Vavila POPOVICI: Scos / scoși de la naftalină

„Mulți nu înțeleg binele nici măcar atunci când îl au la îndemână.” – William Faulkner

Naftalina, ne spun dicționarele (greacă naphtha – petrol, țiței) este o substanță cristalizată, lucioasă, albă, cu miros pătrunzător, extrasă din gudroanele de la distilarea uscată a cărbunilor de pământ și folosită în industria chimică, ca insecticid, la conservarea blănurilor și a materialelor textile etc. Este o hidrocarbură aromatică cu două nuclee ciclice, o substanță dăunătoare sănătății și mediului înconjurător. A fost izolată din cărbune în anul 1819 de un chimist englez, iar formula chimică a fost descoperită în anul 1866 de un chimist german. Naftalina este considerată în mod tradițional o hidrocarbură aromatică policiclică, fiind compusă din două nuclee alipite de benzen. Oricine își poate imagina formula, întrucât ciclul benzenului a fost ușor de reținut din timpul școlarizării noastre.

În comparație cu benzenul, naftalina are un caracter mai puțin aromatic.

Moleculele de naftalină, acea substanța din dulapul bunicilor, au fost descoperite în constelația Perseu, la distanță de sute de milioane de ani lumină de Pământ. Cercetătorii spanioli au arătat că aceste molecule sunt cele mai complexe blocuri organice descoperite până acum în spațiul interstelar. Substanța a fost descoperită și în meteoriții care au căzut pe Pământ. Potrivit cercetătorilor, este foarte probabil ca în regiunile din jurul cărora a fost descoperită naftalina, să fie posibilă existența vieții. Expusă la raze ultraviolete și în combinație cu apa și alte substanțe, naftalina poate produce o gamă largă de aminoacizi, din care se alcătuiesc proteinele, molecule de dimensiuni mari, considerate esența vieții, întrucât sunt necesare funcționării celulelor.

În trecut Naftalina era un produs de combatere a moliilor, astăzi este înlocuită de alte substanțe. Este utilizată în special la sinteza unor diluanți, coloranți sau adezivi în industria de mase plastice, la elaborarea insecticidelor din grupa carbamaților (compuși organici derivați ai acidului carbamic) și la fabricarea săpunurilor. Când se prepară sau se utilizează, naftalina poate provoca intoxicații acute sau cronice, pătrunzând în organism pe cale respiratorie, cutanată și rar pe cale digestivă, eliminarea făcându-se pe cale renală.

Când Naftalina este inhalată, organismul o descompune în substanțe chimice care reacționează cu celulele din țesuturile corpului, rănindu-l. Inhalarea vaporilor produce cefalee, grețuri, transpirații, lezare renală, cataractă.

Naftalina a fost și este încă folosită, în principal, pentru a ține moliile la distanță. Nu se știe de ce și cum aceasta omoară moliile, dar cu siguranță acestea găsesc atât de respingător mirosul, sau le face atât de rău, încât se retrag.

Ca orice alt insecticid, Naftalina este periculoasă dacă o inspirăm pentru un timp îndelungat sau accidental, dacă mâncăm sau bem un produs ce conține Naftalină sau orice alt produs pesticid. Ea reprezintă un risc pentru copii sau animalele de companie, deoarece este asemănătoare bomboanelor. Ca simptome ale otrăvirii apar: dureri de cap, grețuri și/sau vărsături, diaree, febră și dureri abdominale. Câinii care au mâncat această substanță pot suferi de letargie, vărsături, diaree și tremurături.

Este de preferat să spălăm hainele care au stat cât de cât în apropierea Naftalinei, înainte de a le purta. Această substanță rezistă în aer cel mult 24 de ore, iar pe, sau între diferite materiale, rezistă mult, până se dezintegrează.

Ei, dar după chimismul Naftalinei, ar trebui să amintesc ceva despre expresia familiară „Parc-ar fi scos de la naftalină” care se rostește despre ceva învechit, demodat, desuet; se mai spune despre ceva revenit în atenție după o lungă uitare. Să amintesc deci, despre chimismul comunismului – al regimului a cărui ideologie impusă a lăsat urme adânci în viețile oamenilor care au trăit în acea perioadă a comunismului.

Dar am făcut-o în alte eseuri. Acum aș vrea să spun câte ceva despre scoaterea de la naftalină a iluziei (fantomei) comuniste. Ați auzit bine! Fiindcă se văd cele „două nuclee alipite” (Socialismul și comunismul) și se simte mirosul „naftalinei”, în unele locuri pe Terra. Copii ale proiectului au fost scoase de la naftalină, și au început să fie puse în practică în mai multe locuri de pe glob. De curând, unde nu ne puteam aștepta. Într-o țară bogată cu un popor tânăr și dotat din punct de vedere intelectual, „țară a tuturor posibilităților”, țintă a emigranților proveniți de pe toate continentele. Țară la care mulți au visat, și visul lor a fost posibil de îndeplinit datorită sistemului economic, veșnic prosper.

Și… fantomele au devenit obsedante, au cucerit anumite spații, anumiți locuitori. „Suntem altfel de socialiști”, vor să ne spună ei acum. Da, adevărat, sunt Socialiștii iubitori de aur și diamante.

„Catastrofa ce va veni în urma lor, există deja – iar noi ne aflăm pe linia de prăbușire a unei civilizații”, semnala un politician. Graba cu care acționează în prezent ne arată că nu suportă nici o amânare, că expectativa, așteptarea unui moment prielnic pentru a acționa, a și venit, chiar cu riscul unei revoluții, a unei apocalipse nucleare sau a mișcării sociale. Puterea, aurul și diamantele contează acum! „Haideți să ne împăcăm și lăsați-ne să furăm!”. Cam așa sună una dintre lozincile noi.

Și odată tăvălugul pornit, se pare că nu mai este ieșire; cine propune soluții este dat la o parte, ca și cum ar exista un consens ca totul să meargă și mai prost. Pentru ei – „stângacii” – Gulagul, falimentul socialismului real experimentat nici nu a existat; ce există este de admirat, ca și cum în fața ochilor nu am avea dezastrul din unele țări… Înțeleg: nu ai trăit acele vremi, le percepi mai greu, dar nu vezi consecințele? Ei cred în posibilitățile încă „neexploatate” ale defunctului sistem, scoțând de la naftalină sistemul, dar și oamenii, aflați încă în viață. Da!, uimitor cum au fost scoși oamenii de la naftalină!

Argumentele, cuvintele, frazele sunt reminiscențe ale unor lecturi din Nietzsche, Marx, Spengler etc – ne spune un scriitor, om politic și intelectual de dreapta din România – ce conferă textului un patos (urlet) revoluționar-intelectualist, întrucât de la finele secolului 19 religia a început să fie pusă în discuție; s-a născut îndoiala, îndoiala a creat un gol care, în condițiile morții lui Dumnezeu (Nietzsche), a fost umplut cu ideologiile lui Freud, Marx și continuatorilor ideologiei marxiste. Se încearcă acum cu disperare resuscitarea comunismului, ca și cum ar fi sunat goarna, iar un vânt împrăștie acest sunet. Instigatorii uită că această ideologie nici măcar reformabilă nu este, mirosul de „naftalină” din „fibrele” sistemului fiind pătruns puternic, necesitând spălarea ideilor pentru a ajunge la normalitate. În plus, se vede clar că în timp ce unele state s-au descreștinat sub privirile noastre cu urmări ale decăderii morale, altele se recreștinizează puternic. Iar Continue reading „Vavila POPOVICI: Scos / scoși de la naftalină” →

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală. Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XX(2020), nr. 433(1 –15 Noiembrie)

Dragii mei enoriași!

Om fericit. S-a stins bietul moș Gheorghe! S-a dus ca o părere, ca un glas de clopot ce-și sună adierea peste lume, pierzându-se cu-ncetul.

Vânjos la vremea sa, desprins din cremenea de munte, ai fi crezut că nimeni și nimic nu-l vor pleca vreodată. Și nu l-au plecat! Doar timpului ia dat tributul cuvenit după rânduială.

Când s-a apropiat ceasul, moș Gheorghe era gata. Și le așezase pe toate la locul lor, ci doar mireasa și-o aștepta să vină. Copiii, nepoții și strănepoții își aveau fiecare rosturile lor. Veneau doar din când în când pe la casa bătrânească să mai întrebe de sănătate, să le mai spună ce-i în lume și să le pună pe masă din roadele pământului și ale sufletului. Moș Gheorghe și maica Ana îi ascultau cu zâmbetul pe buze, cu lacrimile-n ochi și cu inima plină de ceva fără nume, scuipându-i doar din când în când, ca să nu-i deoache. Le erau dragi, mai ales când veneau acasă. Bătrânii îi credeau străini în lume și mai cu seamă prin orașele acelea mari, unde s-așezaseră și-și făcuseră rostul. I-ar fi vrut pe toți acasă, lângă ei, i-ar fi vrut să se adune la masă ca la praznic și ca la nedeie și să fie zilnic sărbătoare sub acoperișul lor. Nu a fost să fie așa. Doar cea mică, Măriuța, a rămas în sat și și-a făcut casă prin apropiere.

Acum, la încheierea socotelilor, moș Gheorghe nu voia să rămână nimănui dator. Își alesese loc în cimitirul satului, își comandase o cruce de piatră în oraș. Pusese pe cruce o fotografie din tinerețe. Ehei, măiculiță Doamne! Ce vremuri și ce oameni erau pe când moș Gheorghe și maica Ana erau în floarea vârstei, așa, ca-n poza de pe cruce. Vremurile acelea s-au dus ca un vis, iar oamenii s-au așezat pe rând la odihnă sub pământul negru, clisos.

