DOAR   ACOLO

După ce, bătut-am calea vieţii veşnic urcătoare

Şi-am trecut de culmea care a rămas în amintiri,

M-am întors încă odată în minunea-mbietoare

Când spre ieri deschis-am poarta tăinuitelor trăiri.

.

Nicăieri şi niciodată nu simţit-am fericirea

Şi plăcerile vieţii ce-au venit din preacurat,

Ca-n scurtimea tinereţii, unde chiar dumnezeirea

Coborâtu-s-a în toate, Rai ne facă, fermecat.

Când sub bolta de luceferi strălucind în feerie

Dulci săruturi arzătoare ne-mpărţeam nenumărate,

În plăcerea celei clipe, ce-am crezut-o veşnicie,

Ne-ndoios a noastre simţuri îndulcitu-s-au în toate.

Doar acolo fost-am clipă trecătoare, nepătată,

Pură toată, neminţită, strălucind a adevăr,

Doar acolo doritoarea sărutare ne-ntinată

Înălţat-a două inimi nesătule, ce se vor.

Doar acolo arsul clipei ne-a topit atunci pe dată

Iar simţirea-nfiorată a nălţat-o spre divin,

Doar acolo fost-am boabă într-o lacrimă curată

Din fântâna unui suflet, unde toate-s dulce chin.

***

Timpuri scurse-n strâmte maluri astăzi sunteţi amintire

Dintr-o vreme depărtată ce topitu-s-a în zări,

Taină-mi staţi în gândul celor miruiţi într-o iubire,

Ce-au bătut, ca fiecare, ale dragostei cărări.

VIS   DE   NOAPTE

Când ceasul bate gongul pătrarelor din noapte

Şi luna văl îşi pune pe lumea obosită,

Când dornica iubire se îndulceşte-n şoapte,

Eu chem în vis să-mi vină, făptura mult iubită.

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Din fântâna unui suflet (versuri)” →

NIMICUL   CE  SE-ADUNĂ

Făcut-am mai de toate în lume, fără rost

Și sclav în lanțuri fost-am și împărat am fost

Și sfânt cum sunt doar sfinții și mare păcătos

Și bun cu toată lume și rău și mincinos.

Și bogății avut-am cu nimeni nu mai are,

Și-am fost săracul lumii, lihnit, fără mâncare,

Am împărțit bănetul la toți ce-au sărăcit

Și înc-am fost o vreme proscrisul ce-am cerșit.

Ceream la drumul mare, la bieții trecători,

O clipă fiecare să-mi de-a din viața lor,

Nu bani fără de număr, nu apă și nici pâine,

Ci doar o simplă clipă din viața lor de mâine.

Și-așa, pe negândite, am strâns ce nimeni n-are,

O boabă de vecie, să-mi fie de-amânare,

Atunci când știrba coasă va fi în preajma mea

Să-i dau ceva ca plată, ca Ea pe loc să-mi stea.

Toți ce mi-ați dat pomană clipita trecătoare

Ați zis că-i o nimica, n-o simți și nici nu doare,

Clipită ceea însă voi pune-o înnădită

Când ce am eu se gată, la rând fie trăită.

*

Vedeți cum cel nimicul  cu altul când se-adună

Îmi iasă bună plată, ce poți s-o dai arvună

Atunci când e nevoie s-o înădești un pic,

Deși  cu ce se-adună, la urmă-i tot….nimic.

AJUNS-AȚI  RĂU

Mi-aduc aminte cum pe-atunci,

fiind copilul fără vină,

În veri, când dup-o sfântă ploaie

tot frământam a lumii tină,

Cu alți ca mine, toți prin șanțuri,

noi voiniceii pui de lele

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Poeme” →

ROMÂNI,  ÎNNEVOIȚI  DE SOARTĂ

Voi cei plecați departe de țară și de neam,

Înnevoiți ca alții de zeul zilei, BAN,

Purtați cu voi de-apururi în suflete și-n minte

Mirosul de țărână, sarmale și plăcinte,

De cozonac și pâinea cea coaptă în cuptor,

De vinul cel sălbatic și apa de izvor,

De slană afumată, jumări și de cârnați,

De țuica mărgelată și castraveți murați,

De-o roșie cărnoasă ce se topește-n gură,

De-o zamă de șălate, de-o caldă tochitură,

De-o pară mălăiață, de-un  măr dulciu la gust,

De-o mură neagră coapă, de un pahar de must.

De-o vorbă rămânească și-un cântec trăgănat,

De-o nuntă și-o beție cu prietenii de-un leat,

De-o noapte în visare, acol’, pe paie-n șură,

De-o ceartă țigănescă, de-o sfântă-njurătură.

*

Pe-acolo totu-i altfel de cum e pe la noi,

Nimica gust nu are, vă zbateți în nevoi,

Iar dorul de acasă v-omoară-n zi de zi

Și-nstăinați îmi sunteți mereu de-ai ‘voști copii.

