Anul trecut s-au împlinit 30 de ani de la evenimentele din decembrie 1989. Nu mi-am propus în lucrarea următoare să detaliez ce s-a întâmplat în toată această perioadă, ci să încerc să explic cum a evoluat societatea românească, dacă se putea face mai mult pentru dezvoltarea democrației, a statului de drept și pentru prosperitatea locuitorilor acestei țări și unde am ajuns după chinuitorul parcurs traversat.

         Din capul locului pot afirma cu toată convingerea că s-au făcut progrese evidente față de perioada național-comunistă, deși sunt mulți concetățeni care regretă și sunt nostalgici după „epoca de aur”. Societatea este în continuare bântuită de trecutul dureros, iar în privința mentalității mă tem că românii au un tipar de gândire și de comportament care exprimă încă tare și răni netratate și necicatrizate.

         Fiind o țară în mare parte înapoiată, săracă, coruptă, necivilizată și neemancipată, cu o natalitate prăbușită datorită emigrării și a sporului natural negativ, drumul spre stabilitate economică, maturitate politică și împlinire socială pare acum compromis. Problemele sunt numeroase, acute și grave, dar nu sunt privite cu competență și responsabilitate de cei îndrituiți să le rezolve. Ele au fost pe larg amintite și explicate în alte lucrări ale autorului.

         Realizările semnificative ale politicii autohtone au fost intrarea în organismele europene și internaționale, reluându-se tradiția istorică de participare la edificarea lumii întreruptă atât de brutal de comuniști și care a însemnat decenii întregi de izolare și marginalizare.

         Nici acum rolul României pe scena politică internațională nu este așa cum l-ar merita și l-am moștenit de la înaintași, respectul, încrederea și prestigiul țării pierzându-se în timp printr-o evoluție inconstantă, neserioasă și superficială față de angajamentele luate și mai ales duplicitară în raport cu partenerii externi.

         La întrebarea dacă se putea face mai mult în această bulibășeală numită de unii și de alții „democrație originală” sau „capitalism de cumetrie”, răspunsul nu poate fi decât afirmativ. În pofida progreselor economice, a înființării instituțiilor democratice, a dezvoltării vieții politice și sociale și a încercărilor timide de desprindere și mai ales de condamnare a trecutului comunist, s-a făcut prea puțin pentru speranțele, așteptările și dorințele unui popor mândru cândva de originea și bogățiile sale, și care astăzi este bulversat și scindat social și nu își poate reveni din criza profundă a neputinței și lipsei de viziune a clasei politice decidente.

         Instituțiile statului sunt măcinate de corupție și nepotism și suferă, la fel ca întreaga societate, de lipsa de promovare a valorii personale, a competenței și a criteriilor morale și de educație, promovările fiind făcute pe criterii politice, în funcție de interesele partidului care conduce țara.

         Trecutul comunist dictează întreaga desfășurare a societății. Fostele structuri ale Securității și cele din eșaloanele inferioare ale partidului comunist au preluat puterea pe fondul revoltei populației din anul 1989, eveniment plănuit și organizat anterior desfășurării violențelor produse. Aceste structuri s-au infiltrat în toate domeniile sociale, au avut banii, informațiile și experiența din afacerile statului socialist și au acaparat aparatul de stat căpușindu-l sub diferite forme, dezvoltându-și astfel înfloritoarele afaceri personale și de grup și proliferând la cote amețitoare corupția sufocantă.

         Despre așa-zisele privatizări strategice din economie s-a vorbit mult, menționez doar patru exemple de privatizări frauduloase, vândute la prețuri mult sub-evaluate, care stau mărturie corupției de la vârful statului: Petromin – fosta flotă comercială română – Klaveness Chartering, Petrom – OMV, Banca de Investiții – BRD Groupe Société Générale și Sidex Galați – fost Arcelor Mittal, de anul trecut Liberty Steel, companie britanică din siderurgie controlată de omul de afaceri indian Sanjeev Gupta. De altfel corupția la români este adânc înrădăcinată și va rămâne veșnic o rană deschisă într-un corp bolnav. Obiceiurile existente ieri la fel de mult ca cele de azi – șpaga, mita, atenția, „recomandarea”, – țin de culturi și civilizații străvechi lăsând urme definitorii în mentalul colectiv.

         Personajele dubioase apărute, de multe ori needucate, imorale și inculte, încă au funcții importante în politica românească. Indiferent de partidul aflat la guvernare, aceste personaje au fost mereu în centrul atenției, primind funcții, avantaje și sinecuri și creându-se o adevărată rețea a corupției, o caracatiță a ineficienței și sifonării banului public, care doar uneori a putut fi destructurată de justiție.

         Justiția nu este nici ea independentă în totalitate, politicul amestecându-se și reușind deseori să îi influențeze deciziile.

