În noi timpul dispare
Ca o stea călăuzitoare, Dumnezeu străluceşte în tine,
dornic, prin tine, să se nască în mine
revărsatul zorilor din noapte.
În această lumină evazivă, rugurile se-aprind
sub formă de pulbere de aşteptare,
prin acest cer ceresc
din binecuvântarea tăcută,
notele albastre te-ating
înainte de a-şi da ultima suflare,
parcă nicio clipă din viaţă nu ai trăit,
eventual pe-a altora.
– Îţi simt atingerea, mă copleşeşti,
zidită eşti în inima şi-n carnea mea,
în noi timpul dispare, se naşte libertatea iubirii,
cu tine sunt şi-n moarte,
nu numai în pierdere,
pentru noi trecerea e un câştig etern,
o zbatere este ceea ce simt acum.
Dar ce e timpul?!– îmi spui.
– Simţi contopirea luminilor?
Unică, irepetabilă bucurie,
farmecul a două inimi scăldate în rouă,
într-o sublimă luptă de mulţumire
şi focul din două suflete
într-un cocon de abandon!
O sclipire de cuvânt ne cunoaştem
– suavă, limpede, adie peste tot trupul,
fascinant mister
născut din contopirea inimilor -,
fiecare şoaptă strecurată din suflet
reverberează-n noi.
Clipele s-au scris irevocabil,
nu ştiai cum e să te vezi în oglinda ta,
ţi-am reaşezat lumea, prin ea se naşte totul.
– Aş vrea să te-ating ca să pot fugi
( oare, mai pot să mă ascund?! ),
ştii atât de multe, şi totuşi, nu mă cunoşti,
închişi într-o carapace
a dorinţelor fără sens,
nu am cum să te uit, baţi mereu în inima mea.
– Ai închis ochii? Rătăcitor, te lupţi cu fiarele,
schimbi cursul apelor, ajungi
până dincolo de cercul de care nu se trece,
străpungi pânza polifonică,
culegi merele de aur, treci de păzitorul
porţilor lumii de dincolo,
din inimă-ţi curg râuri de apă vie,
la porţile cerului te vei regăsi.
Cu viteză, departe te-am luat de mână,
un dans al apelor noastre
în care ne-am născut vindecaţi…
fugim spre nicăieri,
niciunde nu putem fi
atât de aproape ca-n noi înşine.
– Simţi cum te-aşezi în inima mea
şi mă arunci, înainte, spre soare?
– Fii convinsă că te doresc
ca pe aerul pe care-l respir,
un tremur aparte, un ropot de simţuri,
cascadă de senzaţii, fluidul care
se plimbă agale prin tot corpul!
Cu tine trăiesc mereu o stare minunată,
acel dar
al fiecărei priviri în inima vieţii,
o nestemată împodobită cu strălucirea prezenţei!
În urma noastră
Adânc, în lumina lunii
şi-a ceţii curgătoare-n valuri,
un gând legănat persistă,
invadând strălucirea amintirilor
din oglinzile de-argint.
Peste ţărmurile mării,
ecoul cântecului lunecă
interludii romantice ale dansului,
lumină aurie în priviri,
spirală de zâmbet,
tresărire rămasă, urme de paşi
şi fiecare clipă-i de vis,
noi constelaţii
fără bariere în inimile noastre.
Durerea cercului
îşi caută lumina rotundă,
blocată în lupta
născută din dragoste şi pasiune.
Într-o mare de suspine,
rochia mea neagră ca noaptea
te bântuie din nou,
corabie plutind hieratic
dincolo de orizont,
în căutarea unui port
unde să-şi ancoreze sufletul.
Prin inflexiunile vântului,
sunetul dorului tău
a pătruns aici,
uimitor precum misterul
căutării braţelor tale
prin mare
şi-atingerii mâinilor noastre.
În urma noastră încă vibrează
dansul cântecului, viaţa.
Acesta nu e capătul drumului,
doar reîntoarcea
la inocenţă
va deschide Poarta Luminii.
Inima ta m-a găsit
Ai nevoie de o lume
ce se naşte în fiecare clipă,
vibrează-n tine cu tot ce are-n ea,
te-aşezi, o priveşti, asculţi tot,
o lume ce parcă prinde viaţă,
conturul caselor, linia cerului,
cupola bisericii.
Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: Poesis” →
