Anca-Maria DAVID: Sunt aici

SUNT AICI

 

Sunt aici
să-ţi prind sufletul în palmă,
Sunt acolo
navigând pe o mare calmă,
Sunt oriunde mă primeşti,
Să m-asculţi, să-mi spui poveşti.

 

Sunt oricum în gândul tău,
Nemişcat privind din hău,
Cum o viaţă ne iubim
Şi-n tăcere noi trăim.

 

Sunt aici
în umbra ta,
Sunt aici
când vei pleca,
Lângă tine eu voi fi
Când viaţa se va sfârşi.

–––––––––

Anca-Maria DAVID

16 iulie, 2018

Daniela PÂRVU DORIN: Versuri

E lună plină şi am gânduri şirete?!

 

E lună plină,

sufletul m-a-nchis pe afară

şi-n mine nici o lumină

aripile care-mi cresc

nu mai duc la odihnă

zborul nu mi se mai pare firesc…

 

Şi pe acelaşi cer de metil

o eclipsa din nelinişti îmi ţes

când ştii că nu te mai poţi reîncarna

visele trebuie duse la azil

există un azil de vise,

nu mai întreba!

 

Aşa fac cu mine mereu…şi nu ştiu de ce…

e lună plină şi am gânduri şirete?!

te plângi că nu mai ştii să te asculţi,

dincolo de trecut si dincolo de orice

asa e, trăim cu faţa la perete,

viaţa are un dirijor din umbră

şi genuni fără punţi…

 

Poem de duminică

 

Azi e prima dată când mi-e drag să stau cu mine

azi, chiar nu mai am chef să schimb lumea

dar e un exerciţiu ludic să-mi pot expune sufletul

în lumina unui ciob de sticlă colorată de mine…

nu mai calc desculţă demult…

dar mă-ntreb, numai! unde se ţine

concursul de frumuseţe al dumnezeirii

când fiecare zi se ascunde după cealaltă

numai eu… alerg, alerg vrând multe să uit-

celulele mele toate au memorie

toate amintirile îmi ard sub piele

numai Chopin e cântecul meu de răspuns

să-nteleg cum de mi-e drag,

azi să stau cu mine

într-un labirint launtric când cineva

încearcă să urce o scară cu susul în jos…

 

Azi iubesc un singur mâine

 

Acolo unde-ţi puneai tu capul,

în golul din claviculă

începe rugăciunea singurătăţii…

acolo îmi ascund

eu…cuvintele

dar nu ştiu până când…

de ieri iubesc un singur mâine,

şi-un singur vers

ori prea îndrăgostit

ori prea flămând…

E adevarat?

de-ntind pe pernă mâna

îmi pui seminţe-n răni

sau mi te-arunci în gând?

nu mi-e totuna,

de-ntreb!

trec viaţa pe curat,

încărunţesc în somn

săpând într-un destin supus

cu palme de soldat…

Nu-mi iese ruga, deşi ard

şi caut rătăcită

o mie de-ntrebări sărate

pe trupul meu de răstignită-

sunt suflet slab sau cântec mut?

fără cuvinte azi

iubesc un singur mâine

şi-nvăţ cu noi ce-i de făcut…

 

Poemele cu ochii verzi

 

Se scutură crinii

peste tăcerea care mă scrie,

caut să te închid într-un poem

sau într-o simplă poezie

numai că tot ce frământ

e fără umbră şi doare,

Continue reading „Daniela PÂRVU DORIN: Versuri”

Monica ILAȘ: Poesis

o pagină nescrisă                  

 

Străluminarea suavă a ultimei silabe

prin înaltul ei transparent – ne apără,

încă de la început,

de freamătul vertical al toamnei –

desprins din respiraţia de ger

a stâncilor nemuritoare…

 

Nu vom afla înainte de întuneric

dacă judecata zeului trist ne va înalţa

peste suliţele înalte ale catedralelor

sau va însoţi miracolul sferei

– după descoperirea erorilor –

trecându-ne prin pagina nescrisă.

 

Nu vom afla nicicând

dacă suntem închipuirile străvezii,

peste care înţelepciunea stelelor

şi-a coborât valul tămăduitor,

fermecând ritmurile secundelor,

cu prelungiri de mătase !

 

În cunoaştere tainică, ne vor fi dăruite

ţărmurile mărilor nordice

şi toate semnele născocite

de gândurile lumii şi şoaptele biruitoare…

 

…Iar atunci vom vibra colorat

– incendiindu-ne văzduhul –

până când nu vom mai fi !

 

înfiorarea naşterii                 

 

Urmăream durerile secundei

căzând peste sevele gândului

adus de zeii închipuiţi ai erelor

iar stelele fixe înconjurau

ca nişte forme înmiresmate

înfiorarea naşterii .

 

Mumia curcubeului îţi bântuia

culorile…

 

De sub piramida gândului

se apropiau ţipetele misterioase

ale ultimei oaze de uimire.

 

Continue reading „Monica ILAȘ: Poesis”

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Viața

VIAȚA

      Prietenului  George Roca la zi aniversară

 

Un  surâs de lumină în zori,

O undă de val către prânz…

Anii zburdalnici – cârd de cocori,

Roibul focus în năstrujnicul mânz.

 

O ancoră adolescina în larg…

Romanță ce surâde tinereții,

Pavilionul de vise sub-naltul catarg,

Axa hiberboreală a vieții.

 

Crezul împlinirii prelins din azur,

Făclia aniversării-purpură credinței,

Suava sirenă în blană samur,

Mistica mărturie a biruinței.

 

Tremurul baladei în harfa lui Orfeu,

Șirag de mătănii în ogindiri de vis,

Taină a nemuririi divinului zeu,

Soarta hărăzită în nimb de Paradis…

 

Casa amintirii unde au fost Străbunii,

Satul ce-și înalță coama către cer,

Freamătul tors din caierul genunii,

Flamura valahului neînvins cavaler.

 

Pumnul de țărână –chemarea vibrînd,

Floarea ce suspină mireasma de seară,

Fiorul îndrăgostiților tainic tremurând,

Pe prispa chindiei focului de vara.

 

Murmurul  rapsodiei divinului cânt,

Rostuiri  profețite de Sibile  sublime…

Pescăruși  sagetând  Mare, Cer și Pământ !

O lume ce-și poartă Destinul prin Tine…

————————–––––––

Gheorghe Constantin NISTOROIU

Costinești-14 iulie 2018

Nina TĂRCHILĂ: Femeie …

Femeie …

 

ţi se-aprinde pe coapsă harta cerului,
femeie frumoasă!
privirea ta despleteşte timpul în unduiri
de mătasă.
nepieptănate, sub tăceri stau miresmele
enigmelor tale,
din degete-ţi curg flămânde mângâieri
candid-abisale.
gura ta e-o cupă plină cu miere
sau poate cucută,
celui înlănţuit oricum nu-i mai pasă de otrava-ţi
pe buze-o sărută.
ţi se-aprinde pe coapsă harta cerului,
femeie străină!
în mers, tandru împătureşti stelele
într-o desăvârşire divină.

––––––––––

Nina TĂRCHILĂ

14 iulie, 2018

Vasile COMAN: Ștrengărița

Ștrengărița

 

Începuse să mă scoată din minți
Zâmbea ștrengar, râdea copilăresc
Cu fața de ceară și ochii fierbinți
I-am jurat de trei ori că n-o mai iubesc.

 

Era luni, pe la nouă, într-o seară…
Ne-am certat pe o noapte cu lună,
M-asurzea arcușul ei de vioară
Și i-am zis că-i fiică de Ană nebună.

 

Mi-a zis că-s rău și am vină
Și că ar fi mai bine să tac,
I-am răspuns ca ea e o străină
Și de mă ceartă n-am să mă împac.

 

Între noi era o tristețe cât marea,
Până ieri fusesem doi îngeri cuminți,
Însă chipul ne-ascundea disperarea
Picuram rouă din ochii fierbinți.

 

Am vrut să plec să nu mai mă-ntorc
Credeam că-mi e cumva nepăsătoare,
-Să mor, vă spun, nici lacrimi să mai storc
N-aveam,..când o văzui că mi se-așează-n cale.

––––––––––

Vasile COMAN

5 iulie 2016, Ploiești

Dan-Obogeanu Gheorghe: Doamne, cât eşti de frumoasă!

Doamne, cât eşti de frumoasă!

 

Cât eşti de frumoasă, Doamnă!
Din ce Rai te-ai arătat,
Înger dintr-un nor plouat….
Tu ai venit c-un vis de toamnă?!

 

Şi te-ai născut dintr-o Iubire
Sau dintre stelele cu dor ?!
Tu-mi aduci zăpezi din nor
Sau doar o ploaie de nuntire?!

 

Cât ești de frumoasă, Evă,
Nici iadul nu mai are porţi,
Iar vina ta din albe nopţi
Nu-i un păcat, ci dulce Sevă…

 

Tu te-ai născut dintr-o Iubire
Sau dintr-o floare în câmpii,
Petale vii în ochi zglobii….
Sărutul meu îţi e robire!

 

Şi îţi voi spune….eşti sfioasă…
Măi, Doamnă, ești cea mai frumoasă!

––––––––––––-

Dan-Obogeanu Gheorghe

14 iulie, 2018

Simina PĂUN-MOISE: Bilet către mama

Bilet către mama

 

Mama,

te rog ca să mă ierţi,
nu am ajuns la tine, azi!
Mă ţin probleme, ‘s plin de stres,
probabil,
mâine am s-ajung…fără răgaz!
Vezi, ţi-am trimis prin nea Vasile,
ne-am întâlnit la piaţa mare,
nişte măsline, biscuiţi şi mandarine,
să ai şi tu,
cănd tristă stai, pe înserare!
Am să încerc să îmi fac timp
s-ajung şi eu la tine,
şi poate trec pe la mormânt
să îi aprind şi tatii-o lumânare,
aşa cum se cuvine.
Ştiu că îţi este tare greu,
ştiu că s-a spart şi geamul de la tindă;
îmi spune nea Vasile, mai mereu…
şi clanţa porţii,
ştiu,
mi-a zis că nu mai ţine.
Să văd cum fac să o repar,
să-mi rup puţin din timpul sacru;
mă uit atent în calendar,
dar nu-ţi promit……
…dar ce mai face satul?
Poate găseşti pe cineva,
să îţi muncească el, prin curte….
am să-l plătesc, nu te-ntrista!
Dar nu mai vreau să te omori cu munca.
Mi-e tare dor de tine, mamă!
Aşa să ştii, nu te-am uitat,
am s-ajung, de buna seamă,
şi când ajung, să văd căt stau cu dumneata.
A trecut timp, măicuţă
şi am ajuns la poarta ta,
ai reuşit să îi repari zăvorul,
dar intră atâta lume-acum pe ea!
Şi ce frumos ai aranjat prin curte,
şi ce grădină mare ai!
Şi florile îti stau pe prispă,
cât de frumos, te-ai rânduit, mămica mea!
Nu ai mai vrut să mă aştepti, măicuță?
Nu ai putut de timp să mai lungeşti!
Ai mandarine, napolitanele ascunse după uşă,
să am ce să-ți împart la noapte, la priveghi.
Venisem să repar prin casă,
venisem să mai stăm un ceas în plus,
dar doliu am găsit la poartă
şi lumea-mi spune,
că dorul după mine te-a răpus.
Te-am întrebat mereu, măicuţă,
de ai probleme,
de e ceva ce te-ar fi supărat,
dar niciodată nu ai spus nimica,
şi te-am crezut…..
Şi te-am crezut, că niciodată,
nu ai lăsat să-ţi scape către mine,
nici cel mai mic oftat!
Deschide ochii doar o clipă,
mai du-te-n poartă să m-aştepţi,
şi iartă-mă tu, mamă!
Că timpul nostru, l-am făcut poveşti.
Acum,
tu să mă ierţi, măicuță,
că ieri la tine n-am ajuns,
să-i spui şi tatii să mă ierte,
dar timpul…..timpul ăsta m-a ucis!

–––––––––––-

Simina PĂUN-MOISE

14 iulie, 2018

Lara GRAFT: în simfonii albastre

în simfonii albastre

 

mă strânge noaptea și mi-e gura sare
un val de strigăte m-ajung
răsună depărtările-n deșertul de mătase
sunt valul nopții ce-n mine mă ascund.

 

mi-s buzele crăpate-n căutare
și nimicesc talazuri fără să le-ating,
strângând în dinți de-amurg și spume
o lacrimă prelinge ușor pe sânul stâng.

 

santalul-‘si varsă-n furii tot nectarul
și goliciunea-și umple cu-asfințiri
storcând din falii de lumini și arii
în simfonii albastre prinse în șiraguri.

 

gătite valuri și mândre se înalță
cât încă noaptea mă strânge-n agonii
zidind lunatici aștri împrejuru-mi
și simt strânsoarea unei noi iubiri.

–––––––––-

 Lara GRAFT

14 iulie, 2018

Alin CUCURUZAN: Drum

Drum

 

La margini de timp,
culorile se amestecă,
se estompeză,
până la desacralizare.
Cenușiu, drumul
pornind din azi
spre nicăieri,
se pierde ușor
și palid,
în pădurea stranie
a cuvintelor – porți,
a cuvintelor – ruguri,
într-un sepulcru inutil
înconjurat de cântece de lebădă,
săpat în cenușa nestinsă
a unui Phoenix,
așteptând să renască
la fiecare răspântie,
la fiecare sfârșit,
ca o fantasmă
plângându-și nemurirea.

–––––––––––––

Alin CUCURUZAN

13 iulie, 2018