Maria FILIPOIU: Comemorarea Sfântului Voievod Ștefan cel Mare

SFÂNTUL VOIEVOD ȘTEFAN CEL MARE 

 

De sărbătoarea Sfântului Voievod Ștefan cel Mare

să îl comemorăm cum se cuvine.

Slavă ție, ziditorule de pace și credință pentru demnitatea poporului român!

 

Sfântul Voievod Ștefan cel Mare este cinstit de Biserica Ortodoxă Romană pe 2 iulie.

Pe 20 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut pe Voievodul Stefan cel Mare în rândul sfinților.

Pentru că mulți contemporani resping sfințenia lui Ștefan cel Mare, grăitor este articolul „Dreptcredinciosul domnitor Ștefan cel Mare și Sfânt sau despre criteriile sfințeniei” al Părintelui profesor Constantin Coman, publicat în volumul „Prin fereastra bisericii sau o lectură teologică a realității”, la Editura Bizantină.

Cu ocazia comemorării Voievodului Ștefan cel Mare am scris poemul omagial, cu titlul consacrării lui în rândul sfinților, publicat în vol. ECOURI STRĂBUNE – omagii și memorii în versuri”, „Editura Singur”, sub semnătura mea – Maria Filipoiu

Cinstire și veșnică slavă Sf. Voievod Ștefan cel Mare!

 

 

COMEMORAREA SF. VOIEVOD ȘTEFAN CEL MARE 

– omagiu la 500 de ani de la intrarea în eternitate – 

 

Spre o domnie de veacuri apusă,

pioasa mea gândire se îndreaptă,

să scriu strategie ce a fost dusă

de voievod cu iscusinţă-n luptă.

 

La Putna, clopotele dau trezire

în zi de iulie, că-i sărbătoare

pentru comemorare-n mânăstire,

a Sfântului Ştefan-Vodă-cel-Mare.

 

Că nu purta renume din statură,

ci din fermitate şi-nţelepciune,

de la cotropitori şi-a atras ură

şi pildă de credinţă dus-a-n lume.

 

Pe pământ trimis de Divinitate,

să cârmuiască neamul moldovenesc,

ecou de glorie prin timp străbate

până la urmaşii care-l prețuiesc.

 

Când năvăleau barbarii la hotare,

Vodă chema boieri la sfătuire.

Cu tactică să-nvingă provocare,

să nu îi cadă neamul în robire.

 

Voind să-şi apere meleaguri sfinte,

doar cu o mână de oşteni destoinici,

la Dumnnul făcea rugă înainte

s-alunge duşmani de mărire dornici.

 

Din corn vestit suna spre adunarea

vitejilor la luptă ostăşească.

Cu preţul vieţii să-şi apere ţara,

ca-n cinste şi dreptate să domnească.

Continue reading „Maria FILIPOIU: Comemorarea Sfântului Voievod Ștefan cel Mare”

Mircea Dorin ISTRATE: Ștefan cel Mare – Sfântul Neamului Românesc

Ștefan cel Mare

1433, Borzești – 02.06.1504 , Suceava

 

ICOANE  PE  ALTARUL  ȚĂRII

 

La altarul țării mele, cu smerenie mă-nchin

La icoanele ce neamul  din vechime mi-l tot țin,

Ele-s ÎNCEPUTUL nostru, MOȘII  mei  scoborâtori

Din a ZEILOR  SĂLAȘURI, cele dincolo de nori.

Ei venit-au să ne-nvețe TAINE  VECHI,  necunoscute,

Să fim ÎNCEPUT  DE  NEAMURI  prin ținuturi neștiute,

Să ne ducem  limba, portul, datinile pământești,

Și poveștile străbune  pân’ la porțile cerești.

Să fim DREPȚI , în tot și-n toate și ca pasărea de LIBERI,

Iar  în suflete și inimi să rămânem veșnic tineri,

Nemurească-ne COLUMNE pentru sfânta LIBERTATE,

Ca de-acol’ să-și ia putere neamul nostru, mai departe.

