Lăcrimioara IVA: De ce-ul adolescentin (versuri)

Tandrețe

Cuvintele poetului-
clopoței de cristal
la glezna
unei balerine.

Aripi de fluture

Mamă,
cuvintele tale
sunt aripi de fluture:
nu le pot mângâia!

Poem

Eram atât de îndrăgostită
încât înghițisem
un ochi de rouă
crezând că-i al tău.
Acum, am trei ochi
și văd păsările
încondeind cerul cu versuri.
Cine știe,
poate într-o zi voi înghiți soarele
crezând că-i sufletul tău!

Declarație de dragoste

Dacă aș fi luna
pentru o noapte,
m-aș furișa
în inima ta
să-ți șoptesc
galbene cuvinte.
Dacă aș fi soarele
pentru o zi,
m-aș închide
în sufletul tău,
luminându-te.
Dacă aș fi pasăre
pentru o clipă,
ți-aș mângâia
cu aripile
fiecare gând,
fiecare speranță.
Fiindu-mi teamă
să nu te strivească
atâta iubire,
te păstrez sub pleoape.
Ești lumina ochilor mei !

Tăcerea din gând

Câteva stele cad șoptit, cad a destrămare,
Inima-mi devine-o lună plină de dor, de așteptare.
Galbenul mă-nconjoară într-un zbor tăcut, plăpând,
Peste tot este tăcere, o tăcere și în gând.

Lacu-mi știe întristarea, barca leagănă ușor,
Cerul oglindește chipul care-mi dă suspin și dor,
Luna-mi spune c-o să vină, raza ei nu cred că minte,
Chiar de-aș vrea, acum… în noapte, despre el nu am cuvinte!

De ce-ul adolescentin

De ce chipul tău mereu în gând mi- apare
Și vreau să fim uniți ca și un roi?
De ce nu văd nici luna când răsare
Și vreau să fim în noapte doar noi doi?

De ce calzi sunt stropii reci de ploaie
Atunci când alături de tine eu sunt?
De ce vreau să merg cu tine-n veșnicie
Și-nvăluită în misterul nopții, te încânt?

De ce gândurile-mi sunt buchet de crini
Și inima îmi bate puternic lângă tine?
Cu tine alături voi ignora ai vieții spini
Și ochii-ți vor fi stele pentru mine?

Ferestre deschise

În ochii noștri marea era mereu cuminte,
pescărușii… albastru-i vălureau sublim.
Aș vrea să colind lumea cu locurile-i sfinte
să uit c-odinioară noi doi eram un număr prim.

Prin lanuri `nalte îmi port gânduri și vise,
maci îmbujorați, sălbatici, dansează menuet,
inima mea are ferestrele deschise,
soarele îi face speranței… un portret.

Dorul

O coardă-n suflet, vântul îmi atinge.
Și tu aseară o coardă-mi mângâiai.
Aseară te-am văzut, însă… dorul iar mă frânge
Când mă gândesc la piept cum mă strângeai.
Voiam să-ți povestesc de ”cealaltă eu”
Însă, tăceam înfiorată-n noapte.
Priveai o ea?! Priveam un zeu!
Se auzeau șoapte de inimi, doar șoapte!
Ce mult aș vrea să fii aici în barcă,
luna să fie martorul iubirii ce ne leagă!
Barca și cu mine pleacă, pleacă…
Se aude un foșnet! Ești tu? Este o creangă! Continue reading „Lăcrimioara IVA: De ce-ul adolescentin (versuri)” →

Alexandrina TULICS: Mă văd cântând pe malul celălalt (stihuri)

Sunt dimineți în care pot s-ating

Culori din curcubeu să fac din ele,

Mărămi de borangic ceresc

Și-n Duhul să îmi țes corăbii-n vele…

Sunt lacrimile cerului -izvor

Ce-mi dă să beau-Mpăratul,

În care sufletul îmi scald,

Ca să-I traiesc -Curatul.

Parfumuri de corole plâng,

Miresme -n drumul dincolo soare,

Nu pot în rugă să le-ating,

Că le-aș opri, pornirile nemuritoare .

Parfum din tei îndrăgostit

De boarea dulce a salcâmului din vale,

Smerite, margarete se privesc

Își amintesc plaiuri solare.

Vaiet- cocori își sfâșâie lin zborul,

În aripi -ostenite de-nalt,

Sunt despărțită de pământ

În rugă îmi țes dorul spre locul, unde,

Mă văd cântând pe malul celălat.

