INVOLUȚIE
Suntem bolnavi de dragostea de țară
Și-îndurerați de viitorul ei.
Câți dintre noi mai trebuie să moară,
Până să învie spiritul Daciei?
Atât de vechi este poporul nostru,
Leagănul vechilor civilizații,
Unde au trait acum multe milenii
Carpii, crobizii, costobocii… dacii!
Istoria lui Herodot ne spune
Că erau cei mai viteji dintre traci
Și drepți, cum alții n-au mai fost în lume
Harnici, spirituali, faimoșii daci.
N-am să accept nicicând ce se impune
În cartea care-i face convertiți
La cultul unor legiuni străine
Care-au plecat așa cum au venit.
Noi suntem geto-daci și oamenii liberi
Din timpurile de demult slăvite
Și cerem să se scrie adevărul,
Nu doar concluzii simple și pripite!
Este o vorbă veche care ne învață
Că pruncul care nu-și știe părinții
E-asemeni țării noastre care iată
Istoria refuză s-o cunoască!
De ce să fim naivi în continuare?
De ce să ne tot refuzăm sorgintea?
De ce plecăm fără recurs genunchiul?
Și ne lăsăm manipulată mintea?
În lumea largă dacii sunt legendă!
O seminție-aleasă, admirată
Doar noi cedăm umil în fața vremii
Și ne lăsăm istoria furată.
ENIGME
Și dacă cineva mă-ntreabă unde aș vrea să locuiesc,
Într-o biblioteca veche, ca sufletul să mi-l hrănesc
Cu scrieri vechi și adevăruri ce astăzi nu ne prisosesc,
Și tot ce n-am știut vreodată, sub praf de timp am să gasesc.
Să pot să simt miros de carte, să descifrez slovele mute
Din alte lumi, din alte veacuri, ce au rămas în veci pierdute.
Și să ating hârtia veche, sau un papirus dispărut,
Ori o tăbliță de la Vinca, cu semne incizate-n lut.
Să scriu și eu cu-aceeași pană pe care-un scrib, cu măiestrie
O unduia atât de tandru pe mult prea nobila hârtie.
Să simt ce a simțit și dânsul, știind că slovele-i iubite
Vor dăinui în veci și-n pururi, la viață fiind osândite.
Să țin în mână mari imperii, regate-ntinse, fortificații,
Compozitori, maeștri sculptori, mari filozofi și congregații.
Înscrisuri vii crezute moarte, ascunse-n odăi ferecate,
Ce ar schimba și harta lumii dacă le-am ști…
Dar nu se poate!
VALORI
Vi-l amintiți oare pe Eminescu?
Acel „nebun sfârșind în sanatoriu”
Pe geniul lui suprem în poezie
Punându-se o pată ca oprobiu.
Ce tactică murdară și haină
Au adoptat înalții domni ai vremii;
Târând prin bălți murdare și prin tină
Luceafărul român, printre decenii.
Dorind unirea țării cu Ardealul,
El, jurnalist, cu logică și verbă,
A cutezat să scrie adevărul
Despre politica minciunii de la cârmă.
De o luciditate sfidătoare,
Un militant activ pentru dreptate,
Reformator, cu maiestuozitate
Izbind necruțător în nedreptate!
Iar teama căpeteniilor țării
Și a imenselor puteri externe,
De furibunda lui contraidee,
L-a aruncat jos de pe metereze.
Au fabricat voit o nebunie,
O conspirație de mari proporții
Ce a ucis, în carne și în minte,
Românul absolut al României.
Am vrut valori și am avut destule;
Și le-am privit pe toate cum dispar
Am stat deoparte, cum stăm și acum
Iar nedreptățile, dreptăți ne par.
Cum să ne fie bine într-o țară
În care cioara-i pasăre măiastră,
Iar șoimul călător infam ne pare
Între atâtea păsări răpitoare.
Vi-l amintiți oare pe Eminescu
Ucis de cei malefici prin spitale,
Prea interzis, prea cenzurat… dar oare:
A scris al nostru geniu vorbe goale?
MATURITATE INFANTILĂ
– Copila mea cu plete blonde
Și ochi culeși de printre astre,
Când amândouă vom pleca,
De mână, către zări albastre?
Când vom vorbi, nestingherite
Povești și mituri legendare,
Cum povesteam cu-n an în urmă
Întinse pe nisipul cald la mal de mare…
Când vom fi noi din nou, aievea,
Ca muzica fină din clape,
Ca reflectarea unei raze
Pe infinit luciu de ape?
Când vom lăsa în urma pata,
Ce-a scrijelit în noi urâtul
Coșmar, care ne fură somnul
Și linistea și infinitul?