Un ZAMOLXES, BUREBISTA, DECEBALUS , jertfitori,

Nimănui venit să prade nu rămasu-i-au datori,

Să se știe peste veacuri, că VIAȚA VAMĂ DATĂ

E PUTEREA născătoare de VIRTUTE, nepătată.

Și că-n vremea de-nceputuri îmi stă GLORIA  străbună,

Fală încă și mărire la istoria ce-adună

Nume,  fapte de legendă și mărețe întâmplări,

Ce  ne fie-n calea vieții, dăinuite îndreptări.

*

Mă închin, mai cu sfială, mai smerit, la cât se poate

La icoanele bătrâne din cea vreme de departe,

Când, prin munți, prin deal și șesuri, bunii mei în viețuire

Înădeau cărarea vieții și a neamului vecie.

Voi, DESCĂLECĂTORI de țară, cu BOURII în PECEȚI

Tineri domni cu stele-nfrunte și în piept cu șapte vieți,

Voi,  SĂMÂNȚĂ de DOMNIE ce-ngânat-ați veacuri multe,

Voi sunteți icoana țării, mari exemple de virtute.

**

Vin la rind, ei, DOMNITORII, la cea viță românescă

Ca s-o poarte mai departe pe sub pronia cerească,

MIRCEA, ȘTEFAN și VITEAZUL, inimosul, domnul CUZA,

Ce din veac în veac într-una reaprisu-mi-au iar spuza

DEMNITĂȚII  noastre care, ne-a ținut SPERANȚA vie

Că suntem români și liberi, rotitori pe astă glie.

Cinste lor și-nchinăciune pentru fila cea de carte

Ce mi-au scris-o cu norodul, să mi-o ducă mai departe.

***

Vă-ncinstesc a vostre fapte, tinerimea mea română,

Ce cu moțul nostru IANCU, pus-ați pumnul la furtună,

Răscolindu-mi din adâncuri ce-a  dorință minunată

De UNIRE-N  LIBERTATE, vrerea ALBEI – ÎMPĂRATĂ.

A fost clipa când cuprins-ați în rotundul de hotare

Limba toată rămânescă și a inimi visare,

Ca-n cuibarul veșnicie să fim una, strâns uniți

Și așa să trecem lumea, în istorii amintiți.

 

***

ÎNSFINȚITE, VII, ICOANE care-mi stați pe TÂMPLA  ȚĂRII

Voi ne dați puteri, speranțe, pentru visul înălțării,

Să trezim clipita vieții, ce-i acum în amorțire

Și uniți la neam să-i facem, clipa ei, de DĂINUIRE.

 

 

HRISOVUL  LUI  ŞTEFAN

 

Logofete ai poruncă de la Ştefan, domnul mare

Ca să scrii hrisov de suflet pentru vremea ce-o să vină,

Şi mi-l pune-n multe locuri ca să ştie orişicare

Ce-ntăreşte ţara, neamul, măreţindu-se pe sine.

 

Slovă fă, cu scris de aur, cum îs ramele la sfinţi

Ca să ştie peste veacuri cela care îmi citeşte,

Că din toate prima este DRAGOSTEA PENTRU PĂRINŢI

Ce s-o dai atâta vreme până unul mai trăieşte.

 

Alta-i DRAGOSTEA DE ŢARĂ şi de huma ei străbună

Ce ne dă din ea putere ca să trecem de nevoi,

Să îi facem tare stâncă pe acei care s-adună

Să îşi apere moşia, chiar de-o fac cu pumnii goi.

 

Mai apoi, îmi spune dară că ce-a DRAGOSTE DE NEAM

E aceea ce uneşte românimea laolaltă,

Ea îmi ţine viu trecutul, măreţindu-l an de an

Să nu uite-n veci urmaşii calea noastră, înstelată.

