„…De fiecare dată când mă aşez în faţa colii albe de hârtie spre a-i încredinţa gândurile, simt cum întreaga-mi făptură este supusă unui teribil chin al facerii” – se confesa, cândva, un confrate în ale condeiului. Continuând: cu ce s-o umpli, de unde atâtea idei, fapte, de unde atâtea sentimente, judecăţi de valoare, verdicte? Dar scrisul e ca o boală fără leac, dulce şi înşelătoare, nu te lasă să trăieşti, dar nici să mori. E ca o otravă pe care ţi-o administrezi conştient, şi căreia îi cunoşti încă de la început efectele perverse: imunitatea bolnavă de pasiune. Pe care, până la urmă, o accepţi necondiţionat. I-aş zice kharma scriitorului…
Adeseori m-am întrebat, o mai fac odată acum, când scriu aceste rânduri inspirate de un eveniment cultural de referinţă nu doar pentru concitadini, dar receptat, conştientizat şi valorizat de prea puţini dintre ei: ce ar fi reprezentat Bacăul, în spaţiul cultural românesc, fără poetul Lacustrelor şi fără revista Ateneu? Risc un răspuns: tăcerea de după cuvintele nerostite, nescrise, anonimatul încorsetat de un provincialism cu pretenţii de primadonă cu vocea în degrade. Pentru că cele câteva nume ilustre care contribuiseră cândva la conturarea unei anume identităţi spirituale a urbei noastre deveniseră, nemeritat, desigur, personaje de plan secund, bune de scos în faţă la diverse aniversări, comemorări sau evocări. Un fel de materiale de recuzită.
Evenimentul pe care ţin să-l readuc în conştiinţa publică la puţin timp după producerea şi consemnarea lui în spaţiul istoric prezent vine să contribuie şi la destrămarea unui mit, cel al deşertului cultural din perioada comunistă, pe care nu puţini îl acuză şi condamnă ignorând şi denaturând pur şi simplu adevărul obiectiv. (Re)apariţia revistei de cultură Ateneu, în urmă cu exact o jumătate de veac – august 1964 -, este doar una din componentele multiple ale acestui adevăr. O reapariţie ce se va dovedi perenă, viguroasă şi de o mare valoare simbolistică, urmând primei serii de optsprezece ediţii îngrijite de ilustrul pedagog şi om de cultură Grigore Tăbăcaru şi de poetul George Bacovia. În sprijinul afirmaţiei mele vin cu susţinerea clară, fermă, lipsită de orice echivoc, a celui dintâi redactor şef al actualei reviste, iniţiator şi susţinător fervent al înfiinţării publicaţiei – scriitorul Radu Cârneci. Care spune în interviul publicat în numărul 499 – 500, consacrat momentului aniversar: „Fapt esenţial, demn de subliniat: în această luptă am beneficiat de îndrumarea şi încrederea totală a organelor regionale de partid şi de stat”. Alături de Uniunea Scriitorilor şi de reprezentanţi de primă mărime ai scrisului românesc. Era, acesta, unul din semnele evidente ale declanşării dezgheţului cultural românesc.
Aventura cuvântului băcăuan, care deja luase startul cu publicarea unor plachete şi volume de versuri editate sub egida instituţiilor de cultură ale timpului a parcurs, iată, o jumătate de secol şi mai bine. N-am observat ca, la marcarea ei, înafară de ediţia jubiliară pritocită de actualii competitori şi de prietenii şi colaboratorii săi statornici, să fi fost declanşate şi niscai focuri de artificii. Insemne ale victoriei. Asta, pentru că asemenea focuri-jocuri, de vreun sfert de veac au devenit apanajul potentaţilor post-decembrişti, al baronilor locali care-şi exteriorizează şi afişează opulenţa prin demonstraţii de sfidare a bunului simţ. O revistă?! Ce-i aia?! La ce serveşte! Pentru că lecturile preferate ale parveniţilor sunt cec-urile bancare „la plătitor”, facturile şi etichetele de pe sticlele cu băuturi scumpe. Punct. Hrana spirituală e pentru cei care se mulţumesc cu apă rece de izvor şi aghiazmă de la hramurile sfinţilor. Şi totuşi: cine-s fericiţii? Şi unii, şi ceilalţi. Fiecare, în felul său.
„Scriitura, ca şi păsările, cântă mereu aceleaşi cuvinte” – spune scriitorul italian Alberto Moravia. Pentru ca unul dintre conaţionalii noştri, Tudor Vianu, să perceapă în acelaşi diapazon aventura cuvântului, despre care este convins că „…este sunet şi culoare, e mesagerul gândului uman”.