         Amintesc că mulți politicieni români sunt șantajabili și se șantajează reciproc, putând fi oricând compromiși de colegii care apelează la informațiile deținute pentru a-i anihila. Este o constantă a felului cum s-a desfășurat politica în cei treizeci de ani de simulacru de democrație, și a mentalității politicienilor cum înțeleg să-și facă datoria față de țară și față de alegători.

         Partidul social-democrat, continuatorul partidului comunist, a avut pentru cea mai mare perioadă puterea și este direct răspunzător pentru haosul și marasmul în care se află țara. Este cel mai corupt partid, a avut și are cei mai mulți membri condamnați penal și a acționat permanent ca o frână la încercările de reformare și de modernizare întreprinse.

         Un exemplu elocvent de conlucrare între generațiile acestui partid, exemplu specific de altfel pentru întreaga clasă politică, colaborare între elemente așa-zis conservatoare și altele mai tinere progresiste, dar care în realitate au avut aceleași metehne și mentalități, au fost tovarășul, pardon domnul Ion Iliescu, fost președinte al statului, și domnii Adrian Năstase, fost prim-ministru, și Victor Ponta, de asemenea fost prim-ministru și actualmente președintele unui partid de curând înființat aflat în Parlamentul României. Așa au trecut cei treizeci de ani de democrație românească!

         Democrația și statul de drept fac pași modești și se impun greu într-o societate marcată de experiențele dictaturilor. Ele se află într-un stadiu incipient, fiecare lecție învățată fiind necesară și utilă, însă drumul este lung și plin de pericole. Derapaje, vezi cultul personalității în guvernarea Năstase, și excesele naționalist-extremiste din guvernările atent supravegheate de baronul și infractorul Dragnea, fost președinte al Camerei Deputaților, guvernări ale aceluiași partid social-democrat, sunt oricând posibile și dovedesc fragilitatea unui stat insuficient de bine articulat în organizarea și funcționarea instituțiilor sale.

         Condamnarea oficială a regimului comunist ca fiind ilegitim și criminal este binevenită și îndelung așteptată, ea trebuie însă urmată și de acceptarea și conștientizarea sa de către fiecare cetățean în parte. Acest lucru nu se poate realiza atâta timp cât nu există o lege care să sancționeze negarea lui. Doar așa desprinderea de trecut va fi completă iar viitorul se va putea înfățișa sigur și trainic.

         Având caracterul lucrului făcut de mântuială, orbecăind și improvizând la nesfârșit, experimentând soluții de moment fără o viziune unitară și o strategie clară și coerentă care să dea conținut și eficiență unei țări distruse de buldozerele comuniste, România s-a afundat în datorii și sărăcie și a amanetat viitorul generațiilor următoare.

         Toate partidele care s-au înfruptat din bucatele statului, începând cu cel mai mare și mai corupt dintre ele, același partid social-democrat, s-au folosit și se folosesc de voturile asistaților sociali, adică un segment consistent al populației depinzând de sumele mizere de la bugetul statului alocate pentru a le da un mijloc de subzistență, în fapt ei fiind captivi și devenind dependenți de aceste sume pentru a putea supraviețui. La fel ca pensionarii și acest segment reprezintă un bun instrument electoral, o masă de manevră pentru jocurile politicianiste ale unor oameni fără scrupule exploatându-i nemilos.

         Tot statul învrăjbește și crează tensiuni între categoriile sociale, acordând beneficii și drepturi mai mari unora în defavoarea altora, încercând astfel să-și subordoneze categoriile vitale pentru prelungirea menținerii sale în posturile de comandă și control.

         Soluțiile ar fi dezvoltarea reală a societății, însemnând investiții masive în infrastuctura cea mai deficitară din Uniunea Europeană, practic relativ neschimbată după epoca Ceaușescu, și crearea de noi locuri de muncă într-o economie în care să primeze competitivitatea și productivitatea muncii, și nu doar stimularea consumului intern ca până acum. Când spun infrastructură nu Continue reading „Mihai TUDOR: 30 de ani de democrație – neputință și lipsă de viziune” →

Anul trecut am vizitat Muzeul de Etnografie din Brașov. Nu despre muzeu vreau să vorbesc în lucrarea de față, ci despre probleme esențiale ale țării, care, din motive greu de înțeles, nu s-au aflat în atenția niciunui guvern și al niciunui președinte de când, teoretic, am început să punem bazele edificării unui stat liber și democratic.

În privința muzeului amintesc că, deși interesant și cu multe învățăminte din trecutul, obiceiurile, datinile, portul și activitățile practicate odinioară în Țara Bârsei, vizitatorii lipsesc, iar puținii turiști străini care îi trec pragul rămân impresionați și sunt extrem de entuziasmați de ceea ce întâlnesc aici. În special turiștii chinezi petrec multe ore și sunt interesați de bogata, chiar dacă în cazul nostru limitata în spațiu, cultură română.