 

Toate astea scrie dară logofete, să se ştie

Că aşa ne-am dus ursita până-n clipa cea din urmă,

Şi  c-aici ar vrea urmaşii să trăiască-n veşnicie

Într-u dragoste de ţară, de cel neam şi-a noastră mumă.

 

 

O   VORBĂ  ’ MBĂRBĂTARE

 

-Spre voi oşteni ai ţării se nalţă al meu gând,

De azi veţi fi ca leii, ca zimbrii spumegând

Şi ne-nfricaţi de coasă, vom birui-mpreună

Şi-acasă ne-om întoarce scăpând a noastră turmă.

 

Nu puneţi viaţa voastră naintea vieţii ţării

Că nu-i de trebuinţă în clipa disperării,

Noi astăzi după luptă vom fi învingători

Că din cea străvechime, suntem nemuritori.

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Ștefan cel Mare – Sfântul Neamului Românesc”

Mircea Dorin ISTRATE: Închinăciune sfântă

ÎNCHINĂCIUNE  SFÂNTĂ

 

Când n-o mai fie cine aminte să-și aducă

De Buna și de Moșu, de scumpii noști’ părinți,

Și-un muc de lumânare n-or pune ca la sfinți,

Atunci, în urma noastră va fi uitare-adâncă.

 

Ne-om rupe de trecutul și glia țării mele,

N-om mai avea puterea venită de la ei,

Ne-om nevoii sub timpuri, vom fi cu toți mișei,

Și-or fi de-apururi vremuri urâte, mari și grele.

 

Uita-vom cele sfinte și datina străbună

Ce  leagă viața noastră de moșii mei, strămoși,

De  toate căt făcut-au smeriți și bucuroși

Ne fie de mai bine, cu neamul dimpreună.

 

De-i vom uita, uita-vom istoria, trecutul,

Cărarea ce-am suit-o de la-nceputul lumii,

Ce-a fost în timp pe-aicea cu noi pe fața humii,

Să nu luăm iar totul mereu ca la-nceputul.

*

De ceia duși de-apururi aduceți-v-aminte

De câte ei făcut-au râmăie pentru noi

Și vieții câtă jertfă îmi dat-au ca eroi,

Când semănat-au țara cu ale lor morminte.

 

S-or mulțumi sărmanii cu-n fir de lumânare

Aprinsă-n sfântă rugă în față la icoane,

Și-un gând de pomenire ‘nălțat la Tine Doamne

De noi, urmașii celor, ce nu se vor, uitare.

 

Eu, ce-am ajuns aicea urcând pe urma voastră

Îndatorat sunt încă la toate ce-ați făcut,

Să fiu cu leatul ăsta preumblător sub scut,

Iar voi în cele ceruri, o lucitoare astră.

———————————–

Mircea Dorin ISTRATE

Târgu Mureș

1 iulie 2020

Nicolae NICOARĂ-HORIA: Poezii și adevăruri

SE SCURTEAZĂ VREMEA

 

„Și aceasta v-o spun, fraților:

Că vremea s-a scurtat de acum…”

1 Corinteni 7, 29

 

 

Se scurtează timpul, după cum v-am spus

Ziua nu mai are orele avute,

Se scurtează Calea înspre Cel de Sus,

Cât o fi să fie, Bunul să  ne-ajute!

 

Se scurtează noaptea, tot mai obosiți

Ne trezim din somnul gândurilor oarbe,

Știu că fiecare dintre voi simțiți

Dinspre azi, spre mâine, grija cum vă soarbe…

 

Clipa lepădată amiroase-a scrum,

Cel de lângă mine are chip de Nero

Și Poemul parcă e mai scurt de-acum,

Se scurtează Vremea, cât de-aproape-i zero!