Moș Gheorghe avea o vorbă, pe care și-o amintea destul de des: ,,Ferice de cel pe care-l cunoaște pământul!” Unii râdeau când îl auzeau, alții clătinau cu înțeles din cap, alții rămâneau nedumeriți. Moș Gheorghe era cumpănit și știa ce vorbește. Avea dreptate. Pentru el hotarul satului era ca un frate. Îl răscolea cu tot felul de unelte din primăvară până toamna târziu, ,,îl țesăla”, cum glumea el câteodată, se înfrupta din roadele pământului, îl frământa sub picioare în vârtejul horii sau în praful drumurilor, îl iubea și-l ocrotea părintește.

În tinerețe, moș Gheorghe căzuse prizonier și fusese nevoit să muncească departe, în țări străine. Mare chin! Pământul acela îi era străin, îl ura el și, la rândul său, simțea că și pământul îl urăște pe el. Moș Gheorghe nu știa să fi făcut vreodată vreo rugăciune mai fierbinte ca atunci, în pământ și sub cer străin. Se ruga în truda zilei și în frigul nopții să nu-l lase Dumnezeu să moară acolo. Ar fi fost al doilea și cel mai greu prizonierat. Mai mult decât de copii și de nevastă bătrânul simțea pe atunci dorul satului. Așa era el și nu putea înțelege pe alții, care erau altfel.

Când s-a întors din prizonierat, a ajuns în sat noaptea. Înainte de a ajunge acasă, a apucat-o pe Drumul Mare, a văzut locurile, semănăturile, pârâul, iazul, moara, pădurea, izlazul, fiecare potecă. Din când în când se apleca și, în lumina lunii, își încleșta adânc degetele în țărână și atingea cu buzele lacome pământul. Îl regăsise și se regăsise. Din pământ parcă treceau seve nevăzute prin degetele acelea lungi, negre, crăpate de bătături și pătrundeau până la inimă, până în suflet, redând vlaga fiecărui mădular. Pământul tresărea înfiorat sub sărutarea înfrigurată și parcă lăcrima și el regăsindu-și fratele hăituit atâta vreme. Când s-au revărsat zorile, moș Gheorghe era de nerecunoscut. Era cel mai fericit din lume, iar noaptea aceea i-a fost mai scumpă decât noaptea nunții. Când s-a reîntors în sat, știa toate despre toți: câți muriseră, câți trăiau, cum o duc și cum e vremea. Nu-l mai mira nimic și chiar sufletele morților le simțea aproape.

De atunci au trecut anii și moș Gheorghe le destăinuia feciorilor săi cheia fericirii adevărate: ,,Când te cunoaște pământul, și-n viață și-n moarte ești fericit!” Nu oricine ar fi putut să creadă că moș Gheorghe a fost fericit în viață. Aceasta dacă ar fi socotit totul după casă, după mobilier, după haine și mâncare. Moș Gheorghe știa el ce știa și, surâzându-și sieși, mormăia în barbă pentru gurile rele: ,,Ce știți voi, prăpădiților, ce-i mulțumirea!”

Când a simțit să sfârșitul îi este pe aproape, moș Gheorghe a mers la bisericuța satului, s-a spovedit, s-a grijit după rânduială, s-a așezat apoi în genunchi și a stat așa, nemișcat, în fața icoanei Mântuitorului o vreme. Nu a zis nici o vorbă, nimeni nu i-a văzut buzele mișcându-se, ci rugăciunea lui a fost ca o prezentare la apel. S-a ridicat într-un târziu, a făcut trei cruci mari și s-a retras încet spre ieșire. Privirile îi alunecau însă peste chipurile îmbătrânite de vreme ale sfinților, peste strane și scaune, peste fiecare lucru din biserică. Parcă-și lua rămas bun.

Când a ieșit în curtea bisericii, și-a ridicat capul spre turla în care era așezat clopotul cel mare. Acolo se urca în copilărie la Vinerea Mare, când, după cântarea Prohodului, preotul ieșea din biserică și mulțimea îl urma. Se umplea curtea de făclii aprinse și apoi, în convoi, ocoleau biserica, în timp ce clopotul bătea cu putere și dangătul lui răscolea văzduhul până departe. Tot acolo se urca moș Gheorghe la anii copilăriei și în noaptea de Paști, când glasul clopotului se împletea cu sutele de glasuri ce cântau înfiorate ,,Hristos a înviat!” O lacrimă s-a rostogolit sfioasă pe obrajii bătrânului, dar tocmai atunci se apropia dascălul Matei, trezându-l din amintiri. Moș Gheorghe l-a privit așa, ca niciodată, și i-a zis: ,,- Când oi muri eu, tu să-mi bați clopotul, nepoate! S-audă lumea c-am plecat și eu la ai bătrâni!”

N-a trecut mult de atunci. Moș Gheorghe a trimis o telegramă copiilor: ,,Dacă vreți să mai vorbiți cu mine, vă aștept, dar grăbiți-vă!” I-a așteptat. S-au adunat toți în câteva zile. Doar Nicolae era dus departe și n-a putut să vină. Moș Gheorghe a avut câte o vorbă bună pentru fiecare. ,,- E singura zestre ce v-o las!” le-a precizat bătrânul ironic. Au făcut apoi o masă de praznic, prelungită mult cu amintiri adunate de-a lungul anilor.

Deodată, bătrânul s-a ridicat de la masă liniștit. Abia atunci au observat copii că e îmbrăcat cu ițari noi cu găetane, cum se purta odată și cu cămașă cusută de maica Ana cu șabaci de mătase. ,,- Rămâneți cu bine, eu mă duc că sunt ostenit, dar să nu uitați vorba mea și să vă cunoașteți pământul! Rămâneți cu bine, copii!”

Moș Gheorghe a trecut în odaia de-alături. Doar maica Ana a înțeles adevărul și s-a dus îndată după el. Într-un târziu, copiii i-au găsit stând parcă de vorbă. Moș Gheorghe ședea întins pe patul curat, cu capul pe căpătâiul frumos țesut. Ținea în mână o lumânare aprinsă. Murise demult, dar mâna îi rămăsese încleștată pe lumânare, ca o mărturie a vieții.

S-au adunat repede vecinii, iar până seara oborul era plin. La priveghi au fost mai bine de două sute de săteni. Fiecare era legat prin câte o amintire de moș Gheorghe. Mulți povesteau, puțini aveau timp să asculte. Doar moș Gheorghe ședea liniștit între flori și făclii, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat.

Cântecele ,,Zorilor” au răsunat trei zile la rând la casa lui moș Gheorghe, apoi, cu toată cinstea cuvenită, un convoi lung de săteni, având în frunte steag frumos împodobit și cruce nou croită, l-au dus la biserică și apoi la cimitir, în timp ce dangătul clopotului se rostogolea prin văzduh până la marginea hotarului, vestind trist oamenilor și pământului că moș Gheorghe a plecat.

Părintele a ținut un cuvânt frumos după slujbă și oamenii au ascultat cu sfințenie.

Sicriul a fost lăsat în groapă de bărbați vânjoși, cu peșchire pe umăr, ca la nuntă. Moș Gheorghe a fost îmbrățișat cu voluptate de lutul acela negru și bogat, ca un vechi cunoscut revenit după o lungă călătorie în lume. După ce a fost așezat steagul și crucea, toți ce-l însoțiseră s-au depărtat cuviincios, șoptind: ,,Dumnezeu să-l ierte!”

Maica Ana avea să facă toate rosturile, toate parastasele și soroacele, să-i poarte sâmbetele și să-i sloboadă apele; să-i facă turtițele și gulerașele, ca să aibă merinde pentru drum. Șapte ani de aici-nainte rânduielile din bătrâni aveau să-și urmeze cursul, căci doar moș Gheorghe fusese creștin și om de omenie în satul lui!

Cuvinte duhovnicești. Redăm mai jos câteva reflecții ale marelui cunoscător al religiilor, Profesorul Mircea Eliade despre Ortodoxie, însemnate de el la 12 Noiembrie 1927, sub titlul Profetism românesc. Iată-le:

,,E nevoie de o serie întreagă de experiențe sufletești pentru a căpăta acea stare de spirit care e Ortodoxia. Conștiința, funcționând pe toate planurile și cu toate ramificațiile, își găsește firesc echilibrul în Ortodoxie. Nu trebuie să precipitam „convertirea”. Ea se va împlini, așa cum înfloresc pomii – când sufletul se va fi îmbogățit îndeajuns, suferind îndeajuns.

Ortodoxia e, pentru noi, Creștinismul autentic, care trebuie actualizat în proaspete și calde fapte sufletești. Trebuie să fim creștini – pentru a găsi un sens vieții, sens care să întreacă simpla umanitate și să cuprindă din acel suc al metafizicii, care singur ne orientează. Creștinismul ne luminează o axă centrală în Univers și în noi înșine. Acele conștiințe care trăiesc efectiv o viață sufletească nu pot îndepărta altfel sentimentul tragic al existenței decât prin creștinism. În dreapta și în stânga nu e decât gol. Alunecăm în gol și sfârșim roși de disperare, chinuiți de o problematică filosofică greșit pusă, sau oprindu-ne pe poziții sceptice, sau evadând într-un păgânism senzual, care nu poate dărui nici încai uitarea.

Firește, vorbesc aici despre acele puține conștiințe de elită, care înțeleg să-și valorifice viața și să o viețuiască după un tâlc metafizic. Conștiințe care sufereau tragica izolare în fața unui Destin orb – înainte de Hristos. Dar Hristos a coborât asupra omenirii mântuirea. Apariția Lui înseamnă pentru noi axa centrală, nucleul de viață, de elan, de dragoste, de creație. Hristos dovedește realitatea transcendentului și posibilitatea de a-l ajunge prin experiența religioasă. Omul nu mai e singur cu soarta. Acele suflete, nefericite, care se ridică deasupra fiziologiei și a instituțiilor civile – nu mai sunt în primejdia disperării. Cunoașterea lui Hristos – deși de esență pur mistică, înfăptuindu-se pe plan mistic – transfigurează conștiința, o îmbogățește cu roade dulci, zemoase. Cel care cunoaște (iubește) pe Hristos – e un om cu măduva spinală întreagă. Creștinul înțelege viața – fapt de o considerabilă însemnătate, ce întrece cu mult comorile științei și ale filosofiei! Creștinismul stăpânește sensul vieții – care nu e un sens tragic. Sau, în orice caz, de un tragic omenesc.

