Stropii de ploaie se scurg în şiroaie,
Cad pe streaşină, sacadat, pe pervaz…
Vântul gemând copacii-i desfoaie,
Frunze împrăştie-n vârtej, pe izlaz !

Ramuri dezgolite în taină plâng dorul,
Vara s-a scurs prin hume, hârtoape…
Păsările din cuib departe-şi duc zborul,
Imaginea lor mă doare sub pleoape !

Bat în geam copacii îndoliaţi şi mov,
Crengile se-ndoaie, se-ntind la pământ…
Intră-n odaia-mi cu cernitul alcov,
În sufletu-mi mov, sub movul veşmânt !

Braţul îmi întinde o violacee tristeţe,
Cuib fac pe ram deznădejdea, mâhnirea…
Purtată ca frunza pe râu, prin ostreţe,
Inima-mi cată-n genuni împlinirea !

Mă duc paşii în neştire peste umedul asfalt,
Aruncând priviri fugare, poate văd vreun trecător…
Nu mă lasă însă ploaia cu săgeţile-i de smalt,
Doar statuia-nţepenită-n piedestalu-i de bazalt,
Mă priveşte cu tristeţe plângând parcă-ncetişor,
Visând pasu-mi trecător…

Tot mai mult s-aşterne noaptea peste arborii din parc…
Des clipind, somnoroase felinare las-o dâră ruginie…
Prin coroanele deasupră-mi-ngemănate într-un arc,
Picură lacrimi şuvoaie de la nori scăpaţi din ţarc,
Clipocind, râuleţe şi băltoace fac în huma cafenie,
Iar în ceruri… simfonie…

Doar un câine vagabond trece drumul spre Oriunde,
Şi el singur ca şi mine cu ochi plânşi în rugăminte…
Căutăm un loc prin lume încercând a ne pătrunde,
Bătând porţi de Paradis, fără nimeni a răspunde,
La un strigăt de chemare, la o rugă-n cele sfinte…
Cineva, că să ne-alinte…