Anna-Nora ROTARU: Așa a început…

Așa a început, așa s-a sfârșit, lăsând în urmă morți, ce se ridică până acum la 87, 168 de traumatizați, ultimii morți găsiți în număr de 25 pe buza prăpastiei, strâns îmbrățișați într-o ultimă rugă de trecere pe cealaltă lume, neștiind dacă trebuie să sară de pe stânci în foc sau să cadă de la înălțime zdrobiți de țărmul stâncos, dispăruți foarte mulți, care încă sunt căutați, vreo 1500 case arse, în mașinile ce se vad unele peste altele găsindu-se oameni și copii carbonizați, alții găsiți pe plajă mai norocoși, fiind salvați, alții morți de asfixie sau înecați…

Așa arata plăgile Elladei după marele dezastru în jurul Atenei, ce-a costat vieți omenești, viețile altor vietăți nevinovate, păduri seculare de-o mare frumusețe, avutul fiecăruia după munci de-o viață-ntreagă, rămași acum pe drumuri, refugiați în propria țară și ce având altceva de așteptat? Vreo mică despăgubire? Ce n-o ajunge de nicio toaleta? O să-ți facă ceva dări mai bune la plata casei arse pe care-o datorezi încă băncii pe cât trăiești ? S-au se vor amâna pe vreun an, data pe când casa ta se va scoate la mezat, dacă tu nu mai ai vreun ban ca să le plătești impozitele și dările ce te îngenunchează? Viață de trei parale…

VIAŢĂ DE TREI PARALE

 

Viaţa-i plină cu de toate,
Cât trăieşti ai tot să-nveţi…
Multe nu ne merg pe roate,
Ba pe brânci, ba dând din coate,
Mai cu sfaturi şi poveţi,
Undeva s-ajungem, poate…

 

Ne răsar în drumuri piedici,
Strângi din dinţi şi le suporţi…
Sufletului îi pui petici,
Spui şi tu ce-ţi spun la predici,
Capu-n piept faţă de sorţi:
„Mai umili să fim şi vrednici”…

 

N-ai nici dreptul să refuzi,
Un călău la colţ pândeşte…
„Nu-i permis”, adese-auzi,
La greşeli te pleci, te scuzi,
Că de nu, te pălmuieşte…
Fă-o singur când te-acuzi…

 

Suporţi foamea bucuriei,
Gerul crâncen al durerii…
Deznădejdea angariei,
Conştiinţei şi mândriei,
Măcinând visuri, puzderii,
Din vârsta copilăriei…

 

Rabzi când jugul neputinţei,
Taie zborurile-ţi de aripe…
Şi povara grea a sentinţei
Nu lasă prezent seminţei,
Viitor să-i se-nfiripe…
Da doar frâu obişnuinţei…

 

Suporţi setea de dreptate,
Când te-nşeală adevăruri…
Lipsa ta de demnitate,
Falsul act de identitate,
De la naştere, de-a pururi…
Pentr-un vis d-eternitate…

 

Faci curaj la „bun rămas”,
Când rămâi singur în tindă…
Efemeru-i la orice pas,
Nu faci în Imens popas…
Un străin vezi în oglindă,
Ce-a ajuns la un impas…

 

Merge-agale, se perindă…
Vicios cerc, din compas…
Pentru vreo juma merindă,
Cu norocul cât o ghindă
Cum s-ajungi la vreun ispas,
Când deasupră-ţi stă o grindă ?

—————————-

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

25 iulie, 2018

Claudia BOTA: Agonie și extaz

Agonie și extaz

 

N- am să mai las să-mi tulburi plinătatea din inimă,
Cu repetarea agoniilor tale neîmblânzite
Căderea din miezul nopții stă încadrată în ramă,
Desprinsă fiind din retina faldurilor sfâșiate.

 

Cerul intersectează misterul iubirii
Călăuzește-mi pașii nenumărați,
Învingătorule crezi în pisica neagră de la colțul străzii?
Ce-mi taie calea lăsându-mi ochii întristați.