 

 

CĂMAȘA ROMÂNEASCĂ

 

Cămașă Românească, ie pură,

Plină de căldură și de pace,

Tu niciodată nu le-ai purtat ură

Celor ce n-au vrut să te îmbrace!

 

Cămașă de-adevăr și de sudoare,

Lipită ne-ai fost pururea de trup,

Cusută ești cu razele din soare,

Oricât ar vrea, dușmanii nu te rup;

 

Cămașă Românească, Dor ce plânge

Pe umeri de bărbat și de femeie,

Pătată cu noroi, dar și cu sânge,

Așa ne-ai fost târâtă prin tranșee…

 

Ce bucurie înaltă mă pătrunde

Oriunde sunt, atunci când te-ntâlnesc,

Tu nu ai preț ca să te poată vinde

Cei ce nu poartă suflet românesc!

 

 

EMINESCU DIN DOR

 

Poete drag, Mihai, române, frate,

E Iunie, mă iartă dacă vin

Împovărat de vremuri și de toate

La Umbra crucii tale să mă-nchin…

 

Lăsați-l dar din ultimul său Dor

Să-i fie împlinită vrerea sfântă!

Spre malul Mării și eu mă cobor,

Cu Veșnicia nu mă iau la trântă;

 

Pe calea rânduită, demiurgă,

Cu nimeni, niciodată nu mă-ntrec,

Nu-i Râu pe lumea asta să nu curgă,

Toate de sub soare vin și trec!

 

„Istoricii” plătiți, cu cât anume?

Îi scriu Biografia lui amară

Și-așa pe rând, cu nume și prenume

Îl scot încet din limbă și din Țară,

 

(Tot „incomod” și azi, spurcată-i vina!),

Din Dorul nostru, însă, niciodată!

E Iunie și teii-și frâng lumina

Prin Bucovina lui nevindecată…

 

 

MĂ DOARE DE TINE, ROMÂNIA MEA DRAGĂ

 

Fulgeră tulnicul Acasă pe Deal,

Mă doare de tine, Țară Românească,

Mă doare de tine, Moldovă, Ardeal,

Toate trei împreună purtătoare de mască!

 

Și strămoșii au purtat botnițe, știu,

Când culegeau rodul stăpânilor viei,

Mă arde cuvântul acum când îl scriu,

Se-ntunecă-n mine tot cerul Poeziei;

 

Doamne al nostru, dă-mi putere de zeu

Să răscumpăr vremea aceasta păgână,

S-aduc libertatea neamului meu

Pe care tu ne-ai lăsat-o stăpână!

 

În Noua Ordine care se face

E-atâta dezordine sub soare, sub stele,

Peste dușmanii ce nu ne dau pace

Să se prăvale Detunatele mele!

 

Dumnezeul Dreptății, Te rog să m-asculți,

Ocrotește-ne Patria din suflet întreagă,

Fulgeră tulnicul acasă pe Munți,

Mă doare de tine, România mea dragă!

 

 

MI-E DOR…

 

Mi-e dor de vremea cea „incultă”

Pe când eram în Satul meu

Plin de-Adevăr și zarvă multă

Între pământ și Dumnezeu!

 

Continue reading „Nicolae NICOARĂ-HORIA: Poezii și adevăruri”

Ileana VLĂDUȘEL: Vara

Vara

 

Pământul râde cu dinți verzi de iarbă,

Dintr-un sărut nasc florile  culori,

Într-un răzor de soare crește nalbă

Împodobind câmpiile în zori.

 

Coroane de cireș ascund granate,

La gâtul verii macii înfloresc,

Din plete îi curg raze luminoase,

Albinele cu flori se contopesc.

 

Respiră orizontul rouă în cale

Peste piciorul timpului, udând

Bobocii înfloriți peste petale

Și zburdă pițigoii fredonând.

 

Se cuibărește soarele în mare

Și valurile ei se-înalță în cânt

Îmbrățișând nisipul cu răcoare

În timp ce-i murmură foșnit descânt.

