Nina TĂRCHILĂ: Drumul uitării

Drumul uitării

 

a uitat astăzi soarele să-mi răsară.
tu te-ai stins, privighetorile-au adormit
într-un cântec neînceput, întrun vis,
într-un ciob de lumină neclară.
foşnesc depărtări în trupuri de stele târzii,
ochii-mi îmbrăţişează uitarea de tine –
prin iarba de piatră, ceasuri pierdute se scurg
despletite în fire de nisip albăstrii …
stau umbre la pândă printre vorbe puţine,
pragul casei te mai strigă şi azi înapoi –
obosită, luna urlă lovindu-se de pământ
negăsindu-şi drum spre odihna de tine.
drum lung e uitarea şi aspră povară,
adorm pe un ciob de luceafăr nestins.
nu te-aştept, nu ma dori, nu-mi exişti.

… doar soarele uită uneori să-mi răsară …

–––––––––––

Nina TĂRCHILĂ

Timișoara

12 iunie, 2018

Simina PĂUN-MOISE: Poesis

Nețărmuită clipă

 

Nețărmuită clipă!
Mă-ntorc spre tine lume!
Mă-ntorc eu, cel stingher.
Sfiit, smerit, neliniştit în viață,
Mă-ntorc spre nicăieri.

 

În moara nerăbdării
Am măcinat aievea
Şi pietrele de mult mi s-au tocit.
Cuvinte grele, am tot rostit aiurea,
Cuțite-n piept, ades, am tot înfipt.

 

Ce am crezut că iau cu mine?!
În fața morții nu am ştiut că n-am răspuns.
Cafea sau whisky, să o tratez aşa cum se cuvine,
I-am pus în față, dar ea, în mine a pătruns.

 

Am fost habotnică cu timpul.
Pe uliți fără şanțuri, am alergat desculț.
Şi bolovani, şi pietre simțeam în talpa goală,
În inima-mi pustie, nimic nu a pătruns.

 

Când am gustat din viață,
Din palme mi-am făcut căuş…
Dar am simțit a ei dulceață…
Şi palmele…..prea iute-am desfăcut.

 

Nu am ştiut să fiu frumoasă.
În ape nu m-am oglindit.
Nu am băut din ape de izvor neîncepute!
Că viața trece atât de iute… nicicând nu am gândit.

 

Mai ştiu că moare lumea prin spitale.
Copiii trişti rămân fără părinți.
Parinții fără prunci se roagă- n sfântul soare!
Nețărmuită clipă!
Opreşte clopotele morții!
Coboară dintre sfinți!

 

Cine mi-a spus că-n viață se şi moare?
Cine mi-a dat din bucurie, să o simt?
De ce îți sunt acum…datoare?!
Nețărmuită clipă!
Spre mine,
Întoarce-te puțin!

 

Viața

 

Viața fără ochelari de cal!
Viața, e tot timpul carnaval.
Când pe scena te-ai urcat,
Nimeni nu te-a întrebat.
Ți-ai intrat direct în rol.
Plânset, urlet…..?
Nu ai spor!
Poate nu ai vrut sa vii!
” Vrem şi noi, însă, copii! ”
Poate numele nu-ți e pe plac…
Ce contează!
Continue reading „Simina PĂUN-MOISE: Poesis”

Emma POENARIU SERAFIN: Speră că poți

 

Speră că poți

 

Să nu îți pierzi speranța, niciodat’
Nici în genunchi la sufletul închis,
Dar nici pe Everest , de timp forțat
Că ai să cazi, sub vârfuri, compromis.

 

Nici să te-ncrezi în ușa larg deschisă
Și nici în râsul , fără niciun rost
Nici în clepsidra numărând ucisă
Nici în culcușul , fără adăpost.

 

Să nu te-ncrezi în florile permise
Ce sunt trecute printre amintiri,
Dar nici în moara ce macină vise
Și-ți dăruie prin umbre, trandafiri.

 

Să nu te-ncrezi că ești căzut prin vină
Și numeri florile trecutei primăveri,
Dar nici în nori ce vecuie-n lumină
Doar în ce știi că poți veghea să speri.

 

Iar dacă astea pot fi învățate
Speră că poți, cât încă se mai poate.

–––––––––––-

Emma POENARIU SERAFIN

12 iunie, 2018

Mariana GURZA: Timpul…

 

TIMPUL…

 

Tu şi timpul

aţi trecut unul pe lângă altul,

neştiindu-vă.