Să lămurim. Înțelegeți tragicul insurmontabil al grecului – singur în fața unui destin irațional, imoral, străin? Tragicul creștin e altul: neputința de a rămâne întotdeauna creștin, dualismul carne-duh, slăbiciunea care îl târăște – și e bine să-l târască – în viața păgână, senzuală. Tragicul vieții creștine e fecund. Pentru că pe acest dualism dureros carne-duh se întemeiază cel mai mare bine al umanității: personalitatea. Eu cred că numai un creștin poate avea o personalitate, care, pentru mine, înseamnă: echilibrarea într-o sinteză originală a celor două tendințe potrivnice.

Viața creștină înseamnă siguranța valorii sufletești și a permanenței acestei valori. Așadar, optimism, încredere, drum-drept, rodnicie. Așadar, orice drum ar apuca, o conștiință contemporană ajunge la creștinismul ortodox. Poate lucrul acesta se va împlini târziu, spre sfârșit de viață tristă. Dar se va împlini. Și el va fi luminarea de pe urmă. Care, la unii, se va rosti: Cred într-unul Dumnezeu. Iar la alții va transfigura viața, făcând-o rodnică, adâncind-o, lărgind-o și exaltând-o până la proporții de vis. Iar la alții, luminarea va aduce hotărârea renunțării la viață. Renunțarea eroică, pe care toți trebuie s-o jinduim, și către care nu se înalță decât personalitățile autentice și crunt încercate în lume.

Unde, Doamne, să mă duc? Redăm mai jos o poezie excepțională a poetului creștin Traian Dorz, devenită priceasnă, care traduce gândurile și sentimentele multora din noi. Iată:

,,Unde să mă duc eu, Doamne,

Când mi-e sufletul zdrobit

Și când inima mea varsă

Plânsul cel mai chinuit ?

Unde pot să aflu milă

Și dreptate, şi alin,

Când nu-i nimeni să-mi asculte

Greul inimii suspin ?

Unde-mi pot afla iertare,

Când toţi calcă viaţa mea ?

Cine altul decât Tine

Mă mai poate ajuta ?

Unde să mă duc, când toate

Uşile mi se închid

Și când chiar cel mai de-aproape

Mi-e mai rece ca un zid ?

Numai mâna Ta-mi ajută

Inima-n durerea ei,

Numai gura Ta-mi sărută

Lacrimile-n ochii mei!

Unde Doamne, unde Doamne, să apuc?

N-am la cine, n-am la cine să mă duc…!

Numai Ţie, numai Ţie, Domnul meu,

Pot să-Ţi spun necazul greu!

Suflet călător. O mare parte din bocetele din Mehedinți, cuprinse în cartea Domnului Cornel Boteanu vorbesc despre lumea de dincolo. Omul se desparte cu greu de lumea aceasta, de oameni, de casă, de lucruri, de locuri și animale și pleacă într-o lume necunoscută. Bocitoarele, prin cântecele Zorilor, îi dau celui plecat toate îndrumările. În primul rând, cântecele acestea funebre nu pun la îndoială nici o clipă existența sufletului omenesc. Trupul rămâne curat și primenit, dus la groapă cu tot respectul cuvenit, dar sufletul își continuă viața și prin el însuși Omul, eul lui. Sufletul reprezintă pe om complet, cu toate cunoștințele, amintirile și sentimentele lui. Bocitoarele îi dau îndrumările necesare cu privire la drumul ce trebuie să-l parcurgă pentru a ajunge în rai.

Lumea de dincolo, așa cum este zugrăvită în Zorile din Mehedinți, este foarte asemănătoare cu cea de aici. Acolo este o natură asemănătoare, vegetație asemănătoare, animale identice cu cele de pe pământ. Acolo sunt drumuri și poteci, care duc spre ținte mai mult sau mai puțin cunoscute și tocmai de aceea sufletul are nevoie de îndrumări, de călăuză. În lumea de dincolo este soare, lună și stele, sunt munți și câmpii, ape și văi. Imaginea lumii de dincolo este ca un tablou extraordinar al unei naturi primăvăratice. Este ceva aparte, complet deosebit de imaginea lumii de dincolo, așa cum este ea zugrăvită în alte culturi. Să ne amintim de lumea îngrozitoare din Infernul lui Dante Alighieri, să ne amintim de tenebrele de nedescris, pline de pericole și capcane, pe care le întâmpină Enkidu, eroul sumerian din poemul mesopotamian Epopeea lui Ghilgameș. Nimic din toate acestea în viziunea românească. Între lumea de dincolo și cea de aici este o comuniune bazată pe dragoste și dor. Sufletul călător este întâmpinat la tot pasul de cete ale celor răposați, formate din rude apropiate și depărtate ale celui decedat, de foștii lui consăteni plecați mai demult dincolo. El era așteptat acolo cu dragoste și cu dor, ca după o lungă despărțire. Locatarii lumii de dincolo nutresc o curiozitate impresionantă, încercând să afle cât mai multe despre cei dragi lor, rămași în viață în lumea aceasta, despre bunurile lor părăsite în ceasul morții. În viziunea românească, sufletul nu merge într-o lume a groazei, ci într-o lume a celor dragi, care-l așteaptă cu dor de multă vreme.

Avem și aici cele două locuri în care sunt repartizate sufletele, respectiv raiul și iadul. În rai intră cei spovediți și cei împărtășiți(grijiți), cei ce-au făcut bine, copiii; în iad intră cei nespovediți și neîmpărtășiți, ucigașii, răii de tot felul. Autorul anonim nu se oprește prea mult să descrie chinurile iadului, nici frumusețea și dulceața raiului. Acestea există și funcționează ca niște instituții ale justiției, ca o normalitate, în care se pune ordine în lucruri, în relațiile interumane.

Nu știm cât este de lung drumul prin lumea de dincolo, până când sufletul călător ajunge la Dumnezeu ca să-și afle odihna. Dar, având în vedere că la toate pomenile și parastasele ce se fac pentru sufletul celui decedat se pune, obligatoriu, și ,,toiag”, ne dăm seama că drumul acela este destul de lung, dacă sufletul are nevoie de așa multe toiege. Toiagul este o creangă de măr de aproximativ un metru, cu câteva crăcane în vârf. De această ramură se leagă lână, prosop la bărbat, basma la femeie, dulciuri și fructe. În crăcanele toiagului se înfig mere, iar de la Paști la Înălțare ouă roșii. Toiagul trebuie să aibă neapărat lumânare aprinsă. Iată cum, sufletul călător al celui decedat merge înaintea lui Dumnezeu cu ,,dovada” păcatului dintâi al neascultării strămoșilor, păcat șters prin patimile și învierea Domnului Hristos. Dumnezeu este lumină; lumina din lumânare simbolizează pe Hristos cel răstignit și înviat pentru mântuirea neamului omenesc căzut în păcat. Sufletul călător manifestă astfel umilința fiului rătăcitor întors acasă la tatăl său, dar și dovada că a fost reabilitat de însuși Fiul lui Dumnezeu, iar prin aceasta speranța lui în mântuire. Sentința urmează să fie dată de Împăratul Cerului și al Pământului, al Vieții și al Morții. Sufletul călător nu mai este singur. Le duce și celorlalți răposați rugăciunile și lumânările primite de pomană pentru ei, ca o reînnoire a dovezii că sunt mărturisitori ai lui Hristos și beneficiari ai operei Sale mântuitoare și străbate cu lumina Învierii în mână drumurile acelei lumi până la liman(Va urma).

In memoriam – Acad. Ștefan Pascu(IV). Așa cum precizam în secvențele trecute, Domnul Acad. Ștefan Pascu acceptase să-mi facă prefața și referatul la cartea Nicolae Iorga. Concepția istorică. Problema dificilă a fost creată de redactorul Ion Rusu-Șirianu de la Editura ,,Scrisul Românesc” din Craiova, care m-a dus cu vorba mai bine de un an că va trimite sau că a trimis manuscrisul la Cluj, creându-i și Domnului Pascu serioase neplăceri. Lucrul acesta a generat și mai multe drumuri ale mele la Cluj, cheltuieli inutile, supărări etc. A trimis-o însă până la urmă, cu puțin timp înainte de a se spânzura!

La 6 iulie 1981 am vorbit la telefon cu Domnul Acad. Ștefan Pascu. Cred că am nimerit-o rău. Era supărat. Mi-a zis: ,,Lasă-mă, domʼle, să mă adun de pe drumuri, că de două săptămâni sunt plecat de-acasă! Dă-mi telefon peste câteva zile și vom vedea!”

Parcă n-a mai avut noroc lucrarea asta a mea cu Iorga!

La 29 iulie 1981 constatam cu durere că am mai încercat de câteva ori să iau legătura cu dânsul, dar n-am reușit. Ba că doarme, ba că e la Sibiu sau la Iași, ba că e la examenele de admitere, ba că-i una, ba că-i alta.

Naiba știe, dar lucrarea asta a mea parcă n-a mai avut noroc!

La 27 august 1981 l-am întâlnit din nou pe Domnul Acad. Ștefan Pascu la București, la Congresul Internațional de Istoria Științei. Era foarte bine dispus. M-a întrebat de ce nu i-am mai dat telefon; dacă ar fi știut că veneam la congres, îmi aducea lucrarea cu Iorga. Zice că mi-a citit-o și mi-a făcut toate însemnările. În jurul datei de 10 septembrie să-i dau telefon și să stabilim când voi putea să mă duc să iau lucrarea.