 

Adună apele-în buchet agate,

Pe maluri mușchi cu glasuri înfloresc

Ce saltă de încântare spre înalturi

Și cad apoi și-n cercuri se rotesc.

 

Peste priviri se  arcuiesc izvoare

Ce-n verdele de frunză se gătesc ,

Plâng ramurile în roade și în ulcioare

Arome cu mied dulce clocotesc.

 

Și peste toate acestea, ca o vrajă,

În jurul meu, în auriu regesc

Dansează vara vals și stând de strajă,

În jurul ei, copacii înfloresc!

——————————-

Ileana VLĂDUȘEL

1 iulie 2020

Stelian PLATON: Iluzii și cuvinte (poeme)

AȘ VREA SĂ MĂ ÎNTORC

Catargul meu pustiu și-a falțuit lumina
Bizar dansând împleticit în pas de pipăruș,
Pe val razele-și pictau fluoresceina,
Strident vocaliza-n albaștri nori un pescăruș.

 

Luceafărul ar vrea să se fixeze-n mare
Când vântul îl îmbrăcă într-un cânt de matelot,
În sinea mea mai pun pe sânii tăi o floare
Naiv și sincer, ca cel mai convertit bigot.

Spre barca ta mă împinge valul dintr-odată,
Emoțiile scapără-n mine o scânteie.
Tu șoaptă prefăcută-n lumină tulburată
Te-ascunzi în semicercul aprins de curcubeie.

Te-ademenesc în lumea mea îndepărtată,
Să rătăcim pe ștraifuri de-amurg pe Marea Neagră,
Cu o corabie prea mult înstrăinată,
Ce a fost sortită doar cu noi doi să meargă.

 

CÂNTEC PENTRU DOI
(Lui Harrie & Ruxandra- Vodă, Opera din Karlsruhe)

Călătoream spre Univers printr-un fantastic tub
Și am traversat orbitele prin spații grele,
Derivam imponderabil prin exuberant youtube,
Ajungând la marile îndepărtate stele,

Unde scânteiau divin numai aștrii mari de foc.
Pe esplanada cerului deschis făcui popas,
Pe aripi diafane îngeri mi-aduceau noroc
Și lung ecou de Harrie și Ruxandra van der Vlas.

Se desprindea din sunetul adânc fremătător
În aburi calzi din ev de invincibil teuton,
Harrie, un cavaler cu frac și glas mântuitor,
Serafic învingător în divinul maraton.

Ademenind cu zâmbet și nalte vocalize
Se-alinta-n raze prea-curate din luceferi moi,
Ruxandra, aducătoarea răcoroasei brize
Și sublima duioșie-n cântec pentru amândoi.

 

CLIPELE RUINE

Mi-e greu să cred, că nu mă-nțeleg nici pe mine
Când spun că încă mai aștept la porțile de rai,
De unde voi culege clipele ruine
Și tăcerile în care tu te zăvorai.

Și iară mai aștept o altă dimineață
Zâmbindu-mi la ferești când razele presară,
Să te disting duioasă printr-un văl de ceață
Curatul giulgi în care îngeri te-nfășoară.

Adie în ramuri vântul și ramuri se frâng,
Inocent un vis te aduce iar spre mine,
Un viscol rece bate sub umărul meu stâng
Și mă duce în Valea Clipelor Ruine.

 

DEZNĂDEJDE

Te mai refac și astăzi din fir de amintiri
Punctate cu suspine de-a lungu-acetui veac,
Mi-alunecă-n cuvinte aceleași povestiri
Din resturi de imagini încerc să te refac.

În vis mi se-aprinde durerea vorbitoare
Cu flacăra în care tot curgem amândoi
Argintate ape, cu unda stătătoare,
Prin ani sedimentați ca straturi de noroi.

