeplinește-ți rolul de om ales!” (Seneca)

23 noiembrie, soarele tomnatic zâmbește ghiduș, clipind discret din spatele unui norișor, iar pe pământul moldav care se întinde până departe spre orizont se naște scriitorul, jurnalistul și cineastul Ben Todică. (Iezer, com. Puiești, jud. Vaslui). Și-a petrecut primii ani ai vieții pe aceste minunate mealeaguri, apoi destinul i-a purtat pașii împreună cu familia în Banat, la minele de uraniu de la Ciudanovița. De aici are cele mai multe amintiri, pe care le-a aranjat cu meticulozitate în suflet și le poartă cu sine.

De-a lungul veacurilor, oamenii și-au dorit libertatea pentru că atunci când aceasta este îngrădită apare UMILINŢA și dorința de evadare:

„Tumult de gânduri
luate de briză,
evantai
în zăduful
umilinței”.

În atare situație s-a aflat în tinerețe și românul Ben Todică. Nemaisimțindu-și pământul sub picioare în propria țară, crezând cu tărie că va reuși, ia drumul pribegiei spre Australia și se postează voluntar „Între două lumi”, stare greu de gestionat, iar consemnările din această perioadă au dat naștere mai târziu (2009, 2012) primei sale cărți, cu același titlu.

În dorința de a înfrăți în sufletul său cele două lumi și a se împărtăși cu buna creștere și credință românească din potirul exilului, depune eforturi incomensurabile de a se adapta, acomoda noului stil de viață, situându-se astfel, „În două lumi” (titlul celui de-al doilea volum din creația sa literară, 2011, 2012).

Ben Todică și-a asumat consecințele libertății și acțiunilor proprii, conștient fiind că soluția fiecărei probleme se află în interiorul său. Chiar și așa, uneori a avut parte de surprize neplăcute, situații dezagreabile, șimțindu-se ca într-un DEŞERT, într-un nor dens de nisip învolburat de vânt:

„În deşertul întins
doar nisipuri mişcătoare.
În pustiul din noi
gândurile răzleţe
caută lumina.”

Pe firul întins al timpului are loc o îngemănare a anotimpurilor și a punctelor cardinale, cu tot noianul de trăsături și amprente specifice. Vitregiile dilată timpul sporind durerea și suferința. De nicăieri NICIO EMPATIE :

„Vântul tăios
cocoţat pieziş
pe povârnişul muntelui
impasibil
la scrâşnetul copacilor”.

Împăcarea trecutului cu prezentul sporește șansa împăcării ființei vechi cu noua ființă, mai înțeleaptă și conformă cu timpul și locul prezentului. Ben Todică este mai mult decât putem surprinde la prima vedere. În jurul lui licărește un tezaur de artizanat românesc și fărâme de lume exotică australiană. Împletirea celor două firi, una străveche și cealaltă modernă, una eminamente românească și una australiană asimilată, îl plasează pe o traiectorie între moștenit și adaptat. Pe baza reflexului înăscut și a celui dobândit planează într-o realitate, cumva sub semnul dualității, însă treptat concentrată într-un tot unitar. De ce? Pentru că în tot ceea ce simte și în modul în care acționează se bucură de autonomie și moderație în stabilirea propriilor repere. Veghează asupra trecutului cu admirație și gratitudine, iar asupra viitorului cu temere și îngrijorare. Între aceste două felii de timp, trăiește conștient și realist prezentul. Prin ceea ce scrie, spune și face încearcă să protejeze „copiii de balauri”, personaje dintr-o poveste adevărată pe care o trăim azi, pentru că în opinia domniei sale, toate poveștile ar trebui să aibă final fericit și GÂNDUL BUN să fie cu noi toți:

„În arşiţa inimii
copleşită de neuitare
brodează amintiri
cu pana ascuţită
a gândului bun”.

Neobosit călător pe drumurile vieții, iscoditor de adevăruri indubitabile ori tainice, cutreieră de ani și ani prin mirifica lume a copilăriei pur românești. Clipe acoperite de neuitare, pasiunile din copilărie și adolescență sunt nave spre cosmosul, universul său artistic, literar și spiritual. Dintotdeauna are aspirații și proiecții ale lucrului bine făcut; nu i-au lipsit niciodată VISURI AIEVEA pentru că a știut a spune:

„Zorilor, dând
lumină viselor
amurgul
ne colorează
împlinirile”.

