Anatol COVALI: Vine…

Vine…

Vine iubirea şi mă întreabă
cu glas de înger, blând, cristalin:
De ce e-n tine atâta grabă
când parcurgi drumul dat de destin?

Vine speranţa zâmbind şi-mi spune
cu şoapte care sirene par:
Crede în mine şi o minune
plină de farmec îţi dau în dar.

Vine-mplinirea şi îmi alintă
visuri şi gânduri, în timp ce-ascult
săgeţi albastre vibrând în ţintă
şi promiţându-mi un nou tumult.

Vine dorinţa, mă ia de mână
şi dăm o raită prin zbor voios,
ea preschimbată-n superbă zână,
eu părând umbra lui Făt-Frumos.

————————————–

Anatol COVALI

București

13 octombrie, 2018

George POTIRNICHE: Din nou tăcere

Din nou tăcere

Acum sunt din nou tăcere şi un tremur mă înfioară,
o scânteie port în piept glasul tău de-odinioară ,
Într-un corn a dimineţii ai tăiat elanul sorţii,
cardiacă o speranţă… ai ucis-o în faţa porţii !

Introspectă o furtună s-a pornit într-un pahar,
neiubit de un deceniu mi-ai dat vis protocolar,
Pe acord de melodie cioburi ai făcut destinul,
Temelia noptii urlă… ce amar mai este chinul !

Îmi vibrează incisivii paşii şoaptelor din urmă,
retrăiesc în agonie viaţa este ca o dramă,
Nesupus filozofiei, fac o ultima încercare,
corelez esenţa vieţii …la o vestă de salvare !

——————————-

George POTIRNICHE

12 octombrie, 2018

Maria HOTEA: Din vorbe

Din vorbe

Din vorbe spuse uneori așa la întâmplare,
Rănești un suflet neștiind că poate-l doare
Să fii în viaţă om, se spune că e lucru mare ,
Iar de-ajungi domn este adeseori o întâmplare.

……………………………………………………………………

Chiar dacă în viață cu răutate de unii ești privit,
Să înțelegi că ești mereu un om la locul potrivit
Eu am tăcut adeseori smerită și doar am cugetat,
Am învățat să merg pe drumul meu și am oftat.

Doar gândul mi-l ascult, uitării totul i-am lăsat,
Cu zâmbet și iertare bunătatea eu le-am arătat
N-am aruncat cu pietre în semenul de lângă mine,
Am învățat să rabd știind că o să-mi fie bine.

Când n-am avut am învățat însă să cred,să sper,
Dar am muncit fără ca altuia din truda lui să-i cer
Când altora le-a fost în viaţă mai bine decât mie
N-am pizmuit, în mine am crezut și-n omenie.

Eu locul în viată mi-am știut și nu m-am încruntat,
Ci am privit atentă- o floare înflorind în loc întunecat
Lângă o piatră corola și-a înălțat ne-cautând pricină,
Doar frumusețea-i am păstrat-o în gând, fiind senină!

——————————-

Maria HOTEA

12 octombrie, 2018

Florentina SAVU: Mister

MISTER

E noapte și luna privește
Peste munții cei bătrâni,
Sufletul în mine crește
Când privesc așa minuni,

Printre munți curge cascadă
De suflete cristaline
Ce-n fața lor fac paradă
Și îmi e atât de bine!

Eu și luna suntem martori
La misterul ăstei nopți
Când mii de suflete-flori
Curg luminându-ne sorți.

Brazii și munții pietroși,
Luna și cerul senin,
Fac cărări politicoși,
Unui râu sfânt și divin,

Apa-i curgere de zâne
Ce dansează ca un fluviu,
Sufletul tresaltă-n mine
Și, Doamne, cât e de viu!

———————————–

Florentina SAVU

12 octombrie, 2018

Anatol COVALI: Dar acum…

Dar acum…

Mă opresc privind mereu în urmă
şi revăd urcuşul meu bizar,
care chiar dacă-n curând se curmă
va sfârşi făcând din pisc altar.

A fost greu. Destinul n-a fost darnic.
Pe poteci mi-a pus abrupte stânci.
Deseori vedeam că e zadarnic
zbuciumul din luptele pe brânci.

Dar acum în urma mea sunt norii.
Ceru-ntreg e un azur imens.
Împlinirea îmi inundă porii
şi mă simt nucleu încins de sens.

Şipotele lacrimilor mele
au secat demult şi-n locul lor
îşi trimite undele spre stele
al iubirii răcoros izvor.