Aș vrea să-ți povestesc așa cum numai mie
Mi-aș recita cu lacrimi din vechile psaltiri,
S-auzi povestea noastră cât este de vie,
Să cobori în clipe blânde măcar să te miri.

Continue reading „Stelian PLATON: Iluzii și cuvinte (poeme)”

Gențiana GROZA: Cartoful – alimentul sănătos (poem satiric)

Cercetările arată

Ce vă spun acum îndată,

Că-n meniul sănătos

Stă cartoful arătos,

Fiert, prăjit sau pe grătar,

Gol,  fără un sos tartar.

 

Că  oaia s-a-îngălbenit,

Porcul s-a trichinelit

Și se pare că-i de vină

C-are și pestă  porcină…

Și  găina  are-un of,

Ouă-n tindă,  în pantof!

 

Păsările sunt stresate,

Zice că nu-s alergate…

În meniul sănătos

Stă  cartoful fără sos.

Ce mai, fraților, vă spun

Că nimic nu e mai bun,

 

Ca să nu fii  ca plăvanul

Și să-ți crească burdihanul,

Să-l arăți fălos pe stradă

Ca tot natul să îl vadă…

Deci, tuberculul gustos

Este cel mai sănătos.

 

Un cartof, neapărat

Eu îl văd că-i împărat!

În meniul sănătos

Tot cartoful e băftos!

Să lăsăm carnea deoparte,

C-așa scrie într-o carte

Cu  meniu în pandemie,

Și covid n-o să mai fie!

––––––––

Gențiana GROZA

Cluj-Napoca

1 iulie 2020

 

 

 

Adda NEAG: Poezii de iunie

UN MINUT DUR

 

Sunt într-un loc rupt.

Sunt într-un loc uitat de lume.

Sunt blocată acolo.

Mi-e frică să dispar…

Am nevoie de un minut cu mine,

Totul pare ireal,

E tot ce am nevoie.

E greu să trăiesc cu gândurile acestea…

E tot mai greu să găsesc realitatea, dar

Nici nu vreau să o am,

Lumea nu îmi cunoaște existența,

Dar vrea să o aibă…

Lumea e un loc ciudat,

Dar vrea să mă depășeașcă.

Lumea e a mea și eu sunt a ei..

Lumea nu există, iar eu nu o mai am..

Sunt speriată și uit de ea.

 

 

AL DOISPREZECELEA CEAS

 

Soarele îmi dă speranțe..

De aceea sunt trează de la miezul nopții.

Căldura zilei îmi încălzește zâmbetul…

De aceea îmi place frigul.

Lumina de afară mă mângâie pe obraz…

De aceea stau și caut stele noaptea.

Emoțiile de bucurie mă copleșesc,

De aceea mă rog să nu le simt.

Timpul trece…

Dar eu m-am pierdut în moment.

 

 

OGLINDA DURERII

 

Cel mai greu lucru e să mă privesc în oglindă.

De noapte mi-e cel mai frică…

De oameni și de orice ”pică”…

De păreri, de sentimente, de mine…

De zâmbete, vorbe imagini…

De culori, forme și durere..

De lucruri reale…

De soare și îmbrățișare…

De alinare și urări de bine..

De mine, cea din reflecție.

 

 

 

CONFUZIE

 

Au trecut ani de zile, dar tot nu pot uita, că

o umbră mi-a furat lumina.

Că un mostru mi-a distrus

Fericirea.

Continue reading „Adda NEAG: Poezii de iunie”

Mircea Dorin ISTRATE: Înmiresmații tei

Acoperită-i urma la pașii tăi trecuți,

Pe  cărăruia noastră de ceilalți tăinuită,

Pe unde-odat’ trecut-am în liniște, tăcuți,

În fericirea clipei ce-am vrut-o nesfârșită.

 

Sub un covor de floare, din teii scuturați,

Lăsat-am  urmă-adâncă de pași și fericire

Și-n lungi săruturi încă, mereu înfiorați,

Atunci noi veșnicit-am clipita de iubire.