La 16 septembrie 1981 am vorbit cu Domnul Ștefan Pascu la telefon. Mi-a spus că pe 16-17 septembrie îmi șade la dispoziție în legătură cu cartea.

În dimineața zilei de 20 septembrie 1981 eram la Cluj. Ne-am întâlnit. Când a început să-mi facă analiza lucrării, mi-a înghețat sângele. A făcut trei observații mari: 1. Inutilitatea tabelului cronologic; 2. Inutilitatea bibliografiei; 3. Numărul exagerat de mare al notelor de subsol. Mi-a spus că se preconizează să se scoată toate notele, iar textul să rămână ,,curat”. În felul acesta, autorul își aduce maximum de efort. ,,Citatomania” nu mai e la modă, nici pentru tezele de licență și de doctorat. Mi-a dat manuscrisul, îndrumându-mă să merg la biblioteca de alături și să-i văd însemnările făcute pe marginile filelor, apoi să mă întorc și să-i spun concluziile la care ajung. Nu aș fi crezut că un om cu atâtea preocupări ar fi putut avea timp să citească bazaconiile mele. Dimpotrivă. O virgulă dacă a fost lipsă, creionul său a adăugat-o. Însemnările pozitive sau negative de pe manuscris dovedesc cu prisosință un profund cunoscător al problemelor istoriografiei românești și universale. Nimic nu i-a scăpat neobservat.

Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală. Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XX(2020), nr. 433(1 –15 Noiembrie)” →

Al. Florin ȚENE: Amintire din perioada când “Gaudeamus Igitur “era interzis să-l cântăm

Dezghețul după perioada stalinistă nu apăruse. Când am absolvit liceul din Drăgășani în anul 1960 nu am avut voie să cântăm celebrul “Gaudeamus Igitus “, pe care l-am auzit prima dată cântat de tatăl meu, Ion.

Într-o seară de vară a anului 1960, stăteam sub nucul din ograda casei împreună cu regretatul coleg de clasă Lică Liviu, alături fiind tata. După un timp a venit și mama cu sora mea Violeta. Părinții erau bucuroși că terminasem liceul și luasem examenul de maturitate, după modelul impus de sovietici, (acum se numește bacalaureat). Tata absolvent de Științe Economice în București ne-a povestit că atunci când au terminat facultatea au cântat împreună cu profesori imnul “ Gaudeamus Igitur”. Pe care l-a cântat cu vocea sa caldă de bariton.

-Copii, a continuat tata, profesorul nostru la cursul de istoria economiei ne-a vorbit în ultima lună de an, despre istoria acestui Imn al studenției.

-Te rog să ne-o spuneți domnule Țene! A intervenit Liviu.

-Iată despre ce este vorba…Popularul cantec academic „Gaudeamus igitur” , în traducere „Să ne bucurăm, aşadar”, sau doar „Gaudeamus”, era cântat sau recitat mai ales la ceremoniile de absolvire, pe vremea mea.

-Acum, tată, cântăm Imnul României, intitulat “Te slăvim, Românie! “, este imnul național al Republicii Populare Române între 1953 și până om vedea… Versurile au fost scrise de Eugen Frunză și Dan Deșliu, iar muzica a fost compusă de Matei Socor. Acest imn subliniază „prietenia” cu Uniunea Sovietică și ideologia leninistă, adică a celor care ne exploatează și ne fură bogățiile țării.

-Taci din gură! Vrei să ne audă vecinii de la bloc? m-a dojenit tata. Cum vă spuneam

numeroase scoli, colegii, universități sau societăți academice îl considerau cântecul lor oficial.

De fapt este un cântec despre viața și durata ei: „De Brevitate Vitae”, adică „Despre scurtimea vieții”.

Face parte din tradiția „CARPE DIEM” („TRAIESTE CLIPA”) și elogiază bucuria vieţii.

S-a cântat prima data in secolul al XVIII-lea, pe la 1781 și are la bază un manuscris în limba latină din 1287. Unele surse de informare susţin că acest cântec a fost inspirat de un imn medieval compus de Strada, un episcop din Bologna în 1267. C.W.Kindelben ( 1748-1785) descoperind manuscrisul cu cântece datând din perioada 1723-1750 şi scris de un student german. Acesta va face modificări importante textului aducându-l oarecum aproape de forma modernă cunoscută astăzi şi publicându-l ulterior în culegerea de cântece “ Studentlieder “, în 1781. Originea germană a textului adaptat explică strecurarea unui cuvânt în a şaptea strofă- “antiburschius “,care este o latinizare a cuvântului german care se referă la frăţiile studenţeşti.

Eeee, copii, poate o veni vremea să-l cântați din nou.

-Să dea Dumnezeu! noi vom fi pământ pentru oale și ulcele…A conchis mama.

Iată că a venit și acele vremuri sperate de părinți și de noi.Suntem bătrâni, părinții nu mai sunt, dar mă bucur că nepoților le pot trasmite acest cântec în limba latină și română. Sper că niciodată o cizmă de rus și al altui cotropitor să ne interzică bucuria tinereții.

1 Gaudeamus igitur,

Juvenes dum sumus;

Post icundum iuventutem,

Post molestam senectutem

Nos habebit humus.

Să ne bucurăm, aşadar,

Cât încă suntem tineri

Fiindcă dup-o tinereţe agitată,

Şi-o bătrâneţe-ngreunată,

Ţărâna ne va avea pe toţi.

2 Vita nostra brevis est,

Brevi finietur;

Venit mors velociter,

Rapit nos atrociter;

Nemini parcetur

Viața ne este scurtă

Va fi terminată prea curând,

Moartea vine fulgerător

Atroce ne agață-n ghearele-i.

Nimeni nu-i cruțat de-aceasta

3 Ubi sint qui ante nos

In mundo fuere?

Vadite ad superos,

Transite in inferos

Hos si vis videre.

Unde-s, oare

Cei ce-au trăit înainte-ne?

Poți s-ajungi până-n Ceruri

Sau să păşești prin Iad

De dorești să-i revezi.

4 Vivat academia,

Vivant professores,

Vivat membrum quodlibet,

Vivat membra quaelibet;

Semper sint in flore!

Trăiască universitatea!

Trăiască profesorii!

Trăiască fiecare student!

Trăiască fiecare studentă!

Fie ca ei să-nflorească de-a pururi!

5 Vivant omnes virgines

Faciles, formosae.

Vivant et mulieres

Tenerae, amabiles,

Bonae, laboriosae.

Trăiască toate fecioarele

Binevoitoare și frumoase!

Trăiască, de-asemeni,

soţiile tandre, iubitoare,

Cinstite şi pline de hărnicie!

6 Vivat et res publica

et qui illam regit.

Vivat nostra civitas,

Maecenatum caritas

Quae nos hic protegit.

Trăiască patria

Și cei ce-o conduc!

Trăiască-ne orașul

Și binefăcătorii acestuia

Care, prin caritatea lor, ne oferă siguranță!

7 Pereat tristitia,

Pereant osores.

Pereat diabolus,

Quivis antiburschius

Atque irrisores!

Fie ca tristețea să piară!

Fie ca urâtorii să piară!

Fie ca Diavolul să piară!

Fie ca oricine-i împotriva frăţiei noastre,

Oricine-ar râde de-aceasta, să piară!

Continue reading „Al. Florin ȚENE: Amintire din perioada când “Gaudeamus Igitur “era interzis să-l cântăm” →

Anna KEIKO: Un vas gol

Pictură, Detaliu de Jennifer Stottle

***

Un vas gol

Cupa cu apă dulce de izvor
E parte din ființa mea.
Am dat s-o beau,
Dar când am încercat,
Am găsit vasul gol.
Unde a pierit apa din el
Așa de timpuriu?
Oare înseamnă viața mai mult
Decât un simplu vas cu apă?
E totul straniu și incert.
Ce s-a schimbat?
Ieri, ca acum, eram aici
Umplându-mi cupa.
S-ar fi păstrat intactă apa
De mă opream și eu?
Spirit întemnițat
Sorbit…?

Anna Keiko, China

Traducere: Germain Droogenbroodt și Gabriela Sonnenberg

Pentru poezia „Un vas gol”, autoarea a fost distinsă în anul 2020
cu Premiul Literar Guido-Gozano în Italia

Eleonora SCHIPOR: Odă Bucovinei

Bucovină – mândră floare

(pe motive populare)

Bucovină, Bucovină,

Mândră floare din grădină,

Mândră floare ca-n povești

Bucovina mea tu ești.

Bucovină, Bucovină,

Mândră floare din grădină.

Colț de rai, picior de plai,

Cântată la fluer și nai.

Țara fagilor iubită,

Bucovină primenită

În strai țesut cu flori

Pe la nunți și șezători.

Cântă păsările-n fag,

Pe-al nostru scump meleag,

Cântă păsările-n grădină

Pentru dulcea Bucovină.

Tu ești mândră și frumoasă

Dragă, Bucovina mea,

Cum nu-i alta-n lumea toată

Numai țărișoara mea.

Bucovină, plai de stele,

Leagăn visurilor mele,

Bucovină, plai de vis

Mândru ca un paradis.

Bucovină, plai cu albi cireși,

Bucovină, plai cu apă de izvor,

Bucovină, plai cu doine haiducești,

Bucovină, plai cu cântece de dor.

Bucovină, plai cu flori,

Mândri sunt ai tăi feciori,

Mândre sunt a tale fete,

Care poartă flori în plete.

Floare albă din grădină,

Bucovină, Bucovină,

Ești ca floarea de bujor

Când o prinde roua-n zori.

Bucovină, zi frumoasă,

Pâine caldă-n orice casă,

Cu câmpii, livezi, poiene,

Feți-Frumoși și Cosânzene.