Angajata muzeului, care se plângea de programul încărcat și salariul insuficient, ne spunea că muzeul nu face parte din programul obișnuit al ghizilor atunci când sosesc în Brașov. Păcat! De fapt aici se află cuiul lui Pepelea, avem o țară superbă, cu multe de descoperit, dar o promovăm cu aceleași deficiențe de ani de zile și nu reușim să ieșim din clișeele obiectivelor tradiționale atrăgând marea majoritate a turiștilor.

Ce se întâmplă cu atâtea alte locuri mirifice despre care turiștii află eventual de la televizor sau de la prietenii și cunoștințele care le-au descoperit deja tot din auzite? Să mai spunem că în multe dintre aceste perle ale naturii lipsesc investițiile, banii și spiritul întreprinzător al oamenilor locului care să le transforme în repere turistice și să le pună pe hartă?

Acestea sunt și problemele grave asupra cărora vreau să atrag atenția. Ne lipsește un proiect de țară, o strategie pe termen mediu și lung definind eforturile politice, indiferent de partidele aflate la putere. Eforturi ce au nevoie de mediatizare adecvată și beneficiind astfel de suportul întregii societăți.

Să facem un scurt exercițiu de memorie și să ne gândim la ce s-a întâmplat până acum și ce proiecte de țară a avut România până în prezent.

La început s-a încercat transformarea economiei dintr-una comunistă, etatizată, protecționistă și dirijată de la centru, cu programe economice cunoscute drept cincinaluri, în una capitalistă, privatizată, liberă, în care cererea și oferta, performanța și calitatea să dicteze rolul economic. Apoi s-a dorit stabilizarea și echilibrul după coșmarul „experimentelor” economice nereușite devalizând țara, ale mediului financiar și de afaceri. În fine, a urmat adevăratul proiect de țară al acelei perioade, și anume integrarea în N.A.T.O. și Uniunea Europeană, lucruri care s-au întâmplat după munca tenace și consecventă a tuturor partidelor aflate la conducerea țării.

La ora actuală proiectul de țară se numește intrarea în spațiul Schengen al Uniunii Europene, dar nu se știe dacă și cât interes mai prezintă pentru clasa politică românească după încercările repetate eșuate și blocarea proiectului de câteva țări europene de renume.

Cât de bine, eficient sau complet s-au reușit toate aceste deziderate naționale este un subiect pe care nu mi-am propus să-l tratez în rândurile așternute aici. Menționez doar că urmările lor sunt evidente și se întâlnesc la tot pasul, bulversând o țară aflată în căutarea propriei identități. Identitate care, după cum spuneam anterior, nu se poate realiza fără un nou proiect de țară viabil și atent implementat, la care să adere cu încredere și fără rețineri toată națiunea română.

Ce avem în schimb astăzi? Același tablou mediocru și înjositor cu care din păcate suntem deja obișnuiți, al eternelor dispute, scandaluri, atacuri, la persoană sau de altă natură, crize, războaie între Palate sau între partidele politice, asezonate cu multă incompetență, ignoranță, incultură, lipsă elementară de educație și orgolii stupide, copilărești, ale vieții politice românești. Totul pentru obținerea puterii și a consistentelor sale avantaje. O bătălie cruntă cu puțini învingători și foarte multe victime colaterale. Un război pe care România îl pierde în fiecare zi.

Președintele țării în funcție, la începutul primului mandat, promitea întrunirea mai multor specialiști, care să stabilească un proiect de țară, acea direcție de urmat pentru a ieși din marasm. Așa cum a promis, așa s-a și realizat. Adică încă așteptăm concretizarea ei.

Cel puțin stranie se dovedește situația în care, după treizeci de ani de simulacru de democrație, politicienii mint și fac promisiuni irealizabile, iar populația țării îi votează și își pun încrederea în ei. Cu toate neregulile arhi-cunoscute de la procesele electorale, părem un popor de masochiști meritându-ne soarta.

Se pune legitim întrebarea: până când? Mai este poporul român capabil să se ridice și să-și învingă cruda-i soartă? Mai poate el să asigure un viitor onorabil generațiilor de mâine? Să nu disperăm și să așteptăm răspunsul la aceste întrebări existențiale fundamentale. De răspuns se va răspunde într-o zi, important este când și cum.

Răspunsul la crucialele întrebări puse depinde astăzi de asanarea morală a societății, de elucidarea corectă și nemistificată a trecutului comunist și neo-comunist, de eliminarea cât mai rapidă (mai este oare posibil?) a structurilor pernicioase ale aceluiași trecut, prezente ca o plagă la nivelul societății și care împiedică reformele necesare racordării țării la realitățile moderne europene, și, nu în ultimul rând, de identificare a catalizatorului tuturor forțelor într-o singură direcție, reprezentând viitorul și unica rațuine a unui stat încă orbecăind și căruia îi este proprie improvizația.

Continue reading „Mihai TUDOR: România așteaptă” →