LA STEAUA POLARĂ 200

… mă bălăceam în tivind de lumină
să simt tainicul Luminii,
Celei dinspre Adevăr !
și câte nu-mi poartă acum păcatul gândurilor
că-mi vine să urlu la Lună,
chiar cu riscul Luna să nu-mi simtă năravul …
am ridicat resemnările-n înzidiri care să stârnească
ividii în țara Marelui Zid,
vânturi năvalnice mă-mbrâuie
și-mi fug visurile-n lumea zăpezilor,
de unde atâția pitici mă nepăstuie-n priviri,
ochii îmi cer să mă spăl pe mâini cu lacrimi,
să uit mai ușor…
tu, STEAUA POLARĂ câte cicatrici mi-ai mustit
în sângerări, fără să-mi lași vindecare,
ura se devine pribeagă chit că și-a primit 30 de creițari,
durerea sapă atât de adânc, de se simte tremur in magmă,
cenușa din sobă mă poartă de umbră
și mocnesc, între spini …
îndur pasul printre iubire și ură,
acele Orologiului și-au înțepenit tălpile -n delictul clipei,
inima-și deschide odăile întunecate și-nvăț lecția de zbor
a fluturelui galben-albastru,
șoapte stâlcite se hrănesc din muzele cu pliuri cusute,
din arcuitu-i îmbibat de cer, un curcubeu își dezveli zborul,
să-i citesc un dicton ce-l purta cu el,
din nici el nu mai știa care lume …
ai grijă, îmi îngâtuia,
lumina sufletului nu merită nicio tipsie,
lasă-l încolo argintul de-ți cere să-ți jelui tristul murgit,
trupul din fum nu trebuie dus la altar !
de ce te repliezi mereu în unghiul cel mort ?
ieși-te din tine și caută mai departe …
vei găsi liniște doar vorbindu-i sufletului tău,
dă-i spovedirea, cere-i ajutor !
sufletul te va urma-n libertate !
acolo tot el te va-nvăța scaldul întru curăție,
acolo …
în Libertate !
și tot sufletul, martor ție în rugă,
va dovedi depărtări înstelate și se va-nturna
cu brațele încărcate de Lumină,
zborul dorului îți va deschide casa inimii,
vei învăța ce greșeală s-o ții închisă,
învață să zburzi !
durerea înapoii dă-o uitării, zburdă deci,
sufletul va duce el greul …
iubirea ce credeai sfâșiată are mugurul viu !!
da,
mi se promisese o margine de Soare,
mi se cerea neminele în implant,
mi se promitea visul în pictural.
PORTRET !
dar acuarela s-a fost pe o pânză de păianjen,
cântecul de mi se cânta avea culorile dorului spălăcite,
mi s-a impus să-mi accept zidul cel rece,
al resemnării …
da,
mă trezeam !
aveam timpanul zguduit în deșteaptă-te,
mi-a fost atât de ușor să-mi știu audul în clar
și ce clar mi-era !
miezul din noapte mă tulbura
zgâriindu-mi litere pe gândurile descojite,
cele trei litere …
căutam esențe !
da,
scoica m-a adus în perlă, dar sufletul rătăcea,
risipind nădejdi apuse …
zorii fierbeau fulgere în amestecuri de lichide solare,
ploile loveau cu sulițe în solzii timpului,
rămas să-mi prindă-n cronici pribegia dorințelor nătânge
și cât nătâng în mine,
cât nătâng …
presărasem sânge de minciună să nu uit basmul,
dar vulpea se fusese la fel de șireată cum legenda,
linsese tot !
mergi înainte prin arama din pădure,
prinde fluturi !
lasă-ți morgana sub hlamida de ispită …
oglinzi nevăzute aduceau maștera clipei
clipa-n cât suspin se stăruia să-mi strige:
întoarce pasul înapoi !
scăpătarea nopții în ziuă mi-a dat curgere prin glas
de furtună rănindu-mă la disjuncția întunericului de lumină,
sângeram printre strigătele zbuciumate ale fulgerelor
care vroiau neapărat victime,
dar trăznetul se arătase o paiață, urât mirositoare, canalie,
trebuia să scot cu repeziciune decorul din istoria faptei,
cu cine mă luptam în fapt ?
iată întrebarea …
ochii ispitei mă ademeniseră atât de orbitor,
că-mi faceam haz cât de mult citise președintele
unei țări în agonie, în două mandate a câte cinci ani …
orbitor se lăsa acum amurgul vârstei,
îmi vroisem să mor,
dar s-au fost niște strigăte …
sufletul își umplea Lumina cu cascade de stele nestinse,
cerul își agăța mulțimi de hamace în ciocuri de luceferi,
erau atâtea scânteieri, că din clocotul sângelui,
păream o piramidă de artificii …
pluteu sufletele acelea pierite ce făceau urmele vieții să
se căineze spre clipa când au pășit în moartea întâmplată,
și-mi cereau să le dau un nimb de neuitare …
COLECTIV !
