Acolo unde cerul şi pământul se unesc
Norii-au plecat, ploaia s-a oprit,
simţi răcoarea şi miresmele serii?
Închide ochii, ascultă-i simfonia!
– Cu tine nu mai simt nimic,
mă tulbură această melodie.
În aburii liniştii,
timpul pare să se fi oprit,
prin fiecare poveste
te urmez într-un alt timp.
Priveşte cerul, ascultă-i şoapta!
Ce e frumosul dincolo de un gând?
Prin curba privirii, o apostilă
– asocieri, atingeri, emoţii, stări
ce-şi poartă departe matricea-n noi… -.
Suntem reflectarea
unui creator absolut, desăvârşit,
cu cât ne adâncim în El
deschidem porţi nebănuite azi,
dar mâine poate fi
iluminarea eternului din noi.
Suntem gânduri într-o mare de gânduri,
nu pescuim nimic necunoscut,
doar ceea ce cunoaştem.
Suntem goi şi descoperiţi în faţa Lui.
Să nu frângi aripile nimănui!
În adierea nopţii desfă pumnii
şi lasă fluturii să zboare!
– Nu pot, de teamă să nu te scap,
nu am puterea să rezist unei profunde iubiri!
Între lume şi tine plutesc,
în adâncimea cerului doar pe tine te văd.
Te caut în fiorul pe care mi-l transmiţi
în lumina eternei încântări.
Nimic din tine nu-mi este străin,
mă porţi fascinat spre zări senine
şi clipe noi ale paradisului,
pentru acum, aici, dar şi pentru
acel veşnic acord al armoniei depline.
– Zborul spre tine-i viu, om frumos al inimii mele,
spre destinaţia finală,
în dansul spiritului te-am văzut.
O mare învolburată,
un mister eşti, ochii tăi mă răscolesc!
În aureola timpului, culcată în pliurile spiritului,
sunt doar un gând multiplicat
în evantaiul gândurilor. Tu cine eşti?
– Ecoul tău, un veşnic căutător!
Vreau mult mai mult din tine.
Sunt una cu tine, cu lumea,
cu cerul, cu marea, cu vântul,
cu lumile din fiecare.
Mă-ndrept în cel mai tainic loc,
acolo unde
cerul şi pământul se unesc.
În colţul ochilor, o picătură de rouă
topită într-o lacrimă este inima ta,
sufletul tău
mereu va fi călător
spre-acel tărâm unde mă vei întâlni…
Aici, acolo, pretutindeni
Te simt al fluturilor,
ca semn că iubirea există, visule!
Pe malurile apelor, sub clar de lună,
plutim împreună,
de mână cu cerul, prin imaginile
ce trec prin noi, zărim ţărmul speranţei.
– Ce frumoasă, mereu cu privirea căutând,
înconjurată de-o aură, răscolind lumile!
Pe-un alt obraz al pământului
suntem învăluiţi în mătasea
din care sunt întreţesute dorinţele.
Un dans în alb sunt ninsorile de clipe!
Ai o putere colosală,
eşti lume din lumi fără de capăt,
ai descoperit ceva ce nu cunoşteai,
în acest triunghi al universurilor.
– Unde eşti?– mă-ntrebi.
Aici, acolo, pretutindeni,
în inima noastră, iar tu,
acolo, aici, aproape, departe…
– Despică-mi trupul şi satură-te,
mergi pe fiecare centimetru,
descoperă-mi sunetul
ce te-aduce mai aproape! – îmi şopteşti.
Te simt în valul mişcărilor,
împreună păşim în dansul sunetului!
– Eşti! Doamne ce minune, te aşteptam,
o lacrimă îţi fură zâmbetul!
Îţi cos inima de cer, o pânză infinită
am să te prind pentru a te picta
în toate nuanţele vieţii!
– În pas de dans, zidită-n mine,
pe aripile vântului, spre lumea unde
fiecare mişcare înseamnă un sărut,
noaptea nu există.
În mâinile tale neantul are un sens,
o flacară arde acolo, luminând drumul,
o adâncire, o scufundare-n târâmurile
unde se-ascund iubirile netulburate.
Cum să mă eliberez?
Ia-mi inima şi ai tot, dă-mi inima,
a mea demult îţi aparţine,
prezentă eşti, oricum, în fiecare gând,
aici, acolo, pretutindeni…
Cine e începutul şi sfârşitul?
Iarna e ca un cearşaf aşezat
peste trupul tău, Fiu al Stelelor.
Încă e ceaţă la malul iubirii,
însă de mână cu tine
niciun taifun nu ne va atinge,
frica de necunoscut,
senzaţia de infinit, acordul iubirii
sau fuga pasiunii,
acea mişcare a ei între lumi,
între lumile noastre,
arpegiul de la do al meu
la do al tău, misterios ritm,
un etern pas spre noi
în acest segment de vibraţie.
Închide ochii! Printre linii şi spaţii
vei simţi flacăra caldă,
milioane din tine
dornice să se contopească în mine,
în apele în care nu am mai fost.
Ai simţit că nu îţi mai aparţii,
vei fi mereu acolo, corăbierul în apele
fără de ţărmuri şi lumi fără sfârşit.
Mereu va fi nevoie de un alt potop şi-o altă arcă,
să fii cu mine în orice petală de floare
şi rază de zâmbet,
în culoare, mişcare,
în asocieri de cântec şi lacrimă,
în parfum de infinit,
în clipe şi zile, în orice furtuni,
în pacea care ne-mbrăţişează
când lumea ne priveşte.
Acum păşim peste adâncuri,
cu tine nici adâncurile nu mai sunt pustii,
vei face punţi peste inimile noastre.
Lumina coboară în noua viaţă
ce părea a fi agăţată de un bulgăre de humă,
eliberând toate focurile din ea însăşi.
De mâinile noastre sunt prinse cerurile,
niciodată nu se termină ceva în viaţă.
Cine e începutul şi sfârşitul,
cine e dincolo de aceste imagini?
————————————
Irina Lucia MIHALCA
București
25 septembrie, 2018