Plâng cosițele-i din valuri împletiri din lapte
Pletele nisipuri scaldă, cânt ce-i legănat ,
Peste fruntea-i din topaze, noapte, după noapte
Încercând să prindă timpul , tare încruntat.

In răstimpul dat de vremuri țărmul i-a fost casă
Cerul e acoperișul, Doamne, ce absurd !
Iar când iarna o-mpresoară, fără de grimasă
Ea , tot cântă din vioară, dintr-un val mai surd.

Se revarsă peste maluri, plajele apasă ,
Șterge pașii din nisipuri, reci și mișcătoare.
Numai umbrele iubirii pare că le lasă,
Sau le impleteste-n valuri , ninse de uitare.

Primăvara ‘ntinde ziua, în buchete mari și darnic,
Vara pârjolind pământul, se oprește doar pe stânci
Toamna umple coșul zilei, dintr-un suflet pururi darnic
Iarna, mai copil din fire, peste pârtii, ne dă brânci.

N-apucăm să luăm de veste, când pe vreme se-ntind norii
Și în clipa neștiută, pleci prin spațiul cel imens
Strânge viața lângă tine și îți mângâie toți porii
Fă ca zilele-n buchete, să recapete vre-un sens.

Zbor de păsări călătoare prind în cârd zilele mele
Și se duc, în voia sorții, fără să am grija lor.
Unele pe bolta spartă, ca șiragul rupt de stele
Ori ca pietrele speranței, căptușind orice izvor.

Din ierbile de suflet, prinse-n timpuri
Am făcut fân, așa cum veacul știe,
Căpițe-n contratimp, prin alte gânduri,
Vechi putregai, și-așa o să rămâie.

Voi herghelii, pierdute-n larg de ape,
Pe unde urma, poate să vă mâne,
Iar Cerul ploii, știe cum s-adape
Și poate spune , ce nu voi a spune.

Prin coamele din nori se spulber’ vânturi
Și-n legănare, parcă prinde-a jocuri ,
Dar Cerul, ca și marea , prin adâncuri
Vă scot din ape și zidesc fiorduri.

Cu trup de jar , acopăr toți tăciunii
Iar cântecul mi-l strâng ca cingătoare
Am semănat adânc de tot străbunii
Bogatul rod, al vremii viitoare.

Las scrisul meu, că să-l înșirui cărare
Și ciutură bătrână a fântânii,
Stâlp din granit la margini de hotare
Și troaca sacră-n întorsura pâinii.

Un vers îl vărs în ape curgătoare,
Altul, toiag, pe care leagă funii.
O virgulă , pe semnul de-ntrebare
Si-un semn pe cer ce-ndrumă toți lăstunii.

Iar de mă trec și ciutură și bici și soare
Așteaptă-mă să vin, în viața viitoare !

Iar dacă rugăciunea mamei, copii ține
Mai caut calea Doamne, calea către Tine.

Peste clipe revoltate , pune alb cuvânt,
Lasă negrul amintirii, să se spele-n ploi.
Iar durerile din cale , du-le în pământ
Și frustrarea absolută, trece-o la nevoi.

Zile negre, ponosite, fă-le amintiri,
Și amesteca-le bine într-un vas cu glod.
Peste zilele senine , nu fă răstigniri
Dăruiește-te pe tine și la cel norod.

Celui ce și-a pierdut calea, dă-i un sfat de om,
Cântă-i la vioara vieții, un cântec duios.
Merele recunoștinței, toate cresc în pom
Și la capătul de lume, te-așteaptă Hristos.