Antipodul solar a ceea ce știu

IUBIRE, COMPASIUNE, IERTARE

            Când ne vom da seama că printre Picasso, Braque, Matisse, Apolinnaire și Max Jacob o mulțime, toți falși, avem un Douanier Rousseau grandeur nature veritabil?

            Cum s-a strecurat un înger blând calin liniștit binevoitor plin ochi numai cu ingenuitate așezat răbdător generos altruist peste toate. ..acum îmi dau seama că numai pentru ea toate aceste adjective să încapă îngerul s-a așezat într-un fel de Gerard Depardieu în Obelix din seria știură cu Asterisc, mai puțin mustățile și codițele.

            În ce privește elixirul, e nelipsit pentru că există gene și este mereu înnoit

Sorbind vraja naturii, mă aflu pe-o creastă ,

În zorii zilei, prin pădurea măiastră,

Printre izvoare, cerbi și zvelte căprioare,

Admirând creația divină, în floare!

            Fiecare cuvânt este o exclamație de bucurie pură, heruvimică, notă în ode înălțată nu numai cerului, vieții

În întregime, cu postumitate cu tot. A nu se crede că Artangel trăiește într-o stare de permanentă beatitudine; nu duce lipsă de necazuri, problemele de zi cu zi nu îl ocolesc nici pe el, le tratează însă altfel decât noi, cu seninătate neumbrită de scepticism. Unde noi, ceilalți adică, vedem suferință, Toth Arpad vede încercări niște încercări de trecut mulțumită credinței fără rest în pronia cerească. După cum scrie, Dumnezeu cel cu palmă grea, iute și aspră din primul testament nu ar fi lăsat alte urme decât în Carte. Dacă înțelepciune înseamnă cunoașterea propriilor limite și împăcarea cu ele, avem un înțelept printre noi:

Atât de frumoase sunt visele senine

Ce izvorăsc din adâncul sufletului meu,

Mirifice cuvinte ce nu sunt străine,

Iubire, compasiune, iertare, Dumnezeu!

La un moment dat nici nu mai contează cuvintele, sau contează prea puțin, ceea ce importă este luminozitatea stelară, liniștită, provenită din câteva nuclee semantice. Oricine s-ar fi așteptat de la Artangel la șuvoaie păunesciene, gesticulație, scandal, dar

La izvorul din Săcele,

S-au născut visele mele.

Sorbind din apa cristalină,

Așteptam clipele să vină!

Soseau și se opreau pe loc

Nemaigrăbindu-se deloc.

Poate că versurile care urmează sunt cele definitorii între cele ale unui autor care nu poate să displacă. Furat de muzicalitatea stării atât de onest comunicate nu bagi de seamă imperfecțiunea rimei. La ce bun ai inspecta paleta pictorului, când pictura îți place, pur și simplu.

Iar beatitudinea să curgă din toate,

Iubind orice ființă, ca pe propriul frate,

Pădurea virgină cu florile-i frumoase,

Pacea lăuntrică și casele noastre.

Ne putem întreba care este motivul pentru a scrie în cazul unui om sincer, care trăiește stări atât de plenare, când scrisul exprimă în mod cutumier o lipsă, – complinirea ei, spaime și conflicte nerezolvate la nivelul subconștientului sau al conștiinței raportate la suprastructură, – de natură socio/politică, acestea. Uneori versurile sunt de o naivitate explicită:

Ajungem în vârf de munte,

Soarele ne bate-n frunte.

Strălucește ca un astru,

De n-ar fi, ar fi dezastru!

Dacă mi s-a părut asemănătoare muzicii Beatles-ilor, cum am consemnat mai demult, poeyia aceasta îmi evocă poate mai pregnant acum muzica reggae, cea de geniu, a lui Bob Marley, monotonă și extatică:

Nu există altă cale

Nu există altă cale

Și o știm prea bine,

Când aluneci înspre vale

Mama – ți spune ce e bine!

Când te învață Dumnezeu

Prin literele-I DE AUR,

Îți făurești un elizeu

Din al inimii tezaur!

Dacă există o poezie care să fie scrisă într-adevăr pentru copii și rafinați, ea nu îi aparține lui Paul Fort, ci lui Toth Arpad. Când îl citești trebuie să renunți la slangul critic și la structurile sapiențiale preliminare, pentru că merită din când în când să te lași în voia bucuriei cu adevărat copilărești de a fi. Este inofensivă, dar poate creea dependență.

––––––––––-

Mircea DOREANU

Brașov

13 iulie, 2018