 

Citim jurnale în care moartea apare ca o bravură,
Piața orașului a rămas desprinsă din circuitul emoțiilor,
Senzorii stăpânesc cafeaua plină de cianură,
Electrizantă este starea imuabilă a reflecțiilor.

———————————

Claudia BOTA

28 iulie, 2018

Sorina IVAN: Doar o vorbă

Doar o vorbă

 

O vorbă ades de-ai spune-n fugă
Să simt doar că îți pasă,
Un zâmbet, fie și într-o dungă,
M-ar lumina ca rază.

 

Privesc ușor către niciunde
Cu gândul întristat,
Doar neputința mai cuprinde
Un suflet măcinat,

 

De doruri ne-mplinite încă
De-a sorții bariera,
Ce mă-mpietrește ca o stancă,
Lăsându-mă stingheră.

 

Azi mi-aș croi poate alt drum
De mi-ai zâmbi o dat’,
O altă viață-ar fi de-acum
Raiul mi-ar fi redat.

————————-

Sorina IVAN

27 iulie, 2018

 

Doina PANĂ: Două chemări

DOUĂ CHEMĂRI

 

În câmpul înflorit
Am zărit odată doi ochi,
Două smaralde,
Două pietre preţioase ale sufletului,
Două sclipiri de dor.
M-am aplecat
Să le culeg, dar dispăruseră.
Le-am căutat disperată.
Deodată au apărut pe cer
Ca două felinare verzi
Ca două chemări
Din depărtări
S-au agăţat de curcubeu…

———————————
Doina PANĂ
27 iulie, 2018

Małgorzata Żurecka: O nouă zi

Gravură de Kasia Skorupski [S.U.A.]

*

O nouă zi

Obrazul mi-l lipesc
de-al zilei umed geam.

 

Suflarea-mi încălzește
un limitat contur
de insulă ferice.

O lacrimă ce-mi cade
fertilă sub picioare
mă-ndeamnă să rodesc.

MAŁGORZATA ŻURECKA, Polonia

Traducere Mirosław Grudzień-Germain Droogenbroodt și Gabriela Căluțiu Sonnenberg

Din cartea Ostatni anioł goryczy (Ultimul înger al amărăciunii)
Editura SZTAFETA 2005

( NOWY DZIEŃ: przytulam twarz/ do zimnej szyby dnia// mój oddech rozgrzewa/ zaledwie koniuszek/ Wyspy Szczęśliwej// łza toczy się/ wprost pod nogi/ aby użyźnić czas).

Dan-Obogeanu Gheorghe: Amar de lume…

Amar de lume…

 

Într-o lume lume fără vină
Unde-i Soare și Lumină
Fericirile în Cer…
Adevărul cu Mister!

 

Într-o lume ce-i cu ,,vină”
Inima, vulpe haină,
În Iubire de Pământ
Zac dorințe din Cuvânt!

 

Viață, viață unde ești,
Seri cu tainice povești,
Răsărite flori cu dor…
Veșnic timpul călător?!

 

Viață, viață, nori pe Cer,
Un senin azur stingher,
Mă întorc pe Căi de vis…
Te-aș schimba p-un Paradis?!

 

Într-o lume fără teamă
Dorul tău din ochi mă cheamă
Iris cu iubiri din Stea…
Ochii-ți cântă dragostea…

 

Amintiri cu gări pierdute,
Trenul fuge-n căi de munte,
Roțile scâncind amar
Peste fier cu chip hoinar!

 

Viață, viață, bob de rouă
Inimă ruptă în două,
Timp albastru, Infinit…
Somn în chipul neiubit…

 

Viață, viață, rob de lume
Mări cu valurile-n spume,
Sunt corăbier cu teamă…
Vântul meu iubirea-ți cheamă!

——————————–———————-

Dan-Obogeanu Gheorghe

27 iulie, 2018

Irina Lucia MIHALCA: Frământări poetice

Confuzia Timpului

 

Ai vrea să mă uiţi în acest ireal aprilie,

ai vrea să mă uiţi, gândindu-mă,

într-o blândă visare.