**

Sărmani pribegi prin lume, înnevoiți de toate,

V-a amăgit visarea, că-mi curge miere-lapte

Pe-acol’, prin depărtarea ce-o tot lungiți în ani,

S-aveți și voi ca alții, în pungă, vre-o doi bani.

———————————–

Mircea Dorin ISTRATE

Târgu Mureș

20 iulie 2020

FRUMOASELE  POVEȘTI

Copil, în a ta urmă, preabună Mamă Tână,

Mi-am înșirat des pașii pe ulița bătrână,

Ducând  împovărarea a câtorva surcele,

Un foc s-aprinzi în vatră, Bunica mea, cu ele.

Și-apoi, până se face înzilnicita cină

Tu-mi depănai povestea cu vorba ta cea lină,

Spunându-mi câte-n lună minuni s-au petrecut,

Acolo-n locul cela, în vremea de demult.

Cum în păduri din juru-mi și-n Bercul cel umbros

Mi s-a luptat cu zmeul cândva un Făt Frumos,

Să scape Cosânzene furate de prin sat,

Ori preafrumoase fete din stârpe de-mpărat.

Cum caii aveau aripi zburând ca o săgeată,

Cum pe aici, pe-aproape în vremea de-altădată

Bătrâne Cotoroanțe la vremea decuseară,

Făceau în taină-o vrajă, ca totul să dispară.

Că-n deal era cetate cu ‘nalte metereze,

Păzite zi și noapte de străji mereu ce-s treze

Și-acolo împăratul bătrân și înțelept

Era un  om de treabă și-n toate era drept.

*

Așa-mi spunea pe-atucea  iubita Mama Tână

Povești ne-nchipuite din vremea cea bătrână,

Eu ascultam cu teamă și-apoi în al meu vis,

Mă și vedeam acolo, un Făt, de neînvins.

M-acopeream cu stele în nopțile de-atunci,

Cu sabia în mână hălăduiam prin lunci

Să apăr de balauri codanele frumoase,

Le fie-acele zile, de-apururi norocoase.

**

De ce Mărite Doamne acol’ nu mai lăsat

Să fiu pentru vecie și slugă și-mpărat?

Pomiștea popii toată, cu merele-i de aur

Să o păzesc cu viața-mi, îngloriat cu laur.

***

Când nu mai crezi povestea cu zmei și Feți Frumoși,

Îți pierzi copilăria și anii norocoși,

Tristeți câte-or să vină și câte-or fi nevoi,

De-acolo-ncep, de-atuncea și-or tot veni apoi.

———————————–

Mircea Dorin ISTRATE

Târgu Mureș

15 iulie 2020

TÂRGUIALĂ

De ce-i acum prin lume, nicicum nu e de-ajuns

O mie de Sodome, Gomore încă-n plus,

Din rădăcini să ardă păcatul și curvia,

Și răul ce-i în oameni, minciuna și trufia,

Nemernicia toată și setea de avere,

De bani și bogăție și mai ales putere,

Trădarea cea de țară, de neam și cea de frate,

Păcate neiertate de viață și de moarte

E prea puțin rămasă cea parte cei curată,

De oameni iubitoare, în toate-adevărată

Și-oricât vei semăna-o, când ea va răsări,

În scurtă vreme toată, s-o îmburuienii.

Îmi arde dar ogorul cu foc și cu pucioasă

Și fiecare iarbă Tu trece-mi-o prin coasă,

Pustiu rămâie-n urmă o mie unu ani

Și ară-mi toată glia, cu-n plug cu opt plăvani.

Uitarea să îmi uite de tot ce-a fost pe-aici,

Vecia să îmi crească un crâng cu pitulici,

Cu-n pâlc de lăcrămioare, cu gingași toporași

Cu pomișori în floare, cu mii de fluturași.

Pe-Adamul  și pe Eva nu-i mai adu pe lume,

Că iar strica-vor totul și-aici va fi Genune,

Încearcă-mă pe mine, alături de-o codană

Și-așa ne ține Doamne, vecii din toamnă-n toamnă.

Și nu mai pune Doamne grădini întregi de poame,

Că nouă, fii Tu sigur nu ni s-o face foame,

Doar de iubire-n patimi vom flămânzii mereu

Și nesătui de dânsa, vom nevoi din greu.

N-om pune Doamne gura pe-mbietoare mere,

Pe prune, pe cireșe, pe zarzăre și pere,

Gusta-vom doar nectarul iubirii îndulcite

În clipe câte fi-vor de-apururi fericite.

*

Mi s-a stricat iar lumea, nici știu a câta oară,

Fă-i început un altul, chiar dacă o să doară,

Pe mine dar mă pune de ea să îngrijesc

Și ai să vezi cum Doamne, pe-aici doar flori cum cresc.

———————————–

Mircea Dorin ISTRATE

Târgu Mureș

14 iulie 2020