————————————–

Anatol COVALI

București

12 octombrie, 2018

Alexandra GĂLUȘCĂ: Aş vrea să rămân în toamnă

Aş vrea să rămân în toamnă

Aş vrea sa rămân în toamnă,
Pe plaja pustie şi palidă
Să-nalț un lampion pe aripi de vânt,
Alb, scris cu dor în cuvânt,
Să-l dea cocorilor în zare,
Să-l ardă-n plete pe altare
Poate dorința-mi vei îndeplini,
Să rămân cu tine doamnă,
Prezenta la scurgerea timpului,
În clepsidra Universului,
Din vară în toamnă,
Pe nisipul verde-cărunt,
De scoici şi alge invadat
Şi-n amintiri ce s-au păstrat

Aş vrea să rămân în toamnă,
Căci mie, de ce îmi este dat,
Să plec cu sufletul neîmpăcat,
Să mă smulg din vraja mării
Să mă lupt cu frigul iernii,
Când încă mă simt iubită
Si de tine toamnă răsfățată
Aş vrea sa rămân în toamnă
Să mă bucur de ale tale roade
De clipele de iubire, calde

——————————–

Alexandra GĂLUȘCĂ

6 octombrie, 2018

Corneliu NEAGU: Fulgerul

FULGERUL

Soarele din vârful de stejar
mai privea câmpia înc-odată,
se opreau în tufe de mărar
dorurile-ntoarse din armată.

Fetele din poartă se foiau
prinse între cute de-ndoială,
zvonuri retrezite coborau
scările cu trepte în spirală.

Visuri de amor necuvenit,
cu arome încă negustate,
ajungeau din spațiul infinit
între sânii dornici de păcate.

Dar un fulger care a căzut
din adâncul fără nici-o pată,
aduna sub umbra unui scut
dorurile-ntoarse din armată.

———————————————–

Corneliu NEAGU

12 octombrie, 2018

Alin CUCURUZAN: Cuvinte-frunze

Cuvinte-frunze

Prin ochii încețoșați
ai dimineții de octombrie
văd frunze adunate
una în alta,
strângându-și amintirile
pentru ultima călătorie…
…retoric și banal,
plângând agonic
sepulcrul drumului,
cuvintele-frunze,
înșirate de-a lungul zilelor,
își lasă, la răspântii,
visele adormite,
ca semne de trecere
pasageră
prin timp.

—————————————

Alin CUCURUZAN

11 octombrie, 2018

Anca-Maria DAVID: Sărac de mamă, sărac de tată

SĂRAC DE MAMĂ, SĂRAC DE TATĂ

Sărac de mamă, sărac de tată
Cu lacrimi îndurerate, printre străini eu am plecat
Pentru un colț amar de pâine, copilul singur l-am lăsat.
Trecut-au anii în pribegie,
Copilul mare se făcu,
Crescut cu pâine chinuită,
El nu mă mai recunoscu.
Acolo sus în deal la vie,
O cruce mare a răsărit,
Sub ea se odihnesc părinții,
Uitați de atâta pribegit.
Sărac de mamă, sărac de tată
Sub ei pământul s-a surpat,
Iar eu cu inima îndurerată
Peste mormânt m-am aplecat,
Pământul tot l-am frământat,
Cu lacrimi arse l-am udat.
O mână caldă m-a atins pe umăr,
Era copilul de altădat’,
Cu o voce stinsă m-a întrebat
Pe unde-ai fost?
Unde-ai umblat?

———————————-

Anca-Maria DAVID

12 octombrie, 2018

Laura Cristina CRISTEA: Gânduri în oglindă

Gânduri în oglindă

Un fluviu de cuvinte
un zâmbet îmbrăcat în roşu
separă destinul adunat într-un buchet
O optică diferită
un joc bizar al oglinzii
umbre vagi cu reflexe albăstrii
Buzele şi spiritul meu
caută pe dibuite gura nopții
unghia spațiului
fragmente albastre , aurii şi verzi
îşi întind ghearele spre capul meu
contemplație inimaginabilă
Cu o poftă nebună de viață
în ritmul gândurilor
vreau să pătrund dincolo de timp
în liniştea şi tic-tacul ceasului
îmi păstrez tot optimismul
Viața un irezistibil caleidoscop
cu cuvinte ca nişte catarge
ornate cu majuscule
insuportabilă ironie a oglinzii
O infinitate înspăimântătoare
simultanități de coincidențe
se prăbuşeşte într-o moarte cosmică
o iluzie
Viața se scurge cu mari amăgiri
în atmosfera melanconică
încurcându-se de imagini obosite
murmure ştiute , interminabil dialog
un pustiu în oglindă
ce mă împinge spre viitor
Împlinire scop atins
cuvintele cele mai obscure
cad ca nişte picături din ochii mei
şi tremură pe marginea buzelor
O lacrimă verde alunecă încet pe obraz
împiedicându-se , bifurcându-se
în cele din urmă să devină
o sare amară pentru o întreagă eternitate
Sus pe cer aştrii se învârtesc uşor
începutul unui drum inexorabil
las’uşa larg deschisă
să intre aerul străzii
şi chiar lumina pură a spațiilor cosmice
să spargă oglinda şi să-mi lase cioburi
de viață…

——————————-

Laura Cristina CRISTEA

11 octombrie, 2018