Până-ntr-o zi…

când el s-a numit altfel

decât timp,

s-a făcut culegător de stele,

inimă,

trandafir,

scoică…

Şi zbuciumul inimii

şi chinul trupului pălmuit,

avea urme de sfâşiere…

–––––––––––

Mariana GURZA

Timișoara

12 iunie, 2018

Anna-Nora ROTARU: Un roman ca oricare…

UN ROMAN CA ORICARE…

Serile, când gândul mă prinde la fereastră
Și ochii minții-mi deschid poarta-ncet la amintiri,
”Pe urma pasilor pierduti „, in vâltoarea-albastră,
Ușor plutind peste trăiri din viața mea sihastră,
Scrise într-o carte-a sufletului, cu atâtea povestiri,
Vetrei lăuntrice șoptiri…

 

Răsfoind filă cu filă, a vieții mele-umil roman,
Retrăiesc urcând și coborând treptele-n capitol…
Nici că mă plâng, de traiul meu fost-a sărman,
Nici că-n viață întâlnit-am prieten ori dușman,
„La granița-ntre vise”, mi-au zburat visele-n stol…
Eu… un ” fără nume Apostol „…

 

Văd cum deschid ușa de la casa părintească…
Mi-e imagine atât de dureros de dulce și fragilă…
Pe-ai mei îi văd, din raclă, rugă să-mi citească,
Ultime cuvinte, povețe, ce vrură să-mi șoptească,
Dar n-apucară, că-n gheară-i prinse neagr-acvilă,
Lăsându-mi un morman de-argilă…

 

L-acest capitol, parc-ar sângera talpa pe prund…
Mă îneacă valuri, talazurile de tăcere și tristețe…
În care oare lume-a mea, să pot să mă scufund ?
Să mă pitesc, în ce capitol, prin file să m-ascund ?
Să nu mai simt pulsu-ncetinit, gata să înghețe…
Poate… în capitolul de tinerețe…

 

Acolo, unde-s iar tânără, bucurându-mă de viață,
„La răscruce de lumi „, știind ce doream s-aștept…
Acolo mă dezbar de vechituri și privesc semeață,
Că-ntâlnisem prințul cu care făurisem fortăreață,
Unul, ce-am știut că-i stâncă neclintită și-nțelept,
Culcuș găsind la al său piept…

–––––––––––––-

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

12 iunie, 2018

 

Dan-Obogeanu Gheorghe: Dacă…

Dacă…

Dacă iubirea ar fi un vânt hoinar
Ar zbura nebună prin grădinile Asiriei
Şi la porțile albei Iştar va înopta
Cuprinzând inima ta în vers…
Dacă samânţa îndoielii ar răsări
În piatra seacă a disputelor pustii
Din ea s-ar ridica Porunca
Unui alt Cod al dorului Infinit…
Iar dacă un grădinar s-ar face poet
I-aş porunci să omoare dorul
În grădinile Asiriei pustiite…
Iştar sa fii tu, iar eu Nabucodonosor!
În Câmpia Mesopotamiei
Pe colina verde cu cedrii seculari
Aş pune dorinţele
Să cânte în note cuneiforme,
Bătându-le adânc
În inimile de dor răvăşite…
Prin palatele din Bagdad,
În minarete și pe covoare de mătasă
Aş zugrăvi o Iubire
În care Tu și Eu
Ne vom cânta de bucurie
Amândoi pentru Veşnicie…
Cântecul pătrundă adânc
În cedrii Libanului,
Pe munţii de Măslini
Sau în Valea unui Armaghedon…
Într-o Pace curtată
De metafore și credinţe
Pe un râu de Cuvinte,
În apa Iordanului
Cu Botezul Devenirilor
Va reînvia iubirea noastră…

–––––––––

Dan-Gheorghe OBOGEANU

12 iunie, 2018

Diana CIUGUREANU-ZLATAN: Furtună spre curcubeu

Furtună spre curcubeu

 

Iubire, eu nu ți-am învățat respirația începutului,
Iubire, inima mea de nisip vrea spălată cu sânge,
Iubire, de ce ne-am tot unit îngerii
Speriați de aerul morții?

 

Ură, cum șerpuiește privirea mea nevăzându-mă ascunsă?
Ură, vrei noi copii văduviți de auz? de timp?
Ură, te înmormântam să mă cred că mai pot plânge
În zori de Reîntregire mână cu mână.

 

Viața! Cine să te înfrățească azi cu eternitatea,
Viață, dacă știi că nu ești, de ce ai umbre de drog?
Viață, aerul tău pare a deveni masa tăcerii cu frații,
Limba română picurând a ploaie cu vierean curcubeu…

–––––––––––

Diana CIUGUREANU-ZLATAN

Chișinău

12 iunie, 2018

Jane CRIȘAN: Linia de sosire

LINIA DE SOSIRE

 

Oh, gânduri, gânduri ce dați iama
cu logici ce-aș vrea să ignor!
Încerc s-alung din suflet teama,
să le iau toate doar ușor…

 

Dar anii mei mă trag de mână…
Sunt mulți și toți se cred deștepți…
Îi contrazic, le sunt stăpână,
se-aliniază-n flanc, stau drepți…

 

Oh, gânduri, ca și caii-n goană
venind spre mine-ntr-un galop…
Voi n-auziți a Vieții goarnă?
Mai am un salt până spun „Hop!”

