Deodată, simt ghiara Morții-n spate, amenințând ca ghionoaie,
Se năpustește mușcând pământul, cu fălci tăioase, sângerânde…
Izbucnesc spre ceruri limbile-i de foc, cu dinți de-oțel și pălălaie,
Scuipând aprinși cărbunii, rânjindu-se la gemetele în hărmălaie,
Ronțăind totul în cale, ca un balaur cu șapte capete, flămânde
Lăsând în urmă-i trupuri, ca rugurile, arzânde…

Secătuiesc lacrimile-n ochii goi, agoniind-ntr-o ultimă suflare…
Ca lavă șiroindă, înghite vietăți, suflete și trupurile omenești…
Mirosul Morții bântuie prin jur, schelete fumegânde pe cărare,
Cu descărnate mâini spre cer, umil cerșind stropul de-ndurare,
Întrebând, cu guri căscate-n ultim răcnet, spre zeitățile cerești,
„Doamne, pe mine, de ce mă pedepsești” ?

Ajunge focu-n poarta bolții, bătând turbat, balaurul mugește,
Împrăștiind tăciuni și scrum, miros de cedru și de carne arsă…
Peste munți și dealuri, prin câmpuri, văi, aleargă și scrâșnește,
Stropind din nări cu vâlvătăi, până și stânca o crapă și topește,
Cu mânie năpustindu-se, prin păduri și peste case se revarsă
Lăsând în urmă-i o umbr-a vieții, ștearsă…

Pe mantia noaptii-ntr-un târziu, lucesc în sumedenii lampioane,
Focul rumegă, scobindu-se-ntre dinți, cu fumegândele crenguțe…
În liniștea mortuară, pe ici colea, vaiete auzi prin arsele amvoane,
Vreun dangăt răgușit de clopot, târșâitul de fantasme în prigoane,
Pe cer și pe pământul ars, clipesc pe-alocuri puzderii de steluțe,
Sufletelor rătăcitoare, aprinse căndeluțe…

—————————–––––-

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

26 iulie, 2018