Viorel Birtu PÎRĂIANU: Eu am venit să împletesc fântâni (versuri)

LUMINA

 

azi nu mai urc și n-am să cobor
sunt doar un pescăruș în zbor
zbor lung, prelung, amăgitor
în taina ultimului dor
mă smulg din valuri spre noaptea neștiută
sunt stea însângerată și timpul e opac
aprind luminile în palmă la ultimul popas
în drumul sorții către moarte
renasc din ape când tremură luna
sunt sete nestinsă rătăcită în uitare
se sparge cerul și curg întrebări
sunt încă departe nemărginirea să o cunosc
mă arde depărtarea
foșnesc printre șoapte
în zbor peste ape
mă trag cărările și trupul mi-e catarg
trec dintr-o întrebare în tainică chemare
voi sparge bolta cu o vorbă
înmugurind în zori
și la răscruci voi pune dans de nuferi
să lumineze tăcuții mei pași
plutesc către lumină lucind între spini
mă sting tragic în noapte
mă voi întoarce în zori
să urc, să urc
nu mai cobor
mă apropii de cer
sub taina sfântă a primei împărtășiri
să fiu o flacără în zbor
mă cheamă lumina
sunt taină și spirit
cuvântul mi-e zbor
eu am venit să împletesc fântâni
aici, în infinit
să aprind lumini
vestind cuvântul Lui, în zorii zilei noi

 

PAȘII SUFLETULUI

 

soarele a căzut pe pământ
cântecul ploii a tăcut
o lacrimă s-a scurs în palma mea
și a plâns
iarba se târa agonic la vale
coborau tăceri din văi
mână în mână
hăulea un dor, mai latra un dulău
răsuna o stâncă în stâncă
eu am rămas să scriu în nisip
povestea unui om rătăcit într-o noapte
aleargă turmele din munți
cu copitele despicând amurgul
torentele se rostogolesc în cale
se topește amurgul
sunt singur pe țărm
sufletul, o poartă spre casă
mă apasă tăcerea și clipa e dusă
încotro prin casă
caut un torent de lumină
coboară o stea
în marea de flăcări
caut un drum către casă
afară e noapte
și noapte este în mine
ochiul tăcut
pulberi de gânduri
păsări de lut și oameni de ceară
în palme, lacrima pură
plășmuiește-mă Doamne, din roua Ta
să fiu fiorul unui gând surâzând în zare

 

EPILOG

 

sunteți orbi si nebuni
suflete opace si goale
ați uitat să dăruiți
ați uitat să vă dăruiți
asta era menirea nu și firea
multe ați uitat
șobolani de noapte
nu știu
a mai rămas ceva de uitat, de furat
croiți vise goale
de doi bani parale
fugiți de noi, oameni de soi
sunteți copii nereușite
o cădere din rasa umană
noi am uitat râsul
am uitat ploaia
am uitat mângaierea soarelui
viața asta, un drum serpuind prin gunoaie
oameni de paie
tremuri
tie frică, nu…
privesc spre cer
întreb
de ce și pentru ce și până când vom mai răbda
năuciți, trăim în marasmul cotidian
de voi construit
cu migala lucrului prost făcut
vă este teamă de moarte
după ce v-ați vândut sufletul
de ce
nu întreba pentru ce
e grobian
cercetați totul
fără a observa murdăria din voi
nu credeți în nimic
sunteți o părticică din mare nimic
pleavă în vânt, fără cuvânt
frunze cad și oameni mor
dar ce vă pasă vouă…
tremură anii în fântâni
plâng castanii de pe drum
aștept să plec
și totuși stau
e lungă noaptea iar
în odaia de la stradă
cuvântul a ațipit un pic
pe o șoaptă adormită
privesc tăcerea
curge pe geam
nu am somn
de mii de ani
trăiesc în gând
mi-e lene, să plec, să țip
azi nu mai spun nimic
e inutil aici, acum
am rezemat sufletul de o piatră
nu am știut
era atât de grea
și frunze cad și cad
nopți triste, vieți rătăcite
suflete abrutizate
dispreț și rânjete
suflete batjocorite, indiferență și umilință
fiindcă pot, că sunt, ei…
noi, ochi in lacrimi
strigăt și plânsete
zdrențe și lacăte
iluzii și umbre
toate triste și sumbre
cerșim un ciob de speranță
ne descompunem
zi de zi
încet, încet
ca într-o piesă nereușită
de teatru, de viață
cu actori de prost gust
aici, sfârșitul unui om
eu, tu, el…nu
sfârșitul unei tragice lumi

––––––––––

Viorel Birtu PÎRĂIANU

Constanța

5 iulie, 2018

 

Lasă un răspuns