De n-ai fi fost

La cruce pentru mine,

Şi n-ai fi suferit în locul meu,

Astăzi n’aş fi ştiut de Tine

De jertfa-Ţi sfântă, Domnul meu.

De n-ai fi fost la Golgota în chinuri

Şi atârnat între pământ şi cer,

N’aş fi ştiut căci fără Tine,

Sunt gol şi muritor, şi pot să pier .

N’aş fi gustat din sfânta-Ţi părtăşie,

N’aş fi băut din cupa cu nectar,

M’aş fi hrănit cu roşcove, ca porcii

Şi-aş fi-nghiţit mereu al vieţii-amar.

N’aş fi alergat din bucurie

Să Te cuprind în rimă şi în cânt,

N’aş fi sorbit din părtăşie,

Din sarea şi dulceaţa Duhului Preasfânt.

N’aş fi băut până la fund paharul

Dulceţii sfinte ce mi-ai dăruit

Şi-aş fi avut doar răul şi amarul,

Acesta mi-ar fi fost cântarul vieții,

Fără Tine pe pământ.

N’aş fi lucrat cu bucurie

În via-n care Tu m-ai pus.

N’aş fi sădit la rădăcină

Chiar dacă scot răul, prin plâns.

N’aş fi cules cu fericire

Din roada Duhului Preasfânt,

N’aş fi ştiut de părtăşie,

De rugăciune şi de cânt.

Aş fi umblat în zdrenţele vieţii

Aicea jos,pe-acest pământ,

Fără de soare şi ruga dimineţii,

Fără de rouă,răcoare-n Duhul Sfant.

M-aş fi luptat cu „morile de vânt”

Eu n’aş fi fost nimic,

De n’ai fi fost să Te jertfeşti

Continue reading „Alexandrina TULICS: Mă văd cântând pe malul celălalt (stihuri)” →

Lhana ROMA-NOVA: Aripile de nisip

,,Și am văzut și am auzit un vultur, care zbura spre înaltul cerului și striga cu glas mare: Vai, vai, vai celor ce locuiesc pe pământ, din pricina celorlalte glasuri ale trâmbiței celor trei îngeri, care sunt gata să trâmbițeze!”

( Apocalipsa, 8, 13)

Se sfarmă clipa în veșnicii de-atâta întuneric din lumină

cum nici o noapte pentru zi n-a fost vreodat’ așa velină,
nici când adâncul de început se răsfăța în cearșaful nopții,

nici când vampiri prin cimitire își sărutau în taină morții,
iar vânători de buburuze trimit gonaci într-un cartuș

s-asmută stelelor sclipirea înspre ghețari cu derdeluș,
acolo speră ca s-o înhațe un vultur renăscut din piatră

ce, spintecându-i nemurirea, nu va lăsa luna să ardă
și, spintecându-i infinitul în bulgări verzi de chihlimbar,

nu va renaște dimineața în buburuza din hambar…

Se prinde vulturul în joc și năpustindu-se în lagună

răpește strălucirea în cioc și în ghearele-i o mătrăgună
ca s-o răstoarne pic cu pic pe gâtul stelelor flămânde,

preacredincioase în Feți-Frumoși cu straie sângerânde,
tăcerea lor crepusculară – complice cu neantul

s-a răstignit într-un pocal când admirau versantul
sperând că nu le-or fi furate perechile de ochi ascunși

printre bordeiele de paie în care hibernează urși…

Din zbor de cuc neprihănit se sparge strălucirea în cioburi

ce se îndreaptă spre zenit unde le-așteaptă clipe în boburi
și încep ținându-se de mână un vals pe derdelușul vieții

unde speranțele-s stăpâne peste regat de nesperat al gheții…
Or, dacă licuricii morții se zbat în cripte încorsetate

de nepăsări și necredințe, de tălmăciri necugetate,
s-ascundă aripile în rouă și visele în trifoiul nopții

pân’ va sosi vultur de treflă… c-așa dictat-au sorții!

Se sfarmă liniștea în tăceri de-atâtea veșnicii ucise

când cete mov de jitniceri aprins-au focul în narcise!
Când ard narcisele în ceruri, și îngerii-s neputincioși,

iar lumânările se închină cu reverențe în pași sfioși,
de-aceea, cioburi de credință și de lumină răpitoare

de trădători, trișori, perverși, de slugi pe ram lingușitoare
vor a se rezidi din stele ce și-au zdrobit eternitatea

de-acel fior pe care-l poartă în cârca Sa divinitatea…
Mătrăguna, de-l primește să-și găsească în ea odihna,

stelelor… s-o beți degrabă, vulturul aduce tihna!