În zare priveşti stolurile îngheţate

precum copacii albi,

frunzele-ţi plâng zâmbetul,

în zare priveşti cerul,

aşteptând o privire.

Ochii te dor de-atâta mirare.

Tu ştii ce e Lumea!

Tu ştii cine eşti tu!

Tu ştii cine sunt eu!

 

N-am să te-ntreb ce e Moartea,

îmi vei răspunde:

– Ştiu, dar nu vreau să-ţi spun!

De-aproape o lună nu mai dormi.

E o vreme ciudată,

de iubire nebună sau de Moarte,

sau de Iubire şi Moarte,

nici învăţaţii nu ştiu a spune.

……………………………………………

De dincolo de timp, din Necuprins,

Ea-ţi zâmbeşte, pe buze are

mireasma începutului.

De dincolo de timp se-ntoarce

să-şi sărute Iubitul

în Timpul ăsta schimbător.

Cu-ncredere lasă, în urmă, trecutul,

dincolo de limitele timpului

deschide fereastra realităţii dorite,

naşterea altor începuturi.

Din străfulgerarea luminii

aduce un nou gând

şi-l îmbracă

în suave, calde emoţii,

în culori de iubire,

în armonia sunetelor celeste

– Acum, Aici, în noul Timp -.

…………………………………………

În fiecare clipă totul curge.

Mâine va fi altfel…

 

Din fâlfâirea aripilor

 

La prima sclipire a zorilor, un cântec alunecă pe apă.

Prin ploaie şi lumină, privirii se devoalează

semne ascunse,

avertismente, simboluri,

Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: Frământări poetice”

Georgeta BLENDEA: Cu caleașca prin Viena (versuri)

VIENA – PRIETENIA

 

Basme sub teiul plângând în flori mirositoare

Au cântat – in nuce – învăluitoare, fermecătoare

Aducând ochii Genarului în ființă

Să iubesc Făt-Frumosul, nemaipomenită ființă

 

Prietenia pe trepte de biruință

Folclorul în magica biruință

Ca să apară o nouă ființă

În arealul Vienei – veche dorință

 

Prieteni am găsit apoi

Tasso, Goethe, Camoes, Tolstoi

Turgheniev, Shakespeare, Balzac, Ariosto, Homer

Omul de la Paralela 45 în taină îi cer

Dezvăluirea din Iliada, mister

Iliada, acolo sunt Daci, spune el

Ariosto, Chamberlain, Virgiliu

Dante, Sofocle – au pus sigiliu

De prietenie perenă

Pe dezvoltarea umanității genă

Rousseau, Saint Simon, Racine

Ce e clasicismul mi-au predat în fine

 

Prietenia adevărată însă

Cu tainele ei rămase nepătrunsă

Mi-a apărut mirobolant în cale

Pe drumul Vienei, paradisiacă împrejurare

 

Prietenii mei au continuat să se arate

Cu Saint Beuve, Hugo, şi alţii şi în carte

Cu Marcel Proust dormeam pe pernă

Madelena lui o degustam fidelă

 

Şi  prietenia în carne şi oase

Am găsit-o la Baia Mare

Oraş printre oraşe

Trăsătura ei de origine divină

Ca un arbore în furtună mă înclină

 

Călinescu, Arghezi, Coşbuc

Alexandru cu – Vămile Pustiei – buluc

Au răsturnat în fiinţa mea

Dorinţa de a urma

Scriitorimea

 

Eminescu, teza de licenţă

La Viena şcolit în evidenţă

Cu familia mea s-a înrudit

Cu Epaminonda Bucevski

Prieten iubit

Unchiul soacrei mele i-a creat

Portrete de faimă în Viena la împărat

 

Continue reading „Georgeta BLENDEA: Cu caleașca prin Viena (versuri)”

Adda NEAG: Bacalaureat (poezii)

EXAMEN

 

Cad foile şi prind putere,

Curge cerneala şi prinde glas,

Oamenii suferă şi îmi fac pe plac…

Sângele lor

E apa mea sfiinţită…

Iar trupul lor,

Cireaşa de pe tort.