Mândră țară-i Bucovina,

Are spicul ca lumina,

Cine pe-al ei Pământ trece

Nu-i mai vine ca să plece.

Bucovina mea bogată,

Azi îți cânt ca niciodată,

Că îmi ești străbună vatră

Toată numa-n flori scăldată.

Bucovină, plai iubit,

Tot mereu întinerit,

Ca o mândră Primăvară,

Ca o floare, dulce, rară.

Continue reading „Eleonora SCHIPOR: Odă Bucovinei” →

Cristina HOROTAN: Enigme (poeme)

INVOLUȚIE

Suntem bolnavi de dragostea de țară
Și-îndurerați de viitorul ei.
Câți dintre noi mai trebuie să moară,
Până să învie spiritul Daciei?

Atât de vechi este poporul nostru,
Leagănul vechilor civilizații,
Unde au trait acum multe milenii
Carpii, crobizii, costobocii… dacii!

Istoria lui Herodot ne spune
Că erau cei mai viteji dintre traci
Și drepți, cum alții n-au mai fost în lume
Harnici, spirituali, faimoșii daci.

N-am să accept nicicând ce se impune
În cartea care-i face convertiți
La cultul unor legiuni străine
Care-au plecat așa cum au venit.

Noi suntem geto-daci și oamenii liberi
Din timpurile de demult slăvite
Și cerem să se scrie adevărul,
Nu doar concluzii simple și pripite!

Este o vorbă veche care ne învață
Că pruncul care nu-și știe părinții
E-asemeni țării noastre care iată
Istoria refuză s-o cunoască!

De ce să fim naivi în continuare?
De ce să ne tot refuzăm sorgintea?
De ce plecăm fără recurs genunchiul?
Și ne lăsăm manipulată mintea?

În lumea largă dacii sunt legendă!
O seminție-aleasă, admirată
Doar noi cedăm umil în fața vremii
Și ne lăsăm istoria furată.

ENIGME

Și dacă cineva mă-ntreabă unde aș vrea să locuiesc,
Într-o biblioteca veche, ca sufletul să mi-l hrănesc
Cu scrieri vechi și adevăruri ce astăzi nu ne prisosesc,
Și tot ce n-am știut vreodată, sub praf de timp am să gasesc.
Să pot să simt miros de carte, să descifrez slovele mute
Din alte lumi, din alte veacuri, ce au rămas în veci pierdute.
Și să ating hârtia veche, sau un papirus dispărut,
Ori o tăbliță de la Vinca, cu semne incizate-n lut.
Să scriu și eu cu-aceeași pană pe care-un scrib, cu măiestrie
O unduia atât de tandru pe mult prea nobila hârtie.
Să simt ce a simțit și dânsul, știind că slovele-i iubite
Vor dăinui în veci și-n pururi, la viață fiind osândite.
Să țin în mână mari imperii, regate-ntinse, fortificații,
Compozitori, maeștri sculptori, mari filozofi și congregații.
Înscrisuri vii crezute moarte, ascunse-n odăi ferecate,
Ce ar schimba și harta lumii dacă le-am ști…

Dar nu se poate!

VALORI

Vi-l amintiți oare pe Eminescu?
Acel „nebun sfârșind în sanatoriu”
Pe geniul lui suprem în poezie
Punându-se o pată ca oprobiu.

Ce tactică murdară și haină
Au adoptat înalții domni ai vremii;
Târând prin bălți murdare și prin tină
Luceafărul român, printre decenii.

Dorind unirea țării cu Ardealul,
El, jurnalist, cu logică și verbă,
A cutezat să scrie adevărul
Despre politica minciunii de la cârmă.

De o luciditate sfidătoare,
Un militant activ pentru dreptate,
Reformator, cu maiestuozitate
Izbind necruțător în nedreptate!

Iar teama căpeteniilor țării
Și a imenselor puteri externe,
De furibunda lui contraidee,
L-a aruncat jos de pe metereze.

Au fabricat voit o nebunie,
O conspirație de mari proporții
Ce a ucis, în carne și în minte,
Românul absolut al României.

Am vrut valori și am avut destule;
Și le-am privit pe toate cum dispar
Am stat deoparte, cum stăm și acum
Iar nedreptățile, dreptăți ne par.

Cum să ne fie bine într-o țară
În care cioara-i pasăre măiastră,
Iar șoimul călător infam ne pare
Între atâtea păsări răpitoare.

Vi-l amintiți oare pe Eminescu
Ucis de cei malefici prin spitale,
Prea interzis, prea cenzurat… dar oare:
A scris al nostru geniu vorbe goale?

MATURITATE INFANTILĂ

– Copila mea cu plete blonde
Și ochi culeși de printre astre,
Când amândouă vom pleca,
De mână, către zări albastre?
Continue reading „Cristina HOROTAN: Enigme (poeme)” →

Georgeta BLENDEA-ZAMFIR: Diamante sclipiri (poem quinquepartibus)

pe-ntins de hexagonali albi fulgi

se zbat speranțe mirifice…

să nu le alungi

din GENAR albastru intuitiv

cu ton de iarnă persuasiv

adastă în miraj încrederea

candela aprinsă, minunea

serilor de LERU-I LER

cu lumânări aprinse către cer

e iz de aur, smirnă și tămâie

pe flacăra nestinsă care suie

în brațe deschise, divine

ce-n sărbători cântă ca Grieg în tine

transcendență printre nori

ne dă amplu fiori

în brațe cu continuă iubire

prilej – ca la Ravel – de intalnire

alungă visul negru, greu

din suflet bântuit mereu

de amplele tristeți ale timpului

râd în față

valențele destinului

râu repede sclipitor

umplut de picuri dintre nori

aduce în inima

speranța zorilor de zi cu dimineața

mioritic merg inspre destin

icoane stau în față și mă închin

pioșenia mirific susură în față

prin rugă sufletul se înalță

dragostea – aura din cer

mă îndeamnă aprig ca să cer

milostenia clipei de dor

trăirea ei dulce fior

o, fericire, sunt dator

în mine amplu să cobor

neagra viață

întreg propusă

de Dumnezeul mare nu e admisă

minune e datina de aur

din ancestralitate scump tezaur

mă-ndeamnă gândul cel hain

la durere, tristețe, chin să mă închin

nămeții vin cu voaluri albe

în fericirea MAMEI GEEA

să se scalde

Continue reading „Georgeta BLENDEA-ZAMFIR: Diamante sclipiri (poem quinquepartibus)” →

Mircea Dorin ISTRATE: Alte poezii de sâmbătă seara

Motto:

„Visătorii vor fi cei care vor stăpâni lumea!”

INFINITUL

Întrebatu-v-aţi vreodată, uite-aşa, din întâmplare,

Cât de mare-i INFINITUL? Unde-ajung a lui hotare?

Cât îi trebe minţii noastre ca în dânsa să cuprindă

Spaţiu cela fără margini, care-ncearcă să se-ntindă?

Câte ASTRE, câţi LUCEFERI sunt în CĂILE LACTEE?

Câte CĂI împreunate se îndeasă ca să-mi steie

În ceva, ce mintea noastră nu-nţelege şi-i tot scapă,

UNIVERSUL, ce-şi adună ca oceanul, tot ce-i apă.

Câte mii de universuri fac la urmă INFINITUL,

Largul cela fără margini, lungul cela, NESFÂRŞITUL,

Ce nu are-n mintea noastră nici valoare, nici măsură,

Că-i atât de larg şi mare, că nici poţi să-l spui c-o gură.

Gol se face-n mitea noastră de atâta preamăsură,

Nu-nţelegem cea mărime, unde-atâtea încăpură?

Unde nu-i nici jos, nici susul, nici lungime, nici lăţime,

Doar de-aici pînă departe, nesfârşită adâncime.

Stau şi cuget, ca nebunul, tulburat peste măsură,

Prea e mare infinitul? Gândul meu poate mă fură?

Sau prea mic sunt eu, NIMICUL, în ocenul ce-nconjoară

Tot ce e în jurul nostru, ce m-apasă, mă omoară?

Eu mai zic, că şi NIMICUL este tot atât de mare,

Și-n grăuntul lui de boabă se micesc mereu hotare,

De încap şi-aici nimicuri câte sunt în lumea mare,

Că şi-aici, de vrei socoată, nu poţi face numărare.

Atunci noi, pe unde suntem ca mărime şi micime

În lungimi de infinituri, în lăţimi de adâncime?

Suntem mici în faţa lumii ce pe noi ne umileşte?

Suntem mari în micnicia ce pe ea poate-o uimeşte?

Ne-nconjoară încă micul şi-ncă sigur cela mare,

Noi suntem poate la mijloc, nici nu ştim cumva în care,

Suntem mici la cela mare, mare dară la cela mic,

Iar când ei şi-or face voia, noi vom fi doar, un nimic.

Şi-apoi încă-n a mea minte mă întreb: ce ne-nconjoară?

Cum de încăput-au toate într-o tigvă mare, goală?

Cum de gândul nostru searbăd încă toate le cuprinde

Şi-ntr-o clipă scurtă, seacă, visul încă ni-l aprinde?

Şi-apoi sorii cei o mie, răspândiţi între hotare

În cât timp umplut-au SPAŢIUL de făcutu-s-a el mare?

Cât s-au strâns apoi de grabă, de făcutu-s-au fărâmă

Şi din bestia GENUNE, au ţâşnit ca din fântână.

Gândurile mele toate se-ncâlcesc deja de-acuma,

Dar în mintea mea năucă, mai rămâne încă una,

Eu, nimicul cela mare, cât o fi să mai trăiesc?

Şi urcat apoi la ceruri, cât pe-acolo vieţuiesc?

Stau în nopţile senine numărând mulţimi de stele

Şi mă-ntreb: de unde oare izvorât-au toate cele?

