Departe, tot mai departe
Ştiu
sau cred că ştiu,
tu
însă
o ştii.
Departe,
tot mai departe
pe câmpul nemărginit,
tu singur,
prea singur.
Toate te-aşteaptă,
toate înfloresc doar pentru tine,
cât timp exişti,
cât timp eşti tu,
cel ce respiri viaţa.
Departe,
tot mai departe,
priveşti
macii răsăriţi
în rădăcina inimii.
În faţa oglinzii o altă oglindă,
în ea o alta
şi
tot aşa,
din singurătate
în singurătate,
spre eternitate…
Dincolo de noi
e şoapta din adâncuri
auzită în trecere.
La o margine a vieţii,
treci prin încercarea
de a nu pleca
prin umbră
– celălalt chip al luminii -,
asculţi ploaia
şi descântecul ei.
Grea sarcină e temperarea
în nemărginitele întinderi
ale gândului!
Din fâlfâirea aripilor
La prima sclipire a zorilor, un cântec alunecă pe apă.
Prin ploaie şi lumină, privirii se devoalează
semne ascunse,
avertismente, simboluri,
în agitaţia celor mai fragile frunze,
în şoapta copacilor,
în inima pietrelor,
în forma şi culorile norilor.
Treptat descoperi o limbă pierdută,
improvizată, ţesută
cu răbdare şi transparenţă.
Fidelă fântânii tale în timp ce-şi visează cuvintele,
melancolia îngerilor o duce departe.
Un joc colorat în care dansează
lumina veşniciei.
O armonie răsună la porţile raiului de neatins,
ce vrei să-l cucereşti.
O lume fără timp,
fără durere, fără tristeţe,
o buclă în care totul este prezent.
Un râs zglobiu irumpe,
un râs de copil hărăzit iubirii.
Suflet nemărginit ca iubirea visată,
ca iubirea dorită.
Nu ştii unde,
nu ştii cum, nu ştii când
ai ajuns sa fii surprins de fericire.
Lumina te întâmpină
în pragul eternităţii – două sunete originale
pentru apa pură şi proaspătă.
Drumul viselor
În taină, inima trăieşte povestea infinitului.
Ochii, o, da ochii! Punctul de întâlnire al iubirilor.
O zi de neuitat, năucitoare,
cum nici nu ai visat,
plină de iubirea nebună.
Miraculoasă zi!
La graniţa ei, o clipă, o clipă doar,
timpul s-a oprit în loc,
gândurile plutesc prin aer,
curg pe pământ,
dansează prin foc
şi se aşază în aşteptare.
În urmă priveşti, cenuşa amintirilor fumegă încă,
o luminiţă de jar respiră molcom,
răspunsuri aduse la lumină
zac în adâncuri noastre,
prezentul de atunci
pâlpâie mângâietor acum,
amintirile se ridică lin,
asemeni aripilor
de păsări, sau, poate, de îngeri.
Un strigăt pătrunzător reverberează în eter:
– Tu, iubirea mea eternă! Tu, Vis de nevisat,
înveşmântat în nesaţul perpetuei căutări,
a dorinţei nicicând atinse.
Tu, nobil gând şi faptă de iubire,
tu, crăiasă a visului meu!
Te iubesc, dincolo de ce pot
să gândesc ca măsură,
până dincolo de hotarele lumilor!
M-ai cotropit cu iubirea ta.
Tu, Vis de nevisat, venind
din moartea mrejită din cenuşa
unei existenţe
arzând fără de speranţă!
Tu cine eşti şi cum te cheamă?
Tu, ce-mi torni în suflet bobiţe
din opiumul aburind
a aromă de nebunie,
a unei iubiri nicicând întâlnită!
Eşti tot ce mi-am dorit
şi nu am avut parte până acum.
Cum te cheamă şi de unde-mi vii?
Ce simplu se scrie: fe-ri-ci-re
şi cât de greu se-ndură.
O îndelungă visare, timpul s-a oprit în loc,
clipe încremenite stau şi aşteaptă,
suspendate într-un balans
de o culoare calmă,
tămăduitoare.
Sufletul inocent se încarcă,
ochiul se odihneşte.
În căutarea vocii, în lumina liniştii,
gândurile sedimentate
devin mai limpezi.
Într-o frumuseţe simplă, înălţându-şi privirea,
ca o boare, în aerul gol, estompate,
prin saltul lor, dispar umbrele,
îndoielile, învolburările,
regretele, zbuciumul,
chinul,
zgomotul.
Seva vieţii urcă
în noul corp necunoscut.
Dumnezeu ne trimite îngeri!
––––––––––––
Irina Lucia MIHALCA
București
13 iulie, 2018