MIHAI VITEAZUL – Voievodul VALAH al Ardealului

                                               (I)

   „Mihai Viteazul – un bărbat ales, vestit şi

   lăudat prin frumuseţea trupului, prin virtuţiile

   sale alese şi felurite, prin credinţa către Dumnezeu,

   dragostea de patrie, îngăduiala către cei asemeni,

   omenia către cei mai de jos, dreptatea către toţi

   deopotrivă, prin sinceritatea, statornicia şi dărnicia

   ce împodobeau mult lăudatul lui caracter.”

                            (NICOLAE BĂLCESCU)  

   MIHAI VITEAZUL – marele boier oltean – Ban al Craiovei, a fost celesta chemare a Neamului valah şi alegere sfânt-martirică a Mântuitorului HRISTOS pentru întreaga creştinătate a momentului respectiv şi în mod expres pentru Dacia Mare, ca să renască, urcând încă o treaptă spre osia nemuririi, mântuirii prin zestrea lui zamolxiană şi serafică: „tânăr, îndrăzneţ, ambiţios, cu minte înaltă, cu inima aprinsă spre fapte vitejeşti, vestit meşter în războaie. El se inspiră din sentimentul naţiei, se aprinse de această ideie a regeneraţiei naţionale şi, cu puternica lui voinţă, hotărâ a nu pregeta până la moarte întru îndeplinirea ei.” (Nicolae Bălcescu, Românii subt Mihai – Voievod Viteazul, Biblioteca pentru Toţi, Ed. Minerva, Bucureşti-1985, p. IX)

   Chipul serafic şi aura expresiei zugrăvită cu fineţe, cu evlavie şi acurateţe de marele patriot creştin, istoricul Nicolae Bălcescu este Icoana celui mai mare Voievod dacoromân, ale cărui însuşiri aproape nefireşti, hărăzit de Dumnezeu, l-a menit să fie Regele Daciei creştin ortodoxe – Efigie a identităţii naţionalismului creştin ortodox şi Axă a permanenţei, unităţii şi continuităţii dacoromânilor în istoria naţional-universală.

   Trăitor la cumpăna unor veacuri şi epoci, în vremea coborârii amurgului medieval, dar mai ales trăitor al menirii naţiunii valahe, întreit despărţită de urgiile năpăstuite peste trecutul ei legendar de vrăjmaşii veacurilor, Mihai Viteazul îşi îmbărbăta boierii şi oştenii să se poarte după cinstea Mântuitorului Hristos, precum şi după cuviinţa neamului său în toate împrejurările, prefigurându-şi într-un fel visul, soarta, destinul, Dei gratia, Transilvaniae, Moldaviae, Valachiae Transalpine… Rex.

   Valahul era conştient că idealul naţional sacru viza şi idealul creştin general, prin unirea Ţărilor Române care vor forma marea Poartă a Creştinătăţii, unde Icoana Ortodoxiei valahe se va reflecta, apoi şi în spiritul pragmatic şi politic al Renaşterii.

   Drama, care se întrezărea momentului ameninţând cele trei Ţări Româneşti era pregătită atât de forţele păgâne musulmane, cât şi de cele creştine neortodoxe, chiar dacă ele, la rândul lor, se aflau în pragul iminent al pericolului expansiunii otomane.

   Pe la jumătatea veacului al XVI-lea, Casa de Habsburg fiind deja umbrită de Imperiul Otoman, îşi forţa diplomaţia înspre demersul alipirii întregii Ungarii la imperiul său, pentru ca prin ea să poată apoi încorpora cele trei Valahii, ca pretinse perle ale coroanei maghiare. Casa de Habsburg stăpânea deja Ungaria Superioară, căreia îi inclusese Cetatea Oradei (apărată zelos de bravul general Melchior de Redern şi nu de vicleanul-mişel albanezo-italian Gheorghe Basta), comitatele Bihor, Solnocul de Mijloc, Maramureş şi Crasna. (I. Sîrbu, Istoria lui Mihai Vodă Viteazul domnul Ţării Româneşti, Ed. Facla, Timişoara, 1976, p. 419)

   Pe tronul Ardealului se afla în acea perioadă Sigismund Bathory, un principe slab, oscilant, indecis, mai mult curtezan decât principe, bolnav de epilepsie, care tranşa cu imperialii ameninţându-i că va face pace cu turcii, şi-i certa pe habsburgi că nu i-a obţinut de la papă divorţul de Maria Christierna, pentru a putea deveni cardinal.

   Era obsedat să renunţe la conducere în favoarea vărului său Andrei Bathory, cardinal de Varmia, un păpuşar-prelat ambiţios, care în loc să întărească liga antiotomană, el uneltea cu cancelarul polon şi cu Ieremia Movilă al Moldovei pentru a-l îndepărta pe Viteazul Voievod Valah, din calea ambiţiilor lor. Sigismund i-a promis atât tronul, cât şi pe consoarta sa (aşa era moda la nobilii maghiari catolici), pe care de altfel o ura şi dorea s-o ucidă, fie cu pistolul, fie cu otravă, fie să scape de ea remăritând-o, rugând-o aşadar, pe Maria Christierna, după mărturia lui Alfonso Carillo, „să binevoiască să consimtă să se mărite cu domnul cardinal.” (Călători străini despre ţările române, vol. III, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti-1972, p. 241, 330)

   Mihai Vodă ajutat de Pronia divină a reaşezat Mitropolia Ortodoxă a Ardealului prin cutuma valahă, adică după obiceiul pământului strămoşesc sub jurisdicţia Mitropoliei Ţării Româneşti, apoi prin înţelegerea cu habsburgul Rudolf al II-lea, a schimbat suzeranitatea otomană cu „ocrotirea” creştină a împăratului-rege, iniţiind şi realizând victorioasa campanie balcanică împotriva turcilor, care-l putea aduce chiar pe tronul bazileilor bizantini, ai urmaşilor săi din vestita dinastie Asăneşti.

   Dacă Mihai Viteazul rămânea la înţelegerea cu turcul, cu sultanul, altul ar fi fost destinul Voievodului – Rege şi altul destinul Daciei Mari.

   În toamna anului 1599, cele trei oştiri ale Ţării Româneşti, pornite cu înflăcărare de eroi, grosul armatei fiind condus de Vodă Mihai, s-a deplasat pe „ruta Albeşti, Cricov, Chiojdeanca, Salcia, Cislău, Tabla Buţii; alta a urcat pe Valea Teleajenului pe la Vălenii de Munte, Mâneciu, Cheia, prin pasul Ciucaş şi al treilea corp de oaste a mărşăluit pe Valea Oltului.” (Letopiseţul Cantacuzinesc, p. 73)

    Tactica Voievodului valah Mihai Viteazul deschidea o strategie nouă în istoria militară naţională şi universală prin traversarea unui obstacol muntos cu trei corpuri de armată în acelaşi timp. Acest lucru i-a determinat pe următorii mari Comandanţi de armate ai lumii şi, în mod expres, pe generalul Bonaparte, să-i studieze atent diplomaţia şi strategia militară de excepţie înainte de a ajunge împăratul Napoleon I.

   Oştirea Craiului oltean era formată din „olteni, munteni, cazaci, unguri, moldoveni, ardeleni, turci, bulgari, sârbi, albanezi, raguzani, macedoneni, greci.” (Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. III, Ed. Academiei, Buc., 1967, p. 525)

   Armata lui Mihai Viteazul a făcut joncţiunea cu oştile „Jiului, Craiovei şi Mehedinţilor, conduse de Udrea Băleanu, Calotă Bozianu şi fraţii Buzeşti la Tălmaciu, la vărsarea Cibinului în Olt, în ziua de 26 octombrie 1599”. (Letopiseţul Cantacuzinesc, p. 73).

   Două zile mai târziu, după negocieri respinse de cardinal, Valahul l-a spulberat pe prelatul-păpuşar în 28 Octombrie 1599, care a fugit, sperând într-un ajutor polonez.

  Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: „Civilizaţia” germană de la migratori la teutoni, la regi, la kaiseri şi mai departe (partea a IV-a)” →