Emma POENARIU SERAFIN: Poesis

Şi iar…

 

Ascund un dor în mine, sub o coastă
Și-l ocrotesc pe lângă inima bolnavă,
Ca marea, ce veghează-n bolta vastă
Și strânge valul sfânt, peste-o epavă.

 

Ascult pădurea ,cântă frunza-n dungă,
Mă strâng în mine de nu pot să tremur.
Las verdele din frunze să m-ajungă
Şi vântul îmi răpește, cate-un murmur.

 

Privesc în verde, ce tablou , feeric
Și timpul scurs mai scutură prin clipe,
În pasul meu, mă trec prin întuneric
Să prind o rază, ce se scurge-n pripă.

 

Întind o mână, vreau să prind o boare,
Dar clipa ce se trece-i tot mai neagră,
Prind lacrime de Cer şi-a lor culoare
Sunt om, ce nu mă scutur, de pelagră.

 

Şi iar ascult pădurea ce-n nopți cântă…
Și iar prin suflet firav vânturi bat…
Și iar privirea mea de verde-ncântă…
Și iar veghez prin vânt înmormântat.

 

Și iar apuc prin clipa mea uitată…
Și iar privesc la soarele ce-i stins…
Și iar mă-ntreb de-s eu ori cealaltă…
Și iar un timp, din mine, m-a învins!

 

Casa noastră colț de Cer

 

Casa noastră cu pridvor
Ce aduni un colț de Cer,
Peste trepte porți covor ,
De sub stelele ce pier.

 

De la poarta de acasă
Vin speranțe să se-nchine
Pâinea din cuptor miroase
Dinspre capăt de destine.

 

Cozonacul copt se naşte
Sub stergarul fir cu fir
Parcă-i ziua cea de Paşte
Cu parfum de trandafir.

 

Cu un mers mai legănat
Inspre-o ramă de portret ,
Duce-un miel la alăptat
Mama, suflet de poet.

 

Se mai plânge prin destin
Ca nu poate duce-o casă,
Lacrimile ochi-mi țin
Înspre pâinea de pe masă.

 

Mă rog Domnului s-o ție
Ca să pot să mă închin,
Şi-l mai rog să o mângâie
Până apuc eu să revin.

 

Mâini de mamă nepereche
Suflet scurs din trup ceresc,
Stă în casa asta veche
Și în satul strămoșesc.

 

Dimineața

 

Stropii din cafea drept in vene-mi curg,
Noaptea nu-i plecată, vrea să nu mai plece.
Prin pomii grădinii, visele se scurg
Cana mea sub aburi parcă e mai rece.

 

Fluturii din raze pe o floare zboară ,
Vor să-şi demonstreze toată frumusețea.
Cucul mă dezmiardă ca în orice vară
Cântecul lui tandru, zboară bătrânețea.

 

Cu cafeaua-n ceașcă, somn încă-mi mai este
Iau penița-n mână s-o trec peste noapte
O petrec pe-o foaie să scriu o poveste
Mâna-mi obosită, cade lâng-o carte.

 

Timpul așteptării prin Cer, nenăscut
Altul pleacă-n astre, ca un muritor
Pana mea din mână, cade pe-un cuvânt
Eu îmi sorb cafeaua, din timp viitor.

––––––––––––––

Emma POENARIU SERAFIN

4 iulie, 2018

Lasă un răspuns