Iară tu, Phoebe-Apollo, vrăjitor de stele moarte, dinspre Zeus – al tău tată și de oameni și de zei, moștenit-ai dintr-odată iubirea sfântă de nimfe și iubirea de femei, de la Leto – ființa blândă, tăcuta zeiță a nopții, fire tainică plăpândă și-a ta mamă iubitoare, harul de citire a sorții pre muritori, pre muritoare…

Din două capete de lume tu dat-ai drumul la doi vulturi să zboare liber după un nume, aripi de foc, aripi de fluturi, s-aducă în cioc frunze de lauri și apa sfântă de Kastalia, învingă în zbor mii de balauri, să se împlinească doar profeția!…

Și scris-au vulturii în piatră cu litere de foc mărunte, scris-au cu cioc, ci nu cu daltă: Delphi e al tău sfânt munte!

”Bine este să aștepți în tăcere ajutorul Domnului.” (Plângeri, 3, 27)

Oh, tu, mare zeu Apollo, ce-ai ucis pe monstrul Pythos, până când a ta săgeată va uita că-i vinovată de-a ucide mamă, tată, va uita de-a sa menire în sirene strămutată?

La Oracolul din Delphi, dacă mergi ca om de rând, ți-or ghici în boabe elfii dar în gând fiindcă în ei nuntesc izvoare de speranță dătătoare când tu, zeu fără onoare, speri în stele căzătoare să te fure din regat!

Cu-al tău arc sculptat din plopi ai ucis temuți ciclopi iar pe noi, de vii, ne îngropi?

Până când va fi iertată clipa ce s-a încumetat ca să pună în lanț de ceară spiritul înfometat?

De ce aripi de la îngeri cad mereu în văi de plângeri dar noi, suflete uitate pe firidă într-o cetate, cărămizi din falsitate, nu îndrăznim a întinde mâna – ciutură pentru fântâna unde numai săptămâna își trimite zilele să-și cate copilele care-au fost de zei răpite?

Zboară pană după pană de la îngeri din pulpană și se face în ceruri rană însă noi ne punem mască să nu ne lovească, batem din copite… or fi otrăvite?

Pe muntele Citeron, cu picioarele rănite, de destin legate, când surghiun s-a ordonat ne-am abandonat și cântec de jale noi n-am fredonat, n-am făcut cântări de cuc, rugăciuni de eunuc și nici crime de haiduc, nu ne-am îmbrăcat în sac, n-am strâns lacrimi în rucsac, nu ne-am pus cenușă în cap…

Oare, zeii înfuriați știu că suntem speriați de umbre stinghere din copaci tăiați și-au trimis iscoade, ne-au întins năvoade, îndurări să cerem de la un casap?

Orișice pedeapsă ne va fi trimisă de la Dumnezeu!…

dar atunci de unde frica în noi pătrunde, ființe muribunde, și ucide în taină precum o liană pui de lidiană?

Orișice greșeală ne va fi iertată și răscumpărată doar de Dumnezeu!…

pentru ce, atuncea, nu ne răzvrătim, pentru ce în lanțuri ne îndrăgostim și tragem obloane când lumina lunii cade pe icoane? Cerem noi canoane?

”Și am auzit glas mare, din templu, zicând celor șapte îngeri: Duceți-vă și vărsați pe pământ cele șapte cupe ale mâniei lui Dumnezeu!” (Apocalipsa, 16, 1) Continue reading „Lhana ROMA-NOVA: Aripile de nisip” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Bucuria Românilor – GEORGE ROCA

Bucuria este ca o admirabilă sacră lucire,

ce pogoară pe cetatea Prieteniei fluturând,

înveşmântând cerul fiinţei şi întreaga ei fire,

peste trupul existenţei elixirul ei scuturând,

peste necuprinderile vieţii întrupate-n iubire,

peste răsăriturile creaţiei, sufletul bucurând.