Cine din nimic făcut-a infinitul nostru, cerul,

Să străluce-n miez de noapte, adâncind mereu misterul?

LOCUL NOSTRU

Infinite lumi deasupra, dedesupt nu mai puţine,

Roiuri se-nvârtesc prin spaţii călătoare ca albine,

Au uitat de când născute-s şi cât timp îmi cară-n spate

Şi nici ştiu ce-i înainte între maluri nevisate.

Multe pier şi multe-nvie în acea nemărginire

Micşorând lărgimea lumii ori lăţind-o în neştire,

Nu au nopţi şi nu au zile, iară viaţa lor lăsată

În genuni de timp se stinge, din fântâni de timp se-adapă.

Noi ce încă ne mai credem că suntem buric de lume

Nici nu ştim care ni-i locul, unde-ncep a noastre urme,

Ce ni-i scris să se-mplinească, câtă vreme va mai trece

Până lumea o să piară, când va fi tăcere rece.

Prin cotloanele de vreme, neţinuţi la socoteală,

Suntem ţandără de vreme nu mai mult de-o bănuială,

Doar paiaţe care joacă piesa vremilor ce-i scrisă

De aceea care lumea şi-au făcut-o necuprinsă.

Nu simţim rotirea lumii cum ne prinde în vâltoare,

Cum ne soarbe ca pe-o boabă infinita ei mişcare,

Cum ne plimbă-n rătăcire prin cărările lactee,

Cum ne schimbă soarta noastră chiar strănutul unei stele.

Când vom fi şi noi ca alţii şi-o să ţinem hăţu-n mână

Şi averi s-avem de stele bine strânse-n ţarc de stână,

Doar atunci ne-or şti şi alţii că suntem de-un neam ca ei

Şi vom sta la masa lumii, închinând ca nişte zei.

URCĂTOAREA VIAŢĂ

Motto:

„Minţii voastre se cuvine să îi faceţi ascultare

Că doar sunteţi a ei umbră, în lumina-i sclipitoare”

Împăcaţi-vă cu toate care-au fost şi vor veni

Şi cu-n gând, că niciodată lumea n-o veţi moştenii,

Că ea este rânduită a acelor ce-or veni

După noi, urmaşi să fie, drepţi în lumea celor vii.

Noi am fost cu ale noastre în gândire şi-n simţire

Şi cu ea noi ne vom duce şi le-om face amintire,

Cei ce vin, duc mai departe lumea, chiar de unde am lăsat-o

Până când şi ei s-or duce, sus, în lumea ceealaltă.

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Alte poezii de sâmbătă seara” →

Sorin FINCHELSTEIN: Cuvânt înainte la volumul de epigrame „Covid 19, 2020”

Onorat Cititor,

Volumul de faţă a ieşit de sub condeiul (tastatura) autorului în intervalul martie-iunie 2020, cu alte cuvinte: „în vremea [nu a holerei, ci a] Coronei”. Colecţia include o varietate de piese ‒ epigrame şi catrene ‒ grupate pe capitole tematice, asta pentru a atenua talmeş-balmeşul inerent unei adunături de bucăţi disparate.

Catrenele născute iniţial au fost prezentate, în interpretarea autorului, de-a lungul câtorva ediţii succesive ale emisiunii de televiziune ontariene Noi Românii. Este deci cazul să mulţumesc călduros directorului emisiunii, distinsul om de cultură Raul Dudnic, care a avut iniţiativa şi amabilitatea de a mă populariza „pe sticlă”. Sunt convins că, dacă nu aş fi fost impulsionat de datoria de a veni cu duzina săptămânală de catrene pentru Noi Românii, nu aş fi adunat material suficient pentru un volum care să-şi justifice încadrarea ca atare.

Câteva dintre epigramele sau catrenele incluse în volum au fost de asemenea publicate pe pagina mea de Facebook. Dacă amicii mei feisbucişti vor avea răbdarea să le reviziteze, vor observa, desigur, procesul de transformare ‒ sau gradul de piguleală ‒ care a avut loc între varianta FB şi cea finală.

Cum veţi constata din cuprins, piesele sunt inspirate din viaţa cotidiană, aşa cum am trăit-o de-a lungul ultimelor luni, cu un adaos, aşteptat, de elemente sau contexte pur ficţionale. Ca de obicei, ofer scuze anticipate cititorilor cărora anumite bucăţi le-ar putea atinge sensibilitatea sau ‒ în definiţia mea proprie ‒ „nervul pudic˝. Cum diferenţele de la individ la preopinent pot fi semnificative în această direcţie, un filtru ca atare ar fi fost dificil de asamblat şi aplicat. În plus, premisa care trebuie admisă este că epigrama reprezintă un gen literar ireverent, condimentele asociate fiind incluse.

Cum pandemia generează un imens număr de bancuri, zicale sau vorbe de clacă care inundă netul, este posibil ca unele dintre acestea să aibă o idee comună cu cele din volum; este o pură coincidenţă, de neevitat în context. Excepţie fac doar două catrene care versifică glumiţe din spaţiul virtual, ambele fiind marcate clar: „idee de pe netʺ.

O menţiune excepţională se cuvine maestrului George Corbu, preşedintele Uniunii Epigramiştilor din România, a cărui prietenie literară şi sufletească m-a susţinut de-a lungul anilor, şi a cărui prefaţă de excepţie mă onorează profund, ba poate chiar nemeritat. Şi aş reda aici un meşteşugit catren tematic scris de magistrul Corbu, o piesă care, putem spune, defineşte esenţa volumului meu.

Nu-s expert în pandemie,

Dar de dânsa nu mi-e teamă,

Sentiment impropriu mie;

O combat prin epigramă.

Cu o oarecare doză de invidie, mărturisesc că aş fi vrut ca această epigramă să-mi fi aparţinut, şi astfel s-o fi putut utiliza ca preambul pentru culegerea de faţă.

În aceeaşi ordine de idei, dacă veţi găsi că volumul are o oarecare valoare, meritul aparţine şi graficienei croate Alegra Vezjak Fluksi care, aflată în izolare la Zagreb, a creionat cu talent caricaturile aferente; în acelaşi timp făcând faţă pretenţiilor, uneori exagerate, ale autorului.

Şi pentru că vorbim de copertă, în alegerea titlului am imaginat un arheolog din mileniul trei care ‒ folosind metoda de datare cu carbon a unui sul de hârtie igienică aflat într-o debara proaspăt dezgropată ‒ citeşte pe ecranul aparatului respectiv „Covid 19, 2020”. Deci iată teribila pandemie identificată printr-o dată aparent calendaristică. Este într-adevăr un reper de natură să ne marcheze prezentul şi, cel mai probabil, viitorul chiar mai profund decât alte date cruciale precum D-Day, 9/11, 10 Mai („sfântă zi căci ea ne-a dat…˝) sau 23 August („ce pe rus ni l-a adus˝), astea într-o ordine aleatorie.

Continue reading „Sorin FINCHELSTEIN: Cuvânt înainte la volumul de epigrame „Covid 19, 2020”” →

Victor RAVINI: Patria vânzătorilor de patrie

Circulă pe Net un text care începe așa:

Țara noastră este pe locul 2 în lume (după Siria) ca număr de populație care emigrează, 9 români pe oră, 17% din populația activă a țării, 1/5 din întreaga populație;
am pierdut 40.000 de medici (2007-2017), 84.000 tineri (2016) sub 36 de ani, din care 19% cu studii superioare (61% femei);
suntem sursă de forță de muncă calificată pentru Austria, Ungaria, Franța, Germania și supercalificată pentru SUA și Canada.

Sunt sigur că mulți, foarte mulți dintre dumneavoastră, care îmi faceți onoarea să citiți aceste rânduri, ați avut de pătimit și încă mai aveți, de pe urma jigodiilor care au creat această tragedie națională. Cine e de condamnat? Cei ce pleacă din țară? Sau aceia care i-au împins să ia drumul pribegiei? Vremurile de băjenie nu au început după căderea comunismului, ci doar s-au accentuat. Deja din comunism, barcagii dădeau găuri în barca țării noastre, încât mulți își doreau să fugă din țară, care cum puteau sau nu puteau. Oricare dintre dumneavoastră a trăit personal sau a văzut și poate povesti întâmplări asemănătoare cu ceea ce vă povestesc mai jos:

Cum așa, să exmatriculeze din Universitate un student conștiincios, tocmai în anul cinci și în preajma examenului de Stat? Asemenea exmatriculări se făcuseră deseori, însă doar în primii trei ani, sub Gheorghiu-Dej. Dar acum eram sub Ceaușescu, în primăvara anului 1966. Ne-au convocat pe toți studenții din anul cinci la o ședință U.T.C. pentru niște noi excluderi. Ceremonia exmatriculării, pe vremea când se numea U.T.M., se desfășura astfel: în amfiteatru stăteau în prezidiu, la o masă lungă, acoperită cu o pânză roșie, niște activiști de partid. Unul dintre aceștia ne informa că studenții Cutare, Cutărescu și Cutăriță erau dușmanii poporului și începea să îi denigreze cu fraze clișeu, lipsite de sens logic cât și de realitate. Apoi întreba care dintre noi mai voia să ia cuvântul. Se ridicau unii din amfiteatru, desigur instruiți dinainte, și repetau cam aceleași cuvinte, ca o placă de patefon stricată. După aceea, cei din prezidiu mai numeau pe careva dintre noi să ia cuvântul. Dacă ăla, în loc să îi denigreze, cum era obligatoriu, îi apăra sau chiar dacă nu deschidea gura de speriat ce era, atunci și el era dușman al poporului. Apoi se trecea la votarea sentinței de exmatriculare a dușmanilor poporului. Dacă vreunul din amfiteatru vota contra sau se abținea, era și el dușman al poporului și era exmatriculat. Studentele erau exmatriculate mai simplu. Prezidiul ne informa că erau exmatriculate pentru imoralitate și urma direct trecerea la vot. Imorale erau considerate cele mai cuminți și mai serioase fete, care probabil că refuzaseră propunerile murdare ale unor băloși, ce dețineau puterea politică în Universitate. Sau poate că mama acelei fete refuzase să se culce cu careva din puterea locală, iar acela informase cadrele de resort de la Universitate că acea studentă era dușman al poporului, întrucât era fiică a unei mame, care ea însăși era dușman al poporului. Prezența la aceste ședințe pentru excluderi era obligatorie. Cine era absent, era dușmanul poporului. Eu băgasem de seamă că unii colegi sau colege nu veniseră niciodată la aceste adunări și totuși nu fuseseră considerați dușmani ai poporului și exmatriculați. Eu — care fusesem arestat și anchetat de Securitate pe când eram minor — îmi dădeam seama că acei colegi și colege de facultate, care nu veneau la aceste adunări și totuși nu erau exmatriculați, puteau fi informatorii Securității. Noi aveam un coleg cu părul cărunt, care nu se sfia să ne spună că fusese ofițer de Securitate. El era foarte prietenos cu noi și ne-a asigurat că nu mai avea nimic de a face cu activitatea sa anterioară. Așa că nici el nu venea la ședințele pentru exmatriculări din Universitate.

