,,Și am văzut și am auzit un vultur, care zbura spre înaltul cerului și striga cu glas mare: Vai, vai, vai celor ce locuiesc pe pământ, din pricina celorlalte glasuri ale trâmbiței celor trei îngeri, care sunt gata să trâmbițeze!”

( Apocalipsa, 8, 13)

Se sfarmă clipa în veșnicii de-atâta întuneric din lumină

cum nici o noapte pentru zi n-a fost vreodat’ așa velină,
nici când adâncul de început se răsfăța în cearșaful nopții,

nici când vampiri prin cimitire își sărutau în taină morții,
iar vânători de buburuze trimit gonaci într-un cartuș

s-asmută stelelor sclipirea înspre ghețari cu derdeluș,
acolo speră ca s-o înhațe un vultur renăscut din piatră

ce, spintecându-i nemurirea, nu va lăsa luna să ardă
și, spintecându-i infinitul în bulgări verzi de chihlimbar,

nu va renaște dimineața în buburuza din hambar…

Se prinde vulturul în joc și năpustindu-se în lagună

răpește strălucirea în cioc și în ghearele-i o mătrăgună
ca s-o răstoarne pic cu pic pe gâtul stelelor flămânde,

preacredincioase în Feți-Frumoși cu straie sângerânde,
tăcerea lor crepusculară – complice cu neantul

s-a răstignit într-un pocal când admirau versantul
sperând că nu le-or fi furate perechile de ochi ascunși

printre bordeiele de paie în care hibernează urși…

Din zbor de cuc neprihănit se sparge strălucirea în cioburi

ce se îndreaptă spre zenit unde le-așteaptă clipe în boburi
și încep ținându-se de mână un vals pe derdelușul vieții

unde speranțele-s stăpâne peste regat de nesperat al gheții…
Or, dacă licuricii morții se zbat în cripte încorsetate

de nepăsări și necredințe, de tălmăciri necugetate,
s-ascundă aripile în rouă și visele în trifoiul nopții

pân’ va sosi vultur de treflă… c-așa dictat-au sorții!

Se sfarmă liniștea în tăceri de-atâtea veșnicii ucise

când cete mov de jitniceri aprins-au focul în narcise!
Când ard narcisele în ceruri, și îngerii-s neputincioși,

iar lumânările se închină cu reverențe în pași sfioși,
de-aceea, cioburi de credință și de lumină răpitoare

de trădători, trișori, perverși, de slugi pe ram lingușitoare
vor a se rezidi din stele ce și-au zdrobit eternitatea

de-acel fior pe care-l poartă în cârca Sa divinitatea…
Mătrăguna, de-l primește să-și găsească în ea odihna,

stelelor… s-o beți degrabă, vulturul aduce tihna!

Iară tu, Phoebe-Apollo, vrăjitor de stele moarte, dinspre Zeus – al tău tată și de oameni și de zei, moștenit-ai dintr-odată iubirea sfântă de nimfe și iubirea de femei, de la Leto – ființa blândă, tăcuta zeiță a nopții, fire tainică plăpândă și-a ta mamă iubitoare, harul de citire a sorții pre muritori, pre muritoare…

Din două capete de lume tu dat-ai drumul la doi vulturi să zboare liber după un nume, aripi de foc, aripi de fluturi, s-aducă în cioc frunze de lauri și apa sfântă de Kastalia, învingă în zbor mii de balauri, să se împlinească doar profeția!…

Și scris-au vulturii în piatră cu litere de foc mărunte, scris-au cu cioc, ci nu cu daltă: Delphi e al tău sfânt munte!

”Bine este să aștepți în tăcere ajutorul Domnului.” (Plângeri, 3, 27)

Oh, tu, mare zeu Apollo, ce-ai ucis pe monstrul Pythos, până când a ta săgeată va uita că-i vinovată de-a ucide mamă, tată, va uita de-a sa menire în sirene strămutată?

La Oracolul din Delphi, dacă mergi ca om de rând, ți-or ghici în boabe elfii dar în gând fiindcă în ei nuntesc izvoare de speranță dătătoare când tu, zeu fără onoare, speri în stele căzătoare să te fure din regat!

Cu-al tău arc sculptat din plopi ai ucis temuți ciclopi iar pe noi, de vii, ne îngropi?

Până când va fi iertată clipa ce s-a încumetat ca să pună în lanț de ceară spiritul înfometat?

De ce aripi de la îngeri cad mereu în văi de plângeri dar noi, suflete uitate pe firidă într-o cetate, cărămizi din falsitate, nu îndrăznim a întinde mâna – ciutură pentru fântâna unde numai săptămâna își trimite zilele să-și cate copilele care-au fost de zei răpite?

Zboară pană după pană de la îngeri din pulpană și se face în ceruri rană însă noi ne punem mască să nu ne lovească, batem din copite… or fi otrăvite?

Pe muntele Citeron, cu picioarele rănite, de destin legate, când surghiun s-a ordonat ne-am abandonat și cântec de jale noi n-am fredonat, n-am făcut cântări de cuc, rugăciuni de eunuc și nici crime de haiduc, nu ne-am îmbrăcat în sac, n-am strâns lacrimi în rucsac, nu ne-am pus cenușă în cap…

Oare, zeii înfuriați știu că suntem speriați de umbre stinghere din copaci tăiați  și-au trimis iscoade, ne-au întins năvoade, îndurări să cerem de la un casap?

Orișice pedeapsă ne va fi trimisă de la Dumnezeu!…

dar atunci de unde frica în noi pătrunde, ființe muribunde, și ucide în taină precum o liană pui de lidiană?

Orișice greșeală ne va fi iertată și răscumpărată doar de Dumnezeu!…

pentru ce, atuncea, nu ne răzvrătim, pentru ce în lanțuri ne îndrăgostim și tragem obloane când lumina lunii cade pe icoane? Cerem noi canoane?

”Și am auzit glas mare, din templu, zicând celor șapte îngeri: Duceți-vă și vărsați pe pământ cele șapte cupe ale mâniei lui Dumnezeu!”  (Apocalipsa, 16, 1) Continue reading „Lhana ROMA-NOVA: Aripile de nisip” →