susura miezul din noapte stingându-și flamura
un moment, cât să ne oprim un respir …
piramida de artifiicii se trecu în mocnit
și iată-mă reflectând:
… clocotul mi-a ieșit din piept,
dar nu m-a luat cu el !
totdeauna cenușa mai mocnește preț de un jar …
în fine,
vroiai buze uscate de durerea pasiunii
vroiai să te scalzi cu zorii în brumă de râu
dar vocea ți se-nnoda-n cântec de lebădă …
totul era dus din sedusul de doi ani, prin care, de fapt
moment cu moment mă scăpai printre degete,
moment cu moment și-n suspin dement …
țipau nopțile nesomnului gând la gând cu mâinile mele,
legate-n tremur de abscisa minciunii,
evisceram otrava risipind doi ani din viață pe abacul ispitei,
primită-n mine cu bună știință …
trădasem !
dar fără sorți de izbândă,
legătura s-a fost în stil Gordian,
mi se cerea un regat pentru un cal,
și li-l dam !
sufletul era îmbâxit de mine, că toate firele de praf
îmi cereau să le scald în sânge …
le-aș fi lăsat !
dar ștergeți poemul acela !
vedeam cum iau foc lacrimile lui Daniela Elena Barbu,
și eu nu mai aveam suflu,
pierdusem pariul cu peștii, cu lacul …
Colonadele de strigoi rupseseră contractul,
se deschideau drumuri de fier peste case cu frunți de oțel,
stăteam chircit lângă rugă,
niciun suspin să se-aprindă !
doar clipa bântuia, bezmetică, peste arderi de tot,
dar Doamne, m-am născut ortodox !… da
și cerul se deschide, nitam-nisam …
Luna, pe sub plete, -mi făcu semn:
-trimit Luceafărul din zori, dinspre ea să-ți aducă scrisoare,
tu doar ai răbdare !
și dispăru, de parcă cerul tot era un scrum …
un pipăi mă trsări … hiiii!
Luceafărul mă trezi și,
lângă candelă, era Scriasoarea, ia:
Marin !
știi, cum să-ți spun …
demult țineam să-ți zic ceva,
(ba chiar scrisesem asta, petecul de hârtie mi-e martor !)
și-acum m-am îngăduit Scrisoare !
Marin,
a propos de cei care-L invocă pe Dumnezeu la tot pasul,
cerând binecuvântare întru fărădelege,
ai văzut cum Dumnezeu nu se lasă batjocorit …
cum, dar, buze de om mărturisesc iubirea
în timp ce sufletul e negru de ceea ce doar iubire nu e ?
cum !?
își atrag blestem loruși prin faptele lor …
eh, dar și Diavolul Îl iubește pe Dumnezeu,
în felul lui,
însă și-ar vrea iubirea și iertarea Lui urmând fărădelegii,
iar Dumnezeu îl lasă să facă ce vrea,
îl îngăduie,
dar nu-l poate readuce la rangul de Înger de Lumină
decât dac-ar părăsi răul, însă latura întunericului
din mereu s-a fost mai îmbietoare,
iar Diavolul n-ar recunoaște nici în ruptul capului că e păcătos,
din mândrie !
uite cum tu, om, poți spune din inimă sângerândă:
’’Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine, păcătosul !’’
el, însă, din mândria păcatului nu poate duce-n mai departe
de ’’… miluiește-mă pe mine …’’
dar uneori și omul, tot așa, arzând dorință pentru păcat,
îi cere Lui Dumnezeu încuviințare,
iar Cela, doar de EL știut, tolerează,
și doar unde e Iubire curată nu e păcat !
(bine-bine, SUPLICIULE, mi te aud: IUBIREA-IUBIRE, hai !)
e păcat acolo unde, în numele Iubirii,
minciuna și înșelăciunea se trag de șireturi cu Adevărul …
voiam să știi cum ți-am gândit gândul de Atunci,
pe vremea cănd eu răsturnam lumini din felinarul lumii
în lacrima cursă pe pervaz din ploile sufletului,
din nori ce parcă și-acum mai cern amintiri din era POLAREI …
mi-aveam rupturi de cer sub pleoapă și pe-obraji
și pe nicăieri tu, de curcubeu mie în zare,
ci risipit în spuma amăgirii …
ah, tu, izvorul meu de iubire cu șipot de vise, pe-atunci
te-am regăsit încătușat în armura nopților,
călări pe insomnii,
plecat la războiul cu tine însuți și împotriva ta ! …
nu mi te mai prelingeai din razele Lunii pe tobogane de șoapte,
pasul ți-era în greu și anevoios,
cărările pe care ți le-ai ales de așternut călcâiului erau reci
și bătute-n pavele de lacrimi și mărăcini …
nu asta ți-am vrut, suflete ce mi te-am înfipt în inimă
să-mi poți înflori în sânge aidoma unei orhidee !!