––––––––––

Jane CRIȘAN
Seattle,Wa, USA
11 iunie, 2018

 

Marta-Polixenia MATEI & Marin BEȘCUCĂ: Liniștea avea mângâiul prelins printre noi

LINIȘTEA AVEA MÂNGÂIUL PRELINS PRINTRE NOI

                                  Ciclul: Răspântii

 

… ploaia ținuse morțiș să se intromisioneze
printre visele-mi în agonia lepădării,
vedeam frânturi descărnate, oase !
împrăștiate printre petale de încord,
era o lume nebună,
nebună de aruncat peste bord …
pluteam !
valuri intangibile își frângeau vuietele
direct în pavilionul urechii, de acum
bântuită prin tropotitul de stropi,
și stropi în năvală interminabilă,
negurile stăteau cu ferestrele deschise,
încercând să împrăștie năduful miezului din noapte,
erau presărate și câteva pete de zori,
dar nimeni nu le lua în seamă,
arbitrar, mă pătrundea un lătrat stingher
și din trotuar veneau plescăituri
ale biciului cu care norii goneau noaptea,
liniștea avea mângâiul prelins printre noi
și-n pleoapa ta juca un nerv în dârdâi …
mi-am apropiat buzele cât să-și ia din
tremurul genelor, și-am lăsat totul neatins,
treceau prin mine unduiri de amintiri
și se simțea un aer de nou …
încotro ?
întrebă o filă de timp, căzută în alb …
uf, dar câte întrebări ascundea timpul în scoarță, însă
răspunsurile le mâncaseră cariile celor cinci veșnicii,
căutam printre firimiturile rămase în hieroglifele trecutului particule de adevăr din care să-mi compun
un nou alfabet, prin care să-mi pot rescrie viitorul …
atâtea frământări mă încolțiseră din umbrele trecutului,
unele dăduseră în mugur !
altele erau chiar în floare, dar …
erau carnivore !
mușcau sufletul meu, hrănindu-se cu sânge din Poem …
nu prea mă știam apăra,
timpul mă dezarmase aproape complet,
dar îmi lăsase penița și o călimară,
plină ochi cu amar …
undeva,-n margine de grădină, în genunchi,
Orologiul !
se tânguia – îl sărise rândul peste noapte !
gemetele lui împrăștiau clorofilă, semn
că plantele mele-l trecuseră prin fotosinteză,
nimic nu le scăpase din METAFIZICA VISULUI,
poate doar regretam dezlipitul din SOMNOSTIHII,
în fine,
e ziuă !
Continue reading „Marta-Polixenia MATEI & Marin BEȘCUCĂ: Liniștea avea mângâiul prelins printre noi”

Victor COBZAC: Asociat fără voie

 

ASOCIAT FĂRĂ DE VOIE

 

Motto:

 ,,…Dau un rinichi pentru o pâine
Și brațele pentr-un călău…”
                (Din poezia „Luați din mine tot ce vreți” de Violetta Petre)

 

Mă simt asociat, fără de voie,
La dat din ce mai am, cât piața cere,
Dau jumătate din averi, la o nevoie
Și-o bună jumătate din durere.

Dau visele ce nu-mi mai aparțin
Și-n loc pe malul unei ape curgătoare,
Dau stelele, ce mi-au picat pe umeri,
Iar pe de-asupra dau și o ninsoare.

Luați, cei de se uită printre gard,
De tot ce-aveți nevoi… din ogradă,
Lăsați-mi doar copacul de sub prispă,
Cum îl cuprind, Tăicuțul să mă vadă.

Năvală dați cu toții… azi e ceasul,
Luați-mi vaca…, caii… și căruța,
Luați-mi casa, dar lăsați-mi prispa,
Loc sfânt, unde se odihnea Măicuța.

Dau clipele rebele… de la mine
Și umbra care-aleargă pe perete,
Din patru anotimpuri, vi le dau toate,
Cu tot cu iarna cuibărită-n plete.

Luați-mi cerul, dar lăsați-mi norii,
Să aibă cine să mă plouă-n asfințit,
Luați-mi răsăritul, Soarele lăsați-mi,
De când mă știu cu el m-am învelit.

Lăsați-mi vântul , care șuieră aiurea,
Să-mi cânte… la vioară și caval,
Lăsându-mă s-admir în dricul nopții
Secera Lunii, care doarme după deal.

Am adunat poveri, nici umerii nu duc,
Luați din ce-am agonisit la bătrânețe,
Dar nici cu-n deget, dacă se mai poate,
Nu vă atingeți de singurătate și tristețe

Luați-mi tot… lăsați-mi… un chibrit,
Să pot și eu aprinde-o lumânare,
O foaie de hârtie, pană… și cerneală,
Să am cu ce vă scrie o scrisoare.
––––––––––––
Victor COBZAC (VicCo)

Chișinău

12 iunie, 2018