George şi-a primenit curgerea peste timp şi peste spaţiu din albia

Iordanului, numele Râului sfânt al Cetăţii trace Palestina,

Edenul în care S-a botezat Domnul nostru Iisus Hristos, străbătând astfel prin răscruci de vremuri şi peste vremuri binecuvântate, cununi de creaţie în care a logodit

Oradea – Cetatea naşterii lui, a întâiului gând şi-a primului cuvânt,

Răsfrântă peste Arcul de Triumf în unduirile de har ale Sydneiului, pentru a răspândi frumosul în artă şi faima numelui marelui Mucenic

Gheorghe, temei pentru a-şi clădi în diasporă destinul demn de un mare Român, un alt fel de leitmotiv al râvnitului

Emaos.

România este parte din sufletul lui mare în care se cuprinde Patria şi Cerul, la fel cum Roca milenară străjuieşte veşnicia în Munţii noştri Carpaţi, asemeni Omeniei ce înveşmântează în porfiră de aur demnitatea dacoromânului, Cugetând peste vise şi împliniri, peste căutări şi rostuiri, peste pământ şi mări, Azurul ca o cupolă ce îngemănează credinţa întru fraţi, pecetluind spiritul Culturii în cele patru zări.

Bucuria se ţese din firul ce ne poartă,

prin legendele rostite venite din străbuni,

aprinsă din luceafăr, pecetluită-n soartă,

s-aşterne peste slovă în stihuri de cununi,

părtaşă sărbătorii, ca dorul de consoartă,

într-un potir de aur de încerci să o aduni.

Întru mulţi ani binecuvântaţi în lumină şi har!

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Bucuria Românilor – GEORGE ROCA” →

Constanța – Doina SPILCA: Liniști în vrie

Liniște nefinită

Se aude

o stea căzătoare

rănind orizontul,

aseptic,

scăldat de sarea din mare,

audibil

e genunchiul

în iertăciune

sub mătănii de rouă,

auiește mântuirea

în zâmbetul din ochii mei,

în uguitul iubirii din inima mea.

***

Vrie

Spicul coacerilor

cu boabele-n vrie,

tornadă

spre moara de vânt,

măcinar

de adevăr

și dreptate,

între groază și burlesc,

făinarul candid.

***

Tenebre

Nocturnul smolește

peregrin,

încă din zorit,

prin pădurea întunecată a păcatelor

și atârnă în ramuri

reci,

Continue reading „Constanța – Doina SPILCA: Liniști în vrie” →

Mircea Dorin ISTRATE: Cu gândul către tine

CU GÂNDUL CĂTRE TINE

Picior de-altar aș face din lăcrimatu-ți gând

Și-n fie-ce clipită, luată rând la rând

Voi spune-o mulțumire la câte ai făcut,

Să am, măicuță dragă, drum bun de început.

Din nevoita-ți viață, din griji de zi cu zi,

Din dragoste adâncă pentru ai tăi copii,

Tu silnicit făcut-ai și-o rugă ne-ncetată,

Ca Domnu-n a Lui pază te țină viața toată.

Ai mulțumit la ceruri în fiecare clipă

Și din speranța pusă făcutu-ți-ai aripă,

Să zbori cu vis și gându-ți un pic spre viitor,

Să vezi ce-ți vor ajunge copiii-n lumea lor.

Cât lacrimi adunat-ai în vechea ta broboadă

Când nenorocul vieții te-a pus s-aștepți la coadă,

Un tău ai umple-acuma și tot n-ar fi de-ajuns

Și-un altul mai făcut-ai când rugile ți-ai spus.

Măcar în împăcare la ceruri ai plecat,

Știind că noi de-acuma avem un dumicat

Din zilnicita muncă și-un rost în astă lume

Și-un drum ce-l vom străbate cu rele și cu bune.

În candelă feștila, cu bobu-i de lumină,

La Maica Născătoare, în liniște deplină,

Îi luminează-n noapte frumosu-i chip smerit

Și-alăturea de Dânsa, văd chipul tău cernit.

Mereu îl rog pe Domnul, te țină-n palmă Sa

Și-n Raiul Său te pună, că bine-i merita

La câte îmi făcut-ai aicea în lumesc,

Să veșnicești cât lumea, acolo, în ceresc.

———————————–

Mircea Dorin ISTRATE

Târgu Mureș

13 Iulie 2020

Corneliu NEAGU: Toamna vieții

TOAMNA VIEȚII

Atâtea amintiri am strâns în viață –

ce grele-mi par când anii se tot duc!

S-au așezat pe gânduri ca o ceață

să îmi cobească-n cântecul de cuc!…

Iar de privesc aevea peste vreme,

spre căile pe care le-am parcurs,

mă răsucesc pe muchii de dileme,

rămase cu-ntrebări fără răspuns.