ți-am vrut splendoare, iar tu m-ai înflorit sânger,
nu ca o iubire, ci ca o rană !
rană de care știam, n-aveam parte de vindec …
de câte ori n-am pus dorului zăbală,
ah, caii dorului !
ce armăsari cu sânge de jăratec …
mi-am jurat nu le mai urc în șea pe pajiștile onirice ale nopții,
nu mă mai poarte în galopul către tu – mi-am vrut …
apoi îmi luam picături de otravă, să dorm
fără picuri de vise în streașina genelor,
somnu-și avea țurțuri de lemn – puteai bate toaca !
urechea era surdă la șoaptele ce-nfrânte,-adormeau,
și ele !
pe maluri streine …
apoi,
un soare bolnav mi se strecura prin geam,
încercam să zâmbesc, dar lacrimi de vise înjunghiate
se târau în Dimineață, albastrul sângelui ei
lăsa dâre din ce în ce mai decolorate … gândeam:
geniu, da !
e mult geniu și prea puțin om …
dar ca orișice geniu, e pustiu,
iar pustiul îngurgitează și picătura de om,
încetul cu încetul …
geniul caută mereu să se vădească peste om
și-l înghite !
îl macină,
încet-încet îl distruge …
la naiba suflet !
de unde inimă care, sărmana,
abia de mai îngână un cerșit în iubind !?
iar omul,
dispărut cu totul !
cu sufletul franjurit în palme și ajuns în fața Lui Dumnezeu,
se vede așezat pe taler …
umanitatea elogiază geniul,
dar Acolo se cântărește greutatea sufletului,
Acolo !
sufletul înghite geniul, oricât s-ar fi fost el de mare,
oricât !
ACOLO !!
și ce rămâne în urmă ?
doar o fantomatică dâră de fum și penița,
penița, ruină de materie, semn că s-a trecut …
dar cui îi mai trebuie ?!
eu îmi vroiam doar omul !!
orișice altceva era complementar …
(ierte-mă geniul !)
ea doar, n-a înțeles …
până și-n dorurile ei eram eu !!
și-n ochii care nu voiau să vadă mă vădeam,
cum să-nțeleagă ?
ți-a dat din seva ei otrava sevei tale,
uf !
și-acum văd rană arsă !
cum să-neleagă deci …
mereu m-am fost,
mereu mă sunt,
mă sunt în tu și-ntru mereu !
cum tu-n adânc de eu …
cel mai adânc adânc de eu !!
eu sunt aripa zborului tău ne-nfrântă de niciun timp
ce fluieră sălbatec aidoma vreunui vânt
peste creste de munți ne-mblânzite,
eu sunt Sărutul !!
Sărutul ce nu se frânge la picioarele nopților fără de stele,
Luna mi-o știu aprinde pe bolta viselor cu degete de gând,
în urma ploilor de dor,
aidoma unui curcubeu de argint !
și sunt cuvânt răstignit pe altarele aceluiași vis ne-mplinit
până când mi te-ai fi venind,
cuiele din miezul inimii să le frângi,
în nopți în care venindul nu ți-ar mai fi plecând,
în fuioare de fum …
printre anotimpuri vei învăța să mă respiri,
oxigen din memoria apei plânsă din cochilia ochilor
în văpaia clipelor fără de drum,
tu !
cel care și-atunci când îmi rămâi, mi te risipești …
știam încă de pe Atunci !
vânzarea sufletelor la tarabă nu s-a inventat astăzi,
secole de-a rândul și-au scurs peste istorii trădările,
Diavolul era prezent încă de la Facerea Lumii,
Diavolul a împânzit ispita !
dar eu,
EU !!
prin IUBIREA-IUBIRE, te-am răscumpărat …
da, mi te-am răscumpărat !
o știe doar DUMNEZEU !
tu ?
tu se va trebui să-ți arzi urmă de dor trecut,
pânză nouă să pui din zbatere de inimă și frământ de simțire
veșmântului cel nou,
sub care tu și eu, eu și tu,
UNULne !!
ce-am frânt SUPLICIU pentru noi,
da-da, SUPLICIU FRÂNT DE NOI !
iată noua egidă !!
… hmm,
ceva sfâșiu tăcea atât de-adânc în mine,
dar recele spinării sfârâia …
am împăturit Scrisoarea,
mi-am pus-o-n sân s-o știe fiorii,
Cerul tremura de-i clănțăneau dinții,
timbrul purta pecetea Lunei …
o lacrimă-mi sfâșia-n tremurul inimii !

————————————-

Marta Polixenia MATEI – Mărțișor,
Marin BEȘCUCĂ,
Dumbrava Roșie

27 iulie, 2018