Continue reading „Vasilica Grigoraș: CHIP DE ROMÂN AUTENTIC” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: „Civilizaţia” germană de la migratori la teutoni, la regi, la kaiseri şi mai departe (partea I-a)

„Scyţii păstori de la Dunărea de Jos

(Aramaei, Arimi), sunt cei mai civilizaţi,

cei mai avuţi şi cei mai războinici.”

(Edward Gibbon)

După tradiţia istorică pe care ne-a transmis-o marele Tacit aflăm că seminţia cea mai veche a Germaniei barbare, era aşezată între Rhen şi Vistula şi cuprindea peninsulele Danemarca, Suedia şi Norvegia, fiind formată din arimi, împărţiţi în trei grupe, ingaevones, Herminones şi Istaevo, după numele fiilor lui Mannus – părintele ginţii lor: Ignaevo, Hermino şi Istaevo. „Istevonii din Germania se par a fi fost numai o fracţiune dintr-un trib mai numeros pelasg.” (C. Tacit, Germaneis, c.2)

Pliniu cel Bătrân completează afirmaţia istoricului Cornelius Tacit, arătând că de familia ingevonilor aparţineau triburile: cimbrii, teutonii şi caucii, aşezaţi între Rhen şi Elba, în familia herminonilor, ramura cea mai puternică şi cea mai extinsă intrau suevii, hermundurii, chattii şi cheruscii, iar din seminţia istevonilor, care locuiau în Westphalia, Nassau şi Hessen, aminteşte doar ramura sigambri. (Pliniu, lib.IV.28,2: Germanorum genera quinque: Vindili: quorum pars Burgundiones, Varini, Carini, Guttones. Alterum genus, Ingaevones: quorum pars Cimbri, Teutoni ac Chaucarum gentes)

„Generatio regnum”, arborele genealogic redactat în anul 520 d.Hr., în timpul dinastiei Merovingienilor, aminteşte de Alanus primul rege al germanilor, fiul lui Fetuir, Fetebir, Fadir = Vater, traducerea termenului pelasg Tuisto, în româneşte tuţiu care înseamnă tată. În varianta Tacit, Alanus este Mannus, fiul lui Tuisto.

La poziţia 11 Tabela merovinginică a consemnat poziţia Gotos [Walagotos] Wandalu, Gipedes et Saxones, stabilind ca principiu tabu, faptul că vechea seminţie a Germaniei este de origine arimică, prin strămoşii Erminus sau Armen, ai căror descendenţi sunt goţii, walagoţii, wandalii, gepizii şi saxonii; din Inguo sau Neguo coborau burgunzii, thuringii, langobarzii şi bavarii; iar Istio este părintele comun al romanilor de lângă Rhen, al britonilor, francilor şi alamanilor. (în manuscrisele bibliotecilor din Cambrigia şi Paris, apare Erminus sub numele de Boerinus, care ar fi avut 9 fii: Cinrincius, Gothus, Justus, Suethedus, Dacus, Wandalus, Ehecius (sau Gethus), Fresus şi Geathus, întemeietorii celor 9 popoare nordice, saxonii, anglii, lutii, dacii (danesii), norvegii, goţii, vandalii, geaţii şi frisii, care au ocupat Britania. (Uber Pytheas von Massilien, 1858, p. 213)

Goţii, numiţi de Strabon armini şi de Dio Cassius arimani, au emigrat din Scandinavia şi apar în secolul al III-lea d.Hr. sub denumirea de alamanni sau alemanni, capătând ulterior forma de herimani sau hermani, pe care romanii i-au numit germani. (Ptolemaei [Ed. Didot] lib. II. C. 11. 1., în Codicele din Florenţa, Vatican, Paris; Plinius lib. IV. 30. 2.; Stephan Byzantinos, Alamanoi, ethnos Germanois proshoron; Tacitus, Germaneis, c. 2.; Strabonis, Geographia, lib. VII.1.2.)

Goţii erau un popor agricol şi pastoral, adorau Terra mater, Soarele, Luna, Saturn, Mercur (Hermes), Hercule, Castor, Pollux, având ca armă naţională suliţa – lancea.