Mi-am căutat destinul printre stele,

din neguri reci m-am ridicat în zbor,

am aruncat ratările prea grele

pe zdrențele căzute dintr-un nor.

Din drumul meu am izgonit himere,

care-așteptau credința să-mi-o ia,

am frânt din ochi ispite efemere,

ieșite la răscruci în calea mea.

Am adunat din tină nestemate,

le-am șlefuit și nume sfânt le-am dat,

mi le-au furat mișeii, pe-apucate,

zicând că ei în taină le-au creat.

Ajuns acum în toamna vieții mele,

privind în urmă parcă mă-nspăimânt,

destinul meu, luat cândva din stele,

se zbate-n van pe-o aripă de vânt.

Dar tot urcând spre sferele astrale,

lăsând pământu-n urmă răscolit,

mai ud cu stropi de viață câte-o floare

când văd că se-ofilește-n asfințit.

———————————————–

Corneliu NEAGU

București

12 iulie 2020

Maria HOTEA: Duioasa simfonie (poeme)

Marea

Razele aurii de soare se oglindesc în mare,
valuri înspumate vin repezi din larga zare
o perdea de azur îmbracă în liniște depărtarea,
se pierde privirea ușor admirându-i splendoarea.

Cu o trena aurie se învăluie plaja în blândul răsărit,
valurile din larg ajunse la țărm se sparg necontenit
mă las cuprinsă în mrejele iubirii cu gândul hoinar,
ce-mi țese vise magice ce-mi par că nu au hotar.

Vibrează doar trupul sub o adiere venită din larg,
noian de trăiri se pierd în timp ce valurile se sparg
din vise adun clipele minunate și le strâng în gând,
în ochii izvorăsc lacrimi de dor ce pe față îmi curg.

Aud duioasa simfonie ce marea o cântă neliniștită,
printre șoapte simt inima în piept ce-mi bate neobosită
adie briza și-n vâltoarea valurilor ce ating țărmul mării,
din vise mă trezesc zgomotele ce vin din largul zării.

Rămân pentru o clipă să admir splendoarea marii
și-n tăcere privesc cu uimire imensitatea depărtării
tresar când stropii de apă din valuri ușor mă ating,
împreună cu pescărușii în suflet iubirea mării o strâng!

Când în suflet iubitor

Când în suflet iubitor zorii zilei îmi cânta iar caldă Iubirea,
simt strălucirea razelor de soare ce-mi inundă privirea
se înalță într-un zbor lin spre cerul senin gândul călător,
dăruind inimii mele trăiri neuitate născute dintr-un dor.

Țin în brațe un buchet de macii din lanuri cu spice aurii,
ce-au înflorit din iubire în nopțile cu raze de lună argintii
însetată de dor mi-e inima mereu din lungile așteptări,
ce a învățat că nimic nu este greu să dăruiești iertări.

Mii de lacrimi au curs de sub pleoapele tremurânde,
din doruri aprinse ce un suflet iubitor le poate cuprinde
azi, în roua dimineții florile se scaldă în raze de lumină,
gingașe îmi surâd iar frumusețea lor îmi fac ziua senină.

Continue reading „Maria HOTEA: Duioasa simfonie (poeme)” →

Andrée Cedid: Purtători de cicatrici

Pictură de Akbar Behkalam, Iran-Germania

Purtători de cicatrici

Cu fețe strâmbe morții se ridică,
Se umflă limba umiliților,
Vijelios se înalță valul înfrânților.

Luați seama, purtători de cicatrici!

Stingeți în propria carne vulcanii vrăjmășiei,

Striviți sub talpă acul și apoi scuipați veninul
Care, într-o bună zi, vă va schimba-n călăi.

Înăbușiți sunetul goarnelor, acel semnal de răzbunare încolonată,

Lăsați-vă purtați de vocea interioară
Și, rupându-vă masca,

Fiți diferiți!

Andrée Chedid, Egipt-Franța (1920-2011)

Traducere: Germain Droogenbroodt și Gabriela Căluțiu Sonnenberg

***

Porteurs de cicatrices / Les morts aux visages rompus se redressent / La langue des humiliés se gonfle
Orageuse se lève la marée des victimes // Mais prenez garde porteurs de cicatrices! // Éteignez dans vos chairs les volcans de la haine //
Piétinez l’aiguillon et crachez le venin / qