De la o vreme, din ce în ce mai des mă năpădeşte un
val de amintiri –
foşnetul proaspăt de vânt
zburdând pe alei.
Clipele se înşiră ca mărgelele de toate culorile în colierul vieţii. Imagini ale unor frânturi de viaţă, amintiri, încă foarte vii de când am început să deschid ochii spre lume şi să cunosc universul natural şi uman în care creşteam.
Aş putea spune că am crescut precum un vlăstar fraged la umbra pomului roditor, MAMA. M-a adăpat permanent cu lumina, căldura şi iubirea atât de necesare unei creşteri viguroare. Eram adesea în preajma ei, însă nimic nu m-a împiedicat să-mi trăiesc copilăria, zbenguindu-mă cu prietenii, confecţionându-ne jucării. Mare bucurie când
peste mai mulţi ani –
într-o traistă din pod
păpuşi din pănuşi.
Începând de pe la sfârşitul lunii mai, nerăbdători, aruncam
priviri discrete
spre cireşii în floare –
ce lung e timpul!
Era mirarea inocentă a noastră, a copiilor, dând mereu târcoale cireşilor şi, de cum începeau a se pârgui, mâncam pe săturate. Fetele, tare ne mai mândream atunci când ne împodobeam cu cercei roşii la urechi. Însă cireşele ajungeau la maturitatea coacerii pe la
moşii de vară –
gătite cu cireşe
cănile de lut.
Din zilele calde de vară îmi amintesc acea senzaţie plăcută pe care o simţeam atunci când umblam în timpul unor
ploi mereu calde –
desculţă prin şanţ în pas
cu râme şi melci
iar alteori, alergam împreună cu prietenii asemenea unor
fluturi în zbor –
scene de dans şi culoare
din floare-n floare.
Era minunat când dormeam pe prispa casei, înveliţi de cerul plin cu stele, mângâiaţi de triluri de păsărele şi adulmecând mirosul fânului şi-al florilor din grădina din faţa casei,
nopţi senine –
adieri de fân cosit
umpleau cerul.
Nici lucrurile mai puţin plăcute nu s-au şters de pe pelicula minţii
secetă mare –
scaieţii mai ascuţiţi
ca niciodată,
şi când am mai crescut, începeam să înţeleg grijile, lipsurile din acei ani. Acestea, precum ciulinii răneau inima oamenilor care, obosiţi de munca câmpului se linişteau doar
după-nserare –
prin geam intra tăcut un
petec de lună,
iar a doua zi,
din nou arşiţă –
în muget de talangă
zace tăcerea.
Tăcerea adâncă şi dureroasă punea stăpânire pe oamenii satului. Îmi povestea mama despre seceta din 1946. Mă cutremurau acele poveşti. Eu n-am trăit astfel de lucruri triste. Erau ani mai buni, ani mai sărăcăcioşi, însă ţăranii cunoşteau foarte bine lecţia vieţii satului: nu înstrăinau recolta unui an până nu vedeau în hambare rodul anului în curs.
Şi vara trecea iute, curcubeul ascuns îşi vărsa toate culorile în întreaga natură, frunzele erau purtate de vântul rătăcitor prin locuri neumblate şi nebănuite, iarba se îngălbenea, apoi se făcea una cu pământul. Pe neobservate venea
deja ninsoarea –
ultimul car de coceni
scârţâind pe drum.
Soarele, şi el tot mai scump la vedere îşi arăta dinţii, iar copiii alergând şi umblând cu gura căscată se întâlneau cu guturaiul.
Casa soarelui,
cerul plin de nori –
în geam printre muşcate
mere şi gutui.
Doamne, ce frumos miroseau! Începea postul Crăciunului, frigul se înteţea,
flori de gheaţă-n geam –
broderii cu fir de-argint
la streaşina casei.
Când zăpada se aşternea peste tot, iar lângă gard se forma derdeluş, noi, copiii eram cei mai fericiţi. Abia aşteptam că participăm la o
oră deschisă –
umăr la umăr modelând
oameni de omăt.
Iernile erau grele, sătenii ştiau acest lucru şi-şi aduceau în casă cele necesare hranei, încălzitului şi unelte pentru dezăpezire. Uneori
nicio cărare –
fumul gros din horn spre cer
mângâind luna.
În casă, admiram
lângă vatră –
încâlcind ghemul mamei
câţiva pisoiaşi
Crăciunul, cu datinile şi obiceiurile de iarnă era fascinaţia noastră. Chiar dacă Moşul se numea Gerilă, nu era important pentru noi, adulmecam mirosul pregătirilor şi când venea
Moş Crăciun –
şi crăciuniţa din geam
l-aştepta cu flori
Anii, ca şi clipele, au zburat ca nebunii şi la un moment dat am observat la mama
peri albi la tâmplă –
fulgi de înţelepciune
pe aripi de timp.
Treptat
apar insomnii –
la fereastra inimii
stropi reci de ploaie.
Urmându-mi crezul de a învăţa, am plecat de acasă, am început să vin tot mai rar şi-n
vântul de apus –
inima măicuţei mele
abia pâlpâind.
Pentru noi, copiii
brumă groasă-n zori –
şi dincolo de uşă
de-acum nelinişti.
Într-o zi de octombrie, un
strigăt în ceaţă –
mult nedorita răpind
scumpa mea mamă
şi pe lângă
haine cernite –
din nou lăcrămioarele
laolaltă.
Da, lacrimile noastre şi lăcrămioarele flori de pe mormântul mamei şi-au dat mâna pentru totdeauna. Însă, iarna, când şi lăcrămioarele îşi dorm somnul de veci,
omăt peste tot –
şi celor reci mai de mult
plapumă nouă.
Acum, stau de multe ori
în taina serii –
frunze pe aripi de vânt
împletind amintiri.
Viaţa îşi urmează cursul,
satul adormit –
norii pufoşi depănând
poveşti de seară,
iar în cimitirul din capul satului
candelă vie –
un licurici prin rouă
sub crucea mamei
Ştiu că totul funcţionează după logica lui Dumnezeu. Toţi trecem prin timp spre veşnicie, însă rămân cu regretul că nu am avut înţelepciunea să fiu mai mult timp împreună cu mama. Iertare, măicuţă! Dumnezeu să te odihnească, în linişte şi pace!
––––––––––––
Vasilica GRIGORAȘ
(Din Antologie ASCIOR 2017: Literatură, Buzău, Teocora, 2018)