
Sunt fiul tău pădure
Sunt fiul tău pădure
Mă trag dintr-un stejar
În primăveri celeste
Sunt grindă verde iar.
Sunt fiul tău pădure
Am mamă un arțar
Și frații rugi de mure
Din flori de cihlimbar.
Din sânul tău de rămurea
Seva mă sevuiește
Sunt fiica ta din pădurea
Cetăților rupestre
Sunt fiul tău pădure
Din timp şi până-n timpuri
În viețile-ți cam dure
Te treci prin anotimpuri.
Sunt fiica ta pădure
Şi-n iernile durute
Iar geruri impresure
Cu crengi săpate-n frunte.
Baieri de roşu
Au muscat vârcolacii din Lună
încet, încet,
doar cât să o umple de sânge.
O parte a Cerului plânge,
urlă de durere
scrâşneşte din dinți
şi scoate scântei.
Cealaltă parte doar se amuză,
ca obrajii bunicului
peste care nepoțeii
au strivit o palmă.
Văd mustăți ,
mustăți prelunge
şi mă trec fiorii cunoașterii…
Oare sunt mustățile varcolacilor
pline de sângele lunii muşcate
sau sunt mustățile bunicului,
supărat pe viață
refugiat în Cer.
Sau de teama varcolacilor ?
Și aceștia muşcă și muşcă …
Au înghițit Luna.
A dispărut şi sângele de pe Cer
şi mustățile bunicului
şi colții varcolacilor…
A rămas doar Dunărea
care clipoceşte și clipoceşte
picioarele Orşovei
obosită de atâta tradare
şi indolență.
Cerul nu mai plânge,
a rămas negru de mânie
pe mine,
cea care îmi înec lacrimile feeriei
în Dunăre.
Dar, după un timp
plictisiți de joacă
Vârcolacii au aruncat Luna pe Cer,
deschizând baieri de roşu. Continue reading „Emma POENARIU SERAFIN: Poeme”






Gravură de Kasia Skorupski [S.U.A.]
Confuzia Timpului
VIENA – PRIETENIA
EXAMEN