 

Și-apoi când bruma toamnei cernea din’nalturi frunze,

În strânsă-mbrățișare sub teiul nostru  sfânt,

Eu culegeam dulceața la fragedele-ți buze,

Ce tu cu împrumuturi mi le dădeai pe rând.

*

Și-acum, din teiul nostru îmi ninge-ncet cu floare,

Albind cărarea care se-nfiorează iar,

Sub el nu-i însă nimeni în strânsă-mbrățișare

Să-mi ardă-n vâlvătaia iubirilor de jar.

 

Peritu-mi-a iubirea-aceea ca odată,

La tineri de-acuma imberbi, smuciți, rebeli?

Ei nu-i simt frumusețea, curat-adevărată,

Și nici în jur parfumul la florile de tei.

 

S-a pervertit iubirea și simțurile noastre,

În ele nu-i divinul din ‘naltul cer ceresc,

Nu arde  faclă sfântă în inimile voastre,

Iubirea nu mai are cel gust dumnezeiesc.

**

Degeaba înflorit-au, mai mult de-o săptămână,

Pe-a noastră cărăruie înmiresmații tei,

Nu sunt perechi să treacă ținându-se de mână

Și-n rând la rând săruturi să-și deie pe alei.

 

Poate în astă toamnă, când scutura-s-or frunze,

Din teiul ce ne-șteaptă de-atâta-amar de timp,

Voi mai veni odată, eu, doritor de buze,

Să-ți sorb dulceți de Raiuri și lacrimi de pe chip.

———————————–

Mircea Dorin ISTRATE

Târgu Mureș

30 iunie, 2020

Eugenia BUCUR: Lacrimile dimineții (poeme)

Macii

 

S-au răsfirat pe dealuri macii
Ca o chemare într-un răspuns
În țara zorilor şi zării să privesc
Spre a-mi fi uneori de ajuns

 

Acolo în palate de vară de verde
De vise şi de chemări şi de soare
Se întâlnesc îndrăgostiții să soarbă
Din privire iubirea ce îi înfăşoară

 

Niciodată lumea nu fu mai frumoasă
Văzuta floare în lumina ochilor tăi
Pe pragul nopții se deschise mai tare
Şi se aprinse în unduioase văpăi

 

O sărutare pentru fiecare petală
Dăruită cuvântului tău rostit
Să ajungă în cămara inimii mele
Peste întâiul te iubesc dăruit

 

O vis îndepărtat ce nu mă închizi
În palmele căuş de bucurie
În zborul fără margini în văzduh
Vreme apusă peste copilărie

 

 

Să nu uiți

 

Într-o zi parfumul şi culoarea se vor revărsa.
Tu să nu uiți!
Un ultim cuvânt risipit de vânt
Va mângâia iarba şi privirile, şi razele de soare…
Lume de întuneric cu mesageri ademenitori,
Ce vorbesc simțurilor, lăsându-se -n voia luminii.
Numai iubirea le dă viață şi bună ziua.
Privitorii nici nu vor cunoaşte surâsul frunzelor
Şi urmele dragostei dăruită petalelor,
Dar tu vei asculta glasul adierii,
Vei privi mângâierea
Într-o nerostită trăire ai să cuprinzi libertatea
Născută din dăruire şi lacrimă.

 

 

Lacrimile dimineții

 

Vezi tu, copilul meu frumos,
Atâtea taine joacă-n bob de rouă,
Sub luna ce se scaldă-n întuneric
Şi lumea ce păşeşte-n viață nouă.
Cu apa de izvor ivit din munte,
Cu picătura de sudoare de pe frunte,
Tu creşti hrănit la sânul mamei
Şi nu vezi picătura ce-ți îmbrcă anii.
Continue reading „Eugenia BUCUR: Lacrimile dimineții (poeme)”