Când vom râde din toți rărunchii,
Și vom călca roua din iarbă,
Prin ciripit de vrăbiuțe
Ce cântecul nu vor să-l piardă?
Când vom culege flori din lanuri
Strălucitoare-n răsărit,
Fără să ducem iar pe umeri
Tristețea lumii-n asfințit?
– Nu te-ntrista, mamă iubită,
Căci roata carului se-nvârte
Și nici o parte nu rămâne
La drum, fără să se-mpământe.
Vezi tu, cum glasul meu te cheamă
La orice vis, în orice noapte
Iar tu-mi alini duios cu șoapte
Orice durere m-ar răzbate?
Iar când în zi, te chem cu ochii
Chiar fără să îți spun cuvinte,
Tu te apropii gânditoare
Și simt cum ești la mine-n minte.
Și-acolo-i universul nostru!
Viața aceea făr’de care,
Ca niște necunoscătoare
Ne-am îneca pierdute-n mare.
Însă noi știm c-avem puterea
Să mergem mândre mai departe,
Si nici o hidră pământească
N-ar izbuti… să ne oprească!
De cei ce ne-au brăzdat în suflet
Tranșee-adânci, triumfător,
Nu-ți fie frică, dragă mamă
Voi merge dreaptă-n urma lor!
ÎMPREUNĂ
Tu crezi c-ai fost vreodată singur, în haosul acestui dans?
În smogul des, greu respirabil, ce și-a dat singur, lui, avans?
Tu crezi că dac-am dus în pântec, doi prunci, unul urmat de altul,
M-am lepădat atunci de arme, irefutabil, indiscutabil?
Că poate-un trup de mamă, șubred, îngenuncheat de albe nopți
În care-a alinat un plânset, un vis urât la negre porți,
A renunțat la lupta cruntă pe care ei o au cu tine,
Încălcând palid jurământul ce asumat ne curge-n vine?
Poate cândva te-ai simțit singur.. .la fel cum singură sunt eu
Aș fi vrut să le duc pe toate, în mintea mea, ’n ego-ul meu.
Să iau din tine greutatea ce ca-ntr-o stânca crunt lovește
Și-mpraștiată-n mii de piese, nicicum nu se mai potrivește?
Însa pe toate le duci tu, precum Sisif, la fel cum le duc eu
Și împreună, fără scâncet, le ducem pân’ la Dumnezeu.
Tu crezi c-ai fost vreodată singur, în nebunia ce-avem parte?
Eu cred că știi că NU… cum știe, apa pârâul ce-l străbate.
DECIZIE
Un prieten erudit
Cu multe volume în spate,
Îmi spunea că scriitorii
Scriu aproape despre toate.
Și-am simțit că înțelege
Mâlu-n care mă afund,
Întinzându-mi tandru mâna
Să nu pot să mă scufund.
Îmi spunea să nu mă sperii
Și să fiu bună cu mine;
Fiindcă viața e ciudată
Cu noi toți, nu doar cu mine.
Să scriu blând, cu voie bună,
Despre vreme, despre viață,
Despre dragostea intensă,
Despre soare, nori sau ceață.
De frustrari, tot voi mai scrie
De durerile din mine…
Însă vreau să-i fac hatârul
Și cu versuri mai senine.
TOAMNA MEA
E-așa frumoasă și schimbatoare
Uneori caldă, alteori rece
Colerică fermecătoare,
Când ne adoarme, când ne trezește.
Capricioasă câteodată,
Apatică și somnoroasă,
Ascunsă-n plapuma de frunze
În orice zi, la ea acasă.
Extravagantă cum nu se poate,
O altă zi, altă ținută
Altă culoare, altă mireasmă
Înlocuind vara pierdută.
E destul de conservatoare
Mereu între ploaie și soare,
O altă toamnă, toamna mea
Cu altă personalitate apare.
DOI
Si cum ar fi, pe strada vieții,
Să-naintezi mereu de unul singur,
Fără vreun sentiment de împreună,
Fără emoții, dragoste și murmur.
Când toata lumea este împotrivă-ți,
Iar scutul tău ești singur numai tu,
Nu poți să zbori asemeni unui flutur,
Când „împreună”… zborul e tabu.
Cum să-ți refuzi sălbatica simțire
Care de vrei – nu vrei, tot o să fie
Și lumea asta-ntreagă o să-ți pară
Un basm, un rai, o antropolatrie!
Prea des uităm de suflet și iubire…
Romanțele cântate în zări albastre,
Deși de când ne naștem căutăm,
Fără să știm, întregul vieții noastre.
Iar în final, ce poate fi suprem?
Decât „acum sunt doi, și nu doar unul”
Și binecuvântați de Dumnezeu
Readucem la viață androginul.
–––––––––
Cristina HOROTAN
sfârșit de noiembrie 2020
Sibiu