Adevărații dușmani ai poporului român erau jigodiile care îi acuzau pe oamenii corecți că ar fi dușmani. Ca hoții care strigă: „Prindeți hoțul!” Asta era o jalnică strategie marxist-leninistă pentru a elimina oamenii corecți din competiția socială și să îi înlocuiască cu lichele. Ăsta era omul nou, al comunismului: licheaua. Nu pot eu defini comunismul, dar am văzut cu toții că a răsturnat valorile, atât intelectuale cât și morale și a promovat nulitățile, canaliile și profitorii de pe urma sistemului. Dar ce, în capitalism nu este la fel?

De data asta, la ședință, în pragul examenului de Stat, am fost informați că dușmanul poporului era colegul nostru Sfăt Ioan. Cum tocmai el, care era cel mai serios, mai conștiincios și mai exemplar student? Înainte de a intra la facultate, el fusese muncitor la combinatul siderurgic de la Reșița. Oțelar. Sau parcă muncise la un atelier de reparații a vagoanelor la C.F.R., la Arad. N-are importanță. Deci intrase la facultate în procentajul de 90% din locuri rezervate celor cu originea socială sănătoasă. Ce aveau să-i reproșeze unuia cu origine muncitorească? Desigur că experiența anilor grei din industria grea îl făcuseră de era mai serios și mai conștiincios decât toți. Era tot timpul la sala de lectură a Universității, cu nasul în cărți și niciodată la vreun spectacol, la vreo distracție sau altă pierdere de timp. Singura lui distracție era la antrenament la clubul sportiv C.F.R. Era campion regional la box. Nu invita pe nimeni să vină când avea el vreun meci de box. Noi aflam despre succesele lui din ziarul Sportul Popular. Dacă vreunul îl felicita, el se făcea că era surd și nu răspundea. Am observat că el era extrem de prudent și refuza să își facă prieteni. Eu la fel, mă feream de prieteni ca de dușmani. Eram pățit. Din moment ce Sfăt nu avea prieteni, atunci a cui invidie o stârnise el, de voiau să-l exmatriculeze din universitate? Pe ce motiv îl considerau dușmanul poporului? Am presupus că tocmai seriozitatea și conștiinciozitatea lui li se părea suspectă și deranja pe cineva, care o fi gândit cam așa: În ce scop este așa de serios și conștiincios? Ce urmărește cu asta? Înseamnă că uneltește să răstoarne guvernul. Aveam să aflu peste un an și ceva că altul era motivul excluderii lui din Universitate. Însă lui nu a avut cine să îi spună de ce căzuse măgăreața tocmai pe el. Sper că trăiește și că află acum, odată cu dumneavoastră, care citiți aceste rânduri.

Un rahat cu ochi din prezidiu ne-a informat că Sfăt Ioan era dușmanul poporului și a bălmăjit o serie de fraze fără sens. A sărit peste etapa obișnuită, cu cei ce se ridicau de bună voie să turuie, s-a uitat pe o hârtiuță și m-a numit pe mine să iau cuvântul. Nu mă cunoștea, nu m-a arătat cu degetul, ci a citit numele meu de pe hârtiuță. Acesta era un mic detaliu, care putea să treacă neobservat, dar micile detalii îți pot dezvălui ceea ce e ținut ascuns. Deci primise sarcină să mă pună pe mine să vorbesc. A căzut cerul pe mine. Însă eram suficient de experimentat în situații dificile. Ritualul de inițiere a mea în viața adultă a început pe când eram minor, când am fost trezit din somn, noaptea, de către patru ofițeri de Securitate în civil, care au forțat ușa de la intrare și mi-au pus pistolul în piept. Tatăl meu de al doilea, fost colonel în armata veche și cu decorații de război pe frontul de răsărit, s-a oferit să-l aresteze pe el în locul meu. El mai fusese ținut ani de zile închis fără să știe pentru ce.

— Arestați-mă pe mine, că am mai fost arestat! Nu-l luați pe el, că e crud și n-o să supraviețuiască!

— Nu! De data asta arestăm copilul! Toată populația trebuie să treacă prin închisorile noastre.

Deci comandantul de Securitate căpitanul Pupăză, așa era numele lui real sau conspirativ, care mă aresta cu ciracii lui, era conștient că eram copil. M-au arestat în al doilea val de arestări de minori, de după retragerea Armatei Roșii din România. Au arestat mai mulți elevi și profesori sau preoți. Așa se făceau arestările, noaptea. Cei din primul val primiseră condamnări între 20 și 25 de ani. Unul din ei este colegul meu de clasă Paul Ion Popescu, acuzat, pe când avea 15 ani, de apartenenţa la o ”Organizaţie de tip fascist cu caracter legionar” şi condamnat la 20 de ani de muncă silnică, 8 ani de degradare civică şi confiscarea în întregime a averii. Ce avere avea el? Ghiozdanul de elev și tenișii din picioare. Când a fost reactivat Partidului Naţional Ţărănesc (P.N.Ţ), s-a înscris în această formaţiune politică, ajungând senator şi unul dintre apropiaţii lui Corneliu Coposu. După moartea acestuia, s-a retras din politică. Pe când Paul și alți colegi erau condamnați, m-au mutat de la Securitatea din Caracal. Nu știam unde. Am aflat mai târziu că mă duseseră la Craiova. Toți cei arestați eram izolați, fără să știm unii de alții. Am fost anchetat zilnic de către ofițeri de Securitate în uniforme sau în civil. Din întrebările cotite ale anchetatorilor, am dedus patru informații folositoare pentru mine și pentru ai mei. Cum le-am obținut și cum le-am folosit, am povestit în Barca veselă, apărută în 2017 la Editura Alcor Edimpex, din București. Iar anchetatorii nu au aflat de la mine nimic util pentru ei.

Acum mă bucur că am trecut pragul de la copilărie la adult în acest fel. A fost chiar un privilegiu. Citesc în cărțile lui Mircea Eliade despre riturile de trecere a pragului în triburile primitive și văd că securiștii au aplicat, fără să fie conștienți, același model sau pattern, cu aceleași proceduri sau modalități, pe care le foloseau oamenii primitivi: răpirea adolescentului din mediul familiei, noaptea, de către oameni necunoscuți și înfricoșători, transportarea într-un loc necunoscut, izolarea totală, înfometarea, însetarea, statul în picioare în continuu, mutarea dintr-o încăpere cu beznă totală în alta cu lumină puternică, sufocatul din lipsă de aer, sâcâirea cu tot felul de zgomote și de către tot felul de insecte ce te împiedică să închizi ochii și să adormi, așa lungit sau ghemuit pe podea, fără nimic de acoperit, lipsa somnului, tremuratul de frig, tremuratul de frică, varietatea spaimelor de tot felul, teroarea psihică, săptămâni la rând încât pierzi numărătoarea zilelor. Nesiguranța momentului și a viitorului, anularea ca persoană, anularea speranței, de ajungi să invidiezi morții din mormânt și simți moartea pe viu, ca singura realitate prezentă și salvatoare.

Știm de la Mircea Eliade, de la Joseph Campbell și de la alți cercetători, că în toate riturile de inițiere se trece prin privațiuni extreme, îndelungate și este nelipsită trecerea prin moartea așa-zis simbolică, simțită ca o moarte reală. Știm din cărți că riturile de inițiere sunt o traumă psihică violentă și prelungită, în urma cărora unii se prăbușesc. Mor sau li se șubrezește resursa biologică ori rămân psihopați pe viață, pe când alții, puțini, se vindecă singuri și devin din cale afară de tari și de rezistenți. Nu există altă vindecare decât prin sine însuși. Cum bine zice Nietzsche: Ceea ce nu te poate omorî, te întărește. Însă el a murit nebun. Acum, când toate au trecut, la vârsta la care am ajuns, le sunt recunoscător tuturor celor care mi-au făcut rău. Nici măcar nu mai privesc înapoi cu mânie, ci cu recunoștință. Le mulțumesc, cum le mulțumesc și celor ce mi-au făcut bine.

Așa că, aflându-mă în amfiteatrul Universității, aveam experiență să nu se vadă pe mine că îmi era frică. Atunci, în anul cinci la facultate, într-o fracțiune de secundă, mi-am dat seama că, dacă spuneam ceea ce gândeam despre colegul meu Sfăt Ioan, mă considerau și pe mine tot dușman al poporului. Am înțeles că ăia planificaseră să mă scoată și pe mine dușman al poporului. Așa primiseră ordin. Am găsit soluția cum să scap din această încurcătură, fără să îmi calc pe conștiință. Rețineți formula, dacă cumva încă nu ați aplicat-o în situații dificile. În primul rând, păstrați-vă conștiința. Conștiința e cel mai de nădejde sfătuitor. Conștiința împăcată te face să fii împăcat cu tine însuți. Asta îți garantează integritatea, îți dă energie și idei salvatoare. Conștiința împăcată este secretul forței tale. Dacă nu e împăcată conștiința, nu ești împăcat cu tine însuți. Din cauza conștiinței neîmpăcate, oscilezi, te clatini, cazi și îți frângi gâtul.

M-am ridicat și am spus răspicat:

— Da, colegul nostru Sfăt Ioan este dușmanul poporului.

Deci, nu negați, ci confirmați. I-ați băgat în cofă. Le-ați smuls preșul de sub tălpi și cad pe spate. Ăia din prezidiu au făcut ochii mari de uimire. Am priceput că nu s-au așteptat la acest răspuns. Am remarcat la ei un moment de derută. S-au privit între ei și nu erau mulțumiți de răspunsul meu. Așadar, mă numiseră așteptându-se că îl voi apăra pe Sfăt, ca să treacă apoi la excluderea mea. Iar eu nu mă încadram în făgașul preconizat de ei. Cum să mă dea pe făgaș? M-au întrebat după ce mi-am dat seama că era dușmanul poporului.

— Toată lumea își dă seama de acest lucru! am zis eu răspicat, ca să trag de timp, să îmi vină vreo idee, cum să o dau cârmită.

— După ce își dă seama toată lumea? În ce fel se vede că e dușman al poporului?

— Păi toți, când vin la sala de lectură — unde întotdeauna e greu de găsit loc liber — în jurul lui Sfăt Ioan, pe o rază de câțiva metri, sunt locuri libere, din cauză că toți știu că el e dușmanul poporului. Care nu știe și vrea să se așeze în apropierea lui, nu se mai așază, pleacă, pentru că își dă seama că e dușmanul poporului.

— Și cum își dau ei seama așa repede că e dușmanul poporului?

— Păi fiindcă în jurul lui nu se poate respira, aerul din jurul lui e otrăvit și dușmănos.

— De ce e otrăvit?

— Din cauză că trage tot timpul niște bășini dușmănoase!

Uluiți de așa răspuns neașteptat, într-un mediu universitar și atât de tensionat de către teroarea politică, toți din amfiteatru au izbucnit în hohote de râs. Studenții râdeau cu lacrimi și tropăiau. Hohoteau chiar și activiștii de partid din prezidiu, ținându-se cu mâinile de burtă și legănându-se. Râdeau de se înecau și se țineau unii de alții, să nu cadă pe jos. Studenții s-au ridicat și au părăsit amfiteatrul hohotind de râs. Râdeau ca un ecou pe coridor.

Ufff! Am scăpat de la ananghie. Ați reținut formula? Bagatelizarea prin umor. Una din cheile umorului este vorba neașteptată și nepotrivită în situație. Așa că trebuie să o potrivești bine.

În drum spre cămin, mă ajunge din urmă Sfăt Ioan, îmi pune mâna lui de oțel pe umăr și îmi mulțumește. Mi-a propus să vin la clubul lui și să facă din mine boxeur.

— Pentru că nu se știe niciodată când vei avea nevoie să dai cu pumnul, a zis el.

N-am dat niciodată cu pumnul, ci am lovit cu cuvântul. Oricât de tare ai da cu pumnul, chiar dacă îl trimiți la podea, durerea îi trece. Dar o vorbă usturătoare poate să îl doară o viață întreagă. Pumnul nu ucide, dar cuvântul poate să ucidă. Am scris în Barca veselă cum am ucis cu cuvântul, ba chiar și prin tăcere. Tăcerea poate fi mai elocventă decât vorba. Uneori tăcerea ustură cel mai tare.

Peste un an și ceva, mi-au spus cei din redacția revistei Orizont că trepădușii de la U.T.C. nu aveau nimic cu Sfăt Ioan. El era doar trambulina lor ca să ajungă la mine și să mă excludă. De ce? Iată de ce: Academicianul Gh. Ivănescu ceruse de la minister sau unde ceruse, să înființeze un post pentru mine și se aprobase. Asta fiindcă el mă remarcase și a vrut să mă rețină ca asistent. Scrisesem o mică lucrare studențească, de o pagină, despre etimologia unui cuvânt, când eram în anul patru. Decanul Stoica voise să mă exmatriculeze pentru că eu propuneam o altă etimologie decât cea din Dicționarul Academiei. Toți profesorii votaseră cum voia decanul. Însă lui Ivănescu nu îi era frică de decan și plutea deasupra norilor, în gândurile sale. Nu a înțeles că era vorba de o exmatriculare, a coborât din nori și a spus că el era de acord cu etimologia propusă de mine. Decanul a înghițit gălușca și a trecut la punctul următor de la ordinea de zi, iar eu am fost salvat. Ulterior, etimologia aceea mi-a publicat-o Academicianul Iorgu Iordan în revista Academiei, Limba română nr 6, 1970. Când a murit Gheorghiu–Dej, imediat decanul Stoica a fost dat afară pe motiv că l-au prins că avea diplomă falsă. Eu însă cred că el nu avea nicio diplomă, nici măcar una falsă. El fusese pus decan, la fel ca mulți alți incompetenți și fără studii, recompensați cu funcții de răspundere pentru merite politice. Când se schimba organigrama mai sus, sau când Securitatea și partidul nu mai aveau nevoie de ei și voiau să îi înlocuiască cu alte jigodii, lansau zvonul că au fost prinși cu diplome false. Guvernarea prin zvonuri, minciuni și falsuri. Ăsta e stilul în orice sistem social și politic anormal: În funcțiile înalte și de răspundere sunt puși oameni șantajabili. Și cine sunt mai șantajabili și mai supuși decât incapabilii și secăturile?

Cei din redacție mi-au spus despre un alt profesor că era nașul unui coleg de-al meu. Nașul ăla avea nevoie de postul creat pentru mine de Ivănescu, ca să îl plaseze acolo pe finul său. Finul obținuse întotdeauna notele maxime la toți profesorii. Așa își făceau profesorii servicii reciproce. Altminteri, era o figură tristă, un nătăfleață, pe care nimeni nu îl băga în seamă și nici măcar în altceva. Nașul aranjase cu organizația U.T.C. să mă excludă din facultate, ca să plaseze finul său pe postul creat pentru mine. Sfăt Ioan era doar un pretext, ca să ajungă ăia la mine. Cozile de topor de la U.T.C. nu au perseverat pentru a îl exclude pe Sfăt Ioan și nici pentru a mă exclude pe mine, deoarece nu primiseră această sarcină de la Securitate și nici de la partid, ci de la un profesor oarecare, ce nu era chiar un oarecare, ci un deținător al puterii în Universitate. Așa profitau oportuniștii de sistemul politic, pentru a își atinge scopurile personale.

Eu, neștiind de urzeala aceea, l-am ales ca îndrumător la lucrarea de diplomă tocmai pe profesorul ăla, care avea nevoie de postul meu pentru finul său. M-am băgat singur în gura lupului. El și-a frecat mâinile de bucurie și a aplicat altă strategie. Făcea pe inabordabilul și nu a vrut să se uite la lucrarea mea pentru examenul de Stat. Mă amâna de pe o zi pe alta, iar examenul se apropia. Nu m-am putut prezenta la examen, din cauză că el nu a vrut să se uite la lucrarea mea. Fără examen de Stat, nu puteam ocupa postul creat pentru mine. Nașul și-a împins finul în acest post. Am nimerit la coada listei pentru repartiții, după cei ce obținuseră cele mai mici note în toată facultatea și la examenul de Stat. Am ajuns profesor de română într-un sat maghiar din raionul Sf. Gheorghe, cam actualul județ Covasna. Totuși, m-am bucurat că am scăpat de postul creat pentru mine. Nu îmi plăcea să fiu asistentul nimănui. Eu priveam spre orizonturi mult mai largi și cu mai multă libertate.

După un an de profesorat la țară, îndrumătorul iarăși, tot nu a avut timp să se uite pe lucrarea mea. Nu mai avea niciun avantaj din asta, dar așa îi plăcea lui, să îmi facă rău. Era consecvent cu el însuși, ca să nu își piardă antrenamentul. Atunci, am dactilografiat-o fără să o mai vadă el, am dat-o la legătorie și am depus-o la secretariat. El nici nu a apucat să o citească, dară-mi-te să mă îndrume. M-am prezentat la examenul de Stat și l-am luat. Sper că ați remarcat ce trebuie făcut când vi se pun piedici: Treceți peste piedici! Treceți bariera pe deasupra, pe dedesubt sau printr-o fentă laterală! Dar să nu așteptați un an, cum am așteptat eu! Și v-aș mai da un sfat: Atacați frontal și cât mai sus. Cam în felul acesta: Am dus o copie a lucrării de diplomă la redacția revistei Orizont, unde nu cunoșteam pe nimeni. Cei din redacția de la Orizont auziseră de porcăria pe care mi-o făcuse profesorul îndrumător și știau totul, mai bine decât știam eu, care nu pricepeam urzeala îndrumătorului. Redactorii erau revoltați de porcăria pe care mi-o făcuse el și mi-au explicat ceea ce nu înțelesesem eu din manevrele lui. Abia atunci mi s-a luat un văl de pe ochi. Redactorii au hotărât pe loc, fără să îmi citească lucrarea de diplomă, că îmi vor publica fragmente din ea în Orizont nr.10, 1967, chiar în spațiul unde îndrumătorul ăla știa că era planificat să îi publice lui un articol. Frumoasă bucurie i-au făcut.

Continue reading „Victor RAVINI: Patria vânzătorilor de patrie” →