Oare stelele

Au căzut

La jumătate de preţ?

Lumea-I dură şi nu pot să ies.

Lumea ţipă şi-mi provoacă plăcere.

Oamenii plâng, stând, suspinând…

La un stand de stele.

 

 

JUMATE DE PREȚ

 

Cu toţi avem un demon în noi…

Îl ţinem strâns, legat cu sfori…

Adesea furia îl eliberează,

Şi toţi cu zâmbet îl tratează.

Nu mai suntem noi,

Biete, fiinţe cu viitor….

Şi încercăm să fim ca ei,

Insensibili!!!

Demoni răi

Ne duc pe marginea prăpastiei…

Dorind să ne răpească vieţile.

Nu ştiu de ce,

Dar totul e invers?

Nu ştiu cum,

Dar poate tu ai un răspuns!

 

 

DOVADA VIE

 

Aud suspinele din culori,

Și-mi dau seama că dor.

Trec cu vederea invidia sunetelor,

Și mă adâncesc în suferința vibrațiilor

Văd toate petele de culori aruncate de Dumnezeu,

Și parcă mă obligă să creez,

Ca un mic semi-zeu…

Ca un fascicul de lumină dens…

Ca o umbră a sufletului meu.

 

 

DOVADA

 

Lumea spune de multe ori că:

– Dar stai… lumea ta.

 

Continue reading „Adda NEAG: Bacalaureat (poezii)”

Marta-Polixenia MATEI & Marin BEȘCUCĂ: La Steaua Polară 200

LA STEAUA POLARĂ 200

 