Nu am de unde să ştiu dacă cei dintâi redactori ai revistei (deveniţi mai apoi scriitori repezentativi ai literaturii româneşti) care se năştea în urmă cu cinci decenii; cei de mai apoi, cei de astăzi, şi-au pus condeiul în slujba „gândului rătăcitor” urmând îndemnul ilustrului înaintaş patruzecioptist Ion Heliade Rădulescu: „Scrieţi băieţi, numai scrieţi”. Cert este faptul că fiecare dintre cei invocaţi, cât şi colaboratorii-publicişti, şi nu snt deloc puţini aceştia, au făcut-o cu osârdie, convingere, devotament şi mult, foarte mult talent. Datorită lor, Ateneu-l băcăuan şi-a edificat, cu deplin merit, şi statutul de „fenomen cultural naţional”, cât şi de revistă europeană. Croit, este clar pentru oricine e de bună credinţă, în anii vechiului regim politic (atunci când susţinerea financiară nu constituia un coşmar perpetuu pentru editarea publicaţiei) şi continuat în condiţii nu tocmai lejere, de actualii săi editori. Iată de ce performanţele sale mi se par cu atât mai notorii. Continue reading „Mihai BUZNEA: Taina scrisului – Aventura cuvântului”
Din seara de ajun a celei de a doua zi de Pesach începe numărătoarea de Omer. Ea continuă 49 de zile, precedând sărbătoarea de Șavuot, care este a cincizecea zi. Numărătoarea de Omer era legată de aducerea primelor roade la Templul de la Ierusalim și de calculul secerișului. Ulterior, după distrugerea celui de al doilea Templu, ea devenit o perioadă de doliu, în amintirea celor 24.000 de învățăcei ai lui Rabi Akiva, îndrumați de el să se alăture armatei lui Șimon bar Kochba. Ei au murit într-o epidemie pentru că nu se respectau reciproc, în primele 32 de zile ale numărătorii. La început nu știau cauza: atunci când au aflat-o, a încetat epidemia. Era cea de 33-a zi a numărătorii (LaG BaOmer). În această zi, doliul a încetat. Mai târziu, ziua de LaG BaOmer a căpătat un sens cabalistic. Conform tradiției, în această zi a murit Rabi Șimon bar Yochai, un învățat tannait important, elev al lui Rabi Akiva, unul dintre conducătorii luptei anti-romane. Era în perioada împăratului Hadrianus, în secolul al doilea al erei noastre. Despre Rabi Șimon bar Yochai, cunoscător profund al misticii iudaice, s-au țesut câteva legende. Se știe că el, împreună cu fiul său Eleazar, s-au ascuns într-o peșteră pentru a nu fi prinși de autoritățile romane, care îi condamnaseră la moarte. Ei au stat ascunși în acea peșteră timp de 11 ani, minunea fiind că nu au putut fi descoperiți. Altă legendă este că Rabi Șimon bar Yochai, care a murit în ziua de LaG BaOmer, s-a sacrificat pentru a opri epidemia care începuse: prin moartea lui, a oprit epidemia. Dar pentru că era cunoscător al Învățăturii Secrete (îi este atribuită compunerea Zoharului, în mod legendar) și trebuia s-o transmită învățăceilor săi, iar ultima sa zi din viață, în care urma să moară, era prea scurtă pentru aceasta, Dumnezeu a prelungit-o, amânând apusul soarelui. O legendă asemănătoare a apărut mult mai târziu, în comunitatea sefardă-spaniolă din România, după moartea rabinului sefard Eliezer ben Yițchak Pappo (1785-1828), considerat un ”țadik”, născut la Sarajevo, care a fost rabin la București (1819) și la Silistra (1820-1828). În acest oraș a fost o epidemie de holeră, iar rabinul Pappo s-a sacrificat, a murit în epidemie, iar aceasta a încetat datorită sacrificiului său. Apropo, la mormântul lui au loc pelerinaje până astăzi, la fel ca și la mormântul lui Rabi Șimon Bar Yochai.
Sunt tot mai numeroase semnele, şi opiniile, conform cărora brandul de ţară al românilor ar putea deveni amprenta papilară de pe degetul gros al palmei mâinii drepte. Aceasta ar înlocui, cu succes evident, vestita frunză a Blondei cu trecere pe la fostul locatar al palatului Cotroceni, parafând astfel evoluţia noastră spre autonegare.
CEVA DINTR-UN SUSPIN
Recunosc, gândul de a scrie m-a încercat de multe ori. Am considerat însă, întotdeauna, o mare răspundere autoasumată fapta de a aşeza sub ochii semenilor tăi un cuvânt scris. Nu aveam cum să uit că prin el, prin cuvântul scris, se dezvoltă şi se defineşte fiinţa noastră culturală, cea fără de care am fi doar entităţi biologice efemere fără vreo perspectivă de evoluţie. Mai eram convins şi de faptul că până la a te adresa celor din jurul tău trebuie să te formezi şi să te verifici pe tine. Spun asta în contextul în care, din păcate de prea multe ori, parcurgem texte ce parcă au o singură menire, cea de a face risipă de hârtie. Iar fapta aceasta cred că este un mare păcat deoarece hârtia ascunde în spatele existenţei sale viaţa sacrificată a unei plante, dar şi pentru că realitatea nudă a acestui gest este doar o tendinţă strict egolatră, incluzând şi o nedreaptă lipsă de consideraţie pentru eventualul cititor. Am putea lua ca paradigmă scrisul celor vechi, din vremurile când uneltele de scris erau rare şi scumpe, iar cel ce aşeza pe hârtie cuvintele avea un mare respect pentru toţi cei din jur, îşi risca de multe ori viaţa pentru fapta sa şi nu îşi permitea, în nici un caz, să banalizeze informaţia ori creaţia chiar dacă era una proprie.