„Ei nu suferă nici casele să fie una lângă alta, ci stau despărţiţi şi risipiţi, după cum le-a plăcut un izvor, un câmp ori o pădurice. Fiecare îşi lasă loc împrejurul casei. La toate ei se slujesc numai de lemn necioplit.” (Cornelius Tacit, Despre originea şi ţara germanilor. Trad. Teodor A. Naum, Bucureşti-1957, p. 29)

Fizionomia lor era robustă, cu o psihologie mândră, aprigă, trufaşă, pătimaşă.

Înainte de războiul troian, la finele erei eroice, invaziile migratoare ale celţilor, care erau mai robuşti, mai barbari şi mai violenţi, cu păr galben-roşiatic, schimbă caracterul vechilor triburi arminico-pelasge, asimilându-i, imprimându-le defectele, moravurile, viciile, politeismul, devenind astfel predecesorii germanilor de astăzi.

Cicero, considera pe germani şi helveţi, „popoarele cele mai violente şi mai temute prin curajul şi numărul lor.”(Ciceronis, De provinciis consularibus, c. 13-14)

Propăvăduirea creştinismului nu a reuşit să le schimbe într-un fel caracterul „barbar”, care prin năşirea cu catolicismul – mândria prin excelenţă cezaro-papistă, firea lor a păstrat violenţa şi a căpătat o mai mare şi invincibilă trufie şi hegemonie.

Tracul Libanius (314-393), născut în Antiohia, unul dintre cei mai vestiţi profesori de retorică al universităţilor creştin-ortodoxe Niceea, Nicomidia şi Constantinopol, filosoful celebrilor teologi, viitori mari sfinţi Vasile cel Mare şi Grigorie de Nazianz, mărturisea că: „Germanii răpeau bogăţii, femei, copii şi prizonierii îi urmau, ducându-le bagajele pe umeri. Cel ce nu putea servi ca sclav, nici nu putea să se resemneze văzându-şi soţia sau fiica necinstite, era ucis în plânsetele alor săi.” (Libanius, Disccurs, în J. Bidez, La vie de l’empereur Julien, Paris, 1930, p. 138)

Vizigoţii şi Ostrogoţii înainte de a forma regatele Spaniei şi Italiei, au migrat în Scyţia Minor-Dunărea de Jos, după anul 248 d. Hr. venind în contact cu Religia lui Hristos, ostrogoţii s-au creştinat, impunându-se prin ierarhii Theofil şi Ulfilas, cel care v-a traduce Scriptura în limba gotică. „Probabil de la Goţi, afirmă profesorul Panaitescu, a rămas îngropat în pământul ţării noastre tezaurul de la Pietroasa (Buzău) numit şi Cloşca cu pui, compus din mai multe vase, tăblii şi inele de aur masiv încrustate cu pietre scumpe. Inscripţia inelului este în litere runice, întrebuinţate de popoarele din peninsula Scandinavă.” (Petre P. Panaitescu, Istoria Românilor, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti-1990, p. 41)

Istoricul Florin Constantiniu ne aminteşte de cultura Sântana-de-Mureş-Cerneahov, în perioada prezenţei goţilor în Dacia. (Florin Constantiniu O istorie sinceră a poporului român, Univers Enciclopedic, Bucureşti-2002, p. 48)

Scytia Minor – Patria creştină a Apostolului Andrei a fost o Cetate martirică. „Vasile cel Mare, episcopul Cezareei în Cappadocia, a cerut, de exemplu, moaştele sfîntului Sava (Gotul), ucis în anul 372 pe malurile Buzăului în Valahia, iar cele ale sfîntului Nicetas au fost aduse la Mopsueste, în Cilicia. Douăzeci şi şase de goţi creştini au fost arşi într-o biserică, din ordinul unui trimis al lui Atanaric; rămăşiţele lor pământeşti au fost strânse cu pioşenie de către prinţesa Gaatha şi de fiica sa şi trimise la Cyzicos, pe marea Marmara.” (C. Patsch, Beitrage z. Volkerkunde v. Sudosteuropa, III, p. 57-59)

O altă mărturie privind trecerea goţilor peste teritoriul Daciei libere, o afirmă inscripţia din anul 340 d. Hr. „Regiunea de la graniţă, expusă temerităţii goţilor.” (Ioan Vlăducă, Pagini din Istoria Neamului Românesc – prezentare în lumina Adevărului Ortodox, Fundaţia Iustin Pârvu, 2012, p. 66)

După înfrângerea ruşinoasă şi tragică a împăratului Aurelian, de către legiunile dacilor liberi, augustul roman în drumul retragerii sale din Dacia, înainte de pieirea sa, a dăruit ce nu avea goţilor, promiţându-le Regatul lui Decebal, cu condiţia de a-l apăra de alţi migratori. Probabil la acest aspect se referă inscripţia de mai sus.

Cel mai ilustru împărat al lumii din toate timpurile Constantin cel Mare (305-337) a lăsat posterităţii mărturii importante despre sfârşitul înaintaşilor săi, persecutori sângeroşi ai creştinilor Bisericii lui Hristos, Deciu, Valerian, Aurelian şi Diocleţian: „Dar tu, Decius, – pe tine te întreb acum -, tu, care altădată ţi-ai bătut joc de nişte oameni drepţi; tu care urai Biserica şi care pedepseai pe tot cel ce-şi ducea viaţa în sfinţenie: cum o duci tu acum, după ce ţi-ai sfârşit viaţa? Din ce amar îţi este ţesută soarta? (Soartă care s-a şi văzut în clipele premergătoare morţii tale, când ai căzut dimpreună cu întreaga-ţi oaste pe câmpul de luptă din Sciţia, făcând de râsul geţilor mult-trâmbiţata forţă a Romei!)

Dar tu, Valeriane, care faţă de slujitorii lui Dumnezeu ţi-ai dat în vileag aceeaşi sete de sânge: şi la tine s-a văzut până la urmă aceeaşi necruţătoare judecată când, prins în luptă şi dus legat (cu toată mantia ta de purpură şi celelelte însemne ale demnităţii împărăteşti), Sapor – regele perşilor – a poruncit să fii jupuit de viu şi îmbălsămat, spre a le fi altora de-a pururi pildă!

Până la urmă tu însuţi, Aureliane (tu, para-de-foc a tuturor fărădelegilor!), n-ai făcut tu nebunia de a te năpusti de-a curmezişul Traciei? Şi n-ai fost tu spintecat acolo, sub privirile tuturor, chiar în mijlocul drumului, căruia i-ai umplut şanţul cu sângele tău blestemat?” (Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui Constantin cel Mare, „Cuvântul lui Constantin către adunările sfinţilor”, cap. 24-25, în PSB, vol.14, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1991)

Diocleţian, marele persecutor al creştinilor, care a vrut să ardă din temelii Biserica Împăratului Hristos, a fost pârlit-carbonizat de trăznetul Dreptăţii divine sub ochii multora, dar şi ai împăratului Constantin cel Mare.

Împăratul dac Constantin cel Mare, restauratorul Daciei, „i-a adus pe goţi şi pe sarmaţi care ocupau pe atunci Banatul şi Valahia actuală într-o stare de supunere atât de mare, încât întemeietorul Constantinopolului se putea mândri cu faptul că a cucerit Dacia…” (C. Patsch, Beitrage z. Volkerkunde v. Sudosteuropa, III, p. 23)

Francii şi Alemanii – triburi germanice erau aşezaţi în secolele III-IV d. Hr., primii pe cursul inferior şi mijlociu al Rinului, iar ceilalţi pe cursul superior al acestuia, care prin presiunea exercitată asupra Imperiului Roman de Apus, a dus la prăbuşirea lui.

Cca 350 d. Hr. […] „Deja o mulţime de germani se aşezau în toată libertatea în ţara celţilor, în jurul oraşelor ruinate, iar oraşele ale căror fortificaţii le distruseseră erau în număr de aproape 45, fără a număra fortificaţiile de mai mică importanţă.” (Julicus, De Galia, Oevres completes, ediţie J. Bidez, t.I-1, Paris, 1932, p. 22)

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: „Civilizaţia” germană de la migratori la teutoni, la regi, la kaiseri şi mai departe (partea I-a)” →