… mă bălăceam în tivind de lumină
să simt tainicul Luminii,
Celei dinspre Adevăr !
și câte nu-mi poartă acum păcatul gândurilor
că-mi vine să urlu la Lună,
chiar cu riscul Luna să nu-mi simtă năravul …
am ridicat resemnările-n înzidiri care să stârnească
ividii în țara Marelui Zid,
vânturi năvalnice mă-mbrâuie
și-mi fug visurile-n lumea zăpezilor,
de unde atâția pitici mă nepăstuie-n priviri,
ochii îmi cer să mă spăl pe mâini cu lacrimi,
să uit mai ușor…
tu, STEAUA POLARĂ câte cicatrici mi-ai mustit
în sângerări, fără să-mi lași vindecare,
ura se devine pribeagă chit că și-a primit 30 de creițari,
durerea sapă atât de adânc, de se simte tremur in magmă,
cenușa din sobă mă poartă de umbră
și mocnesc, între spini …
îndur pasul printre iubire și ură,
acele Orologiului și-au înțepenit tălpile -n delictul clipei,
inima-și deschide odăile întunecate și-nvăț lecția de zbor
a fluturelui galben-albastru,
șoapte stâlcite se hrănesc din muzele cu pliuri cusute,
din arcuitu-i îmbibat de cer, un curcubeu își dezveli zborul,
să-i citesc un dicton ce-l purta cu el,
din nici el nu mai știa care lume …
ai grijă, îmi îngâtuia,
lumina sufletului nu merită nicio tipsie,
lasă-l încolo argintul de-ți cere să-ți jelui tristul murgit,
trupul din fum nu trebuie dus la altar !
de ce te repliezi mereu în unghiul cel mort ?
ieși-te din tine și caută mai departe …
vei găsi liniște doar vorbindu-i sufletului tău,
dă-i spovedirea, cere-i ajutor !
sufletul te va urma-n libertate !
acolo tot el te va-nvăța scaldul întru curăție,
acolo …
în Libertate !
și tot sufletul, martor ție în rugă,
va dovedi depărtări înstelate și se va-nturna
cu brațele încărcate de Lumină,
zborul dorului îți va deschide casa inimii,
vei învăța ce greșeală s-o ții închisă,
învață să zburzi !
durerea înapoii dă-o uitării, zburdă deci,
sufletul va duce el greul …
iubirea ce credeai sfâșiată are mugurul viu !!
da,
mi se promisese o margine de Soare,
mi se cerea neminele în implant,
mi se promitea visul în pictural.
PORTRET !
dar acuarela s-a fost pe o pânză de păianjen,
cântecul de mi se cânta avea culorile dorului spălăcite,
mi s-a impus să-mi accept zidul cel rece,
al resemnării …
da,
mă trezeam !
aveam timpanul zguduit în deșteaptă-te,
mi-a fost atât de ușor să-mi știu audul în clar
și ce clar mi-era !
miezul din noapte mă tulbura
zgâriindu-mi litere pe gândurile descojite,
cele trei litere …
căutam esențe !
da,
scoica m-a adus în perlă, dar sufletul rătăcea,
risipind nădejdi apuse …
zorii fierbeau fulgere în amestecuri de lichide solare,
ploile loveau cu sulițe în solzii timpului,
rămas să-mi prindă-n cronici pribegia dorințelor nătânge
și cât nătâng în mine,
cât nătâng …
presărasem sânge de minciună să nu uit basmul,
dar vulpea se fusese la fel de șireată cum legenda,
linsese tot !
mergi înainte prin arama din pădure,
prinde fluturi !
lasă-ți morgana sub hlamida de ispită …
oglinzi nevăzute aduceau maștera clipei
clipa-n cât suspin se stăruia să-mi strige:
întoarce pasul înapoi !
scăpătarea nopții în ziuă mi-a dat curgere prin glas
de furtună rănindu-mă la disjuncția întunericului de lumină,
sângeram printre strigătele zbuciumate ale fulgerelor
care vroiau neapărat victime,
dar trăznetul se arătase o paiață, urât mirositoare, canalie,
trebuia să scot cu repeziciune decorul din istoria faptei,
cu cine mă luptam în fapt ?
iată întrebarea …
ochii ispitei mă ademeniseră atât de orbitor,
că-mi faceam haz cât de mult citise președintele
unei țări în agonie, în două mandate a câte cinci ani …
orbitor se lăsa acum amurgul vârstei,
îmi vroisem să mor,
dar s-au fost niște strigăte …
sufletul își umplea Lumina cu cascade de stele nestinse,
cerul își agăța mulțimi de hamace în ciocuri de luceferi,
erau atâtea scânteieri, că din clocotul sângelui,
păream o piramidă de artificii …
pluteu sufletele acelea pierite ce făceau urmele vieții să
se căineze spre clipa când au pășit în moartea întâmplată,
și-mi cereau să le dau un nimb de neuitare …
COLECTIV !
susura miezul din noapte stingându-și flamura
un moment, cât să ne oprim un respir …
piramida de artifiicii se trecu în mocnit
și iată-mă reflectând:
… clocotul mi-a ieșit din piept,
dar nu m-a luat cu el !
totdeauna cenușa mai mocnește preț de un jar …
în fine,
vroiai buze uscate de durerea pasiunii
vroiai să te scalzi cu zorii în brumă de râu
dar vocea ți se-nnoda-n cântec de lebădă …
totul era dus din sedusul de doi ani, prin care, de fapt
moment cu moment mă scăpai printre degete,
moment cu moment și-n suspin dement …
țipau nopțile nesomnului gând la gând cu mâinile mele,
legate-n tremur de abscisa minciunii,
evisceram otrava risipind doi ani din viață pe abacul ispitei,
primită-n mine cu bună știință …
trădasem !
dar fără sorți de izbândă,
legătura s-a fost în stil Gordian,
mi se cerea un regat pentru un cal,
și li-l dam !
sufletul era îmbâxit de mine, că toate firele de praf
îmi cereau să le scald în sânge …
le-aș fi lăsat !
dar ștergeți poemul acela !
vedeam cum iau foc lacrimile lui Daniela Elena Barbu,
și eu nu mai aveam suflu,
pierdusem pariul cu peștii, cu lacul …
Colonadele de strigoi rupseseră contractul,
se deschideau drumuri de fier peste case cu frunți de oțel,
stăteam chircit lângă rugă,
niciun suspin să se-aprindă !
doar clipa bântuia, bezmetică, peste arderi de tot,
dar Doamne, m-am născut ortodox !… da
și cerul se deschide, nitam-nisam …
Luna, pe sub plete, -mi făcu semn:
-trimit Luceafărul din zori, dinspre ea să-ți aducă scrisoare,
tu doar ai răbdare !
și dispăru, de parcă cerul tot era un scrum …
un pipăi mă trsări … hiiii!
Luceafărul mă trezi și,
lângă candelă, era Scriasoarea, ia:
Marin !
știi, cum să-ți spun …
demult țineam să-ți zic ceva,
(ba chiar scrisesem asta, petecul de hârtie mi-e martor !)
și-acum m-am îngăduit Scrisoare !
Marin,
a propos de cei care-L invocă pe Dumnezeu la tot pasul,
cerând binecuvântare întru fărădelege,
ai văzut cum Dumnezeu nu se lasă batjocorit …
cum, dar, buze de om mărturisesc iubirea
în timp ce sufletul e negru de ceea ce doar iubire nu e ?
cum !?
își atrag blestem loruși prin faptele lor …
eh, dar și Diavolul Îl iubește pe Dumnezeu,
în felul lui,
însă și-ar vrea iubirea și iertarea Lui urmând fărădelegii,
iar Dumnezeu îl lasă să facă ce vrea,
îl îngăduie,
dar nu-l poate readuce la rangul de Înger de Lumină
decât dac-ar părăsi răul, însă latura întunericului
din mereu s-a fost mai îmbietoare,
iar Diavolul n-ar recunoaște nici în ruptul capului că e păcătos,
din mândrie !
uite cum tu, om, poți spune din inimă sângerândă:
’’Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine, păcătosul !’’
el, însă, din mândria păcatului nu poate duce-n mai departe
de ’’… miluiește-mă pe mine …’’
dar uneori și omul, tot așa, arzând dorință pentru păcat,
îi cere Lui Dumnezeu încuviințare,
iar Cela, doar de EL știut, tolerează,
și doar unde e Iubire curată nu e păcat !
(bine-bine, SUPLICIULE, mi te aud: IUBIREA-IUBIRE, hai !)
e păcat acolo unde, în numele Iubirii,
minciuna și înșelăciunea se trag de șireturi cu Adevărul …
voiam să știi cum ți-am gândit gândul de Atunci,
pe vremea cănd eu răsturnam lumini din felinarul lumii
în lacrima cursă pe pervaz din ploile sufletului,
din nori ce parcă și-acum mai cern amintiri din era POLAREI …
mi-aveam rupturi de cer sub pleoapă și pe-obraji
și pe nicăieri tu, de curcubeu mie în zare,
ci risipit în spuma amăgirii …
ah, tu, izvorul meu de iubire cu șipot de vise, pe-atunci
te-am regăsit încătușat în armura nopților,
călări pe insomnii,
plecat la războiul cu tine însuți și împotriva ta ! …
nu mi te mai prelingeai din razele Lunii pe tobogane de șoapte,
pasul ți-era în greu și anevoios,
cărările pe care ți le-ai ales de așternut călcâiului erau reci
și bătute-n pavele de lacrimi și mărăcini …
nu asta ți-am vrut, suflete ce mi te-am înfipt în inimă
să-mi poți înflori în sânge aidoma unei orhidee !!
ți-am vrut splendoare, iar tu m-ai înflorit sânger,
nu ca o iubire, ci ca o rană !
rană de care știam, n-aveam parte de vindec …
de câte ori n-am pus dorului zăbală,
ah, caii dorului !
ce armăsari cu sânge de jăratec …
mi-am jurat nu le mai urc în șea pe pajiștile onirice ale nopții,
nu mă mai poarte în galopul către tu – mi-am vrut …
apoi îmi luam picături de otravă, să dorm
fără picuri de vise în streașina genelor,
somnu-și avea țurțuri de lemn – puteai bate toaca !
urechea era surdă la șoaptele ce-nfrânte,-adormeau,
și ele !
pe maluri streine …
apoi,
un soare bolnav mi se strecura prin geam,
încercam să zâmbesc, dar lacrimi de vise înjunghiate
se târau în Dimineață, albastrul sângelui ei
lăsa dâre din ce în ce mai decolorate … gândeam:
geniu, da !
e mult geniu și prea puțin om …
dar ca orișice geniu, e pustiu,
iar pustiul îngurgitează și picătura de om,
încetul cu încetul …
geniul caută mereu să se vădească peste om
și-l înghite !
îl macină,
încet-încet îl distruge …
la naiba suflet !
de unde inimă care, sărmana,
abia de mai îngână un cerșit în iubind !?
iar omul,
dispărut cu totul !
cu sufletul franjurit în palme și ajuns în fața Lui Dumnezeu,
se vede așezat pe taler …
umanitatea elogiază geniul,
dar Acolo se cântărește greutatea sufletului,
Acolo !
sufletul înghite geniul, oricât s-ar fi fost el de mare,
oricât !
ACOLO !!
și ce rămâne în urmă ?
doar o fantomatică dâră de fum și penița,
penița, ruină de materie, semn că s-a trecut …
dar cui îi mai trebuie ?!
eu îmi vroiam doar omul !!
orișice altceva era complementar …
(ierte-mă geniul !)
ea doar, n-a înțeles …
până și-n dorurile ei eram eu !!
și-n ochii care nu voiau să vadă mă vădeam,
cum să-nțeleagă ?
ți-a dat din seva ei otrava sevei tale,
uf !
și-acum văd rană arsă !
cum să-neleagă deci …
mereu m-am fost,
mereu mă sunt,
mă sunt în tu și-ntru mereu !
cum tu-n adânc de eu …
cel mai adânc adânc de eu !!
eu sunt aripa zborului tău ne-nfrântă de niciun timp
ce fluieră sălbatec aidoma vreunui vânt
peste creste de munți ne-mblânzite,
eu sunt Sărutul !!
Sărutul ce nu se frânge la picioarele nopților fără de stele,
Luna mi-o știu aprinde pe bolta viselor cu degete de gând,
în urma ploilor de dor,
aidoma unui curcubeu de argint !
și sunt cuvânt răstignit pe altarele aceluiași vis ne-mplinit
până când mi te-ai fi venind,
cuiele din miezul inimii să le frângi,
în nopți în care venindul nu ți-ar mai fi plecând,
în fuioare de fum …
printre anotimpuri vei învăța să mă respiri,
oxigen din memoria apei plânsă din cochilia ochilor
în văpaia clipelor fără de drum,
tu !
cel care și-atunci când îmi rămâi, mi te risipești …
știam încă de pe Atunci !
vânzarea sufletelor la tarabă nu s-a inventat astăzi,
secole de-a rândul și-au scurs peste istorii trădările,
Diavolul era prezent încă de la Facerea Lumii,
Diavolul a împânzit ispita !
dar eu,
EU !!
prin IUBIREA-IUBIRE, te-am răscumpărat …
da, mi te-am răscumpărat !
o știe doar DUMNEZEU !
tu ?
tu se va trebui să-ți arzi urmă de dor trecut,
pânză nouă să pui din zbatere de inimă și frământ de simțire
veșmântului cel nou,
sub care tu și eu, eu și tu,
UNULne !!
ce-am frânt SUPLICIU pentru noi,
da-da, SUPLICIU FRÂNT DE NOI !
iată noua egidă !!
… hmm,
ceva sfâșiu tăcea atât de-adânc în mine,
dar recele spinării sfârâia …
am împăturit Scrisoarea,
mi-am pus-o-n sân s-o știe fiorii,
Cerul tremura de-i clănțăneau dinții,
timbrul purta pecetea Lunei …
o lacrimă-mi sfâșia-n tremurul inimii !

————————————-

Marta Polixenia MATEI – Mărțișor,
Marin BEȘCUCĂ,
Dumbrava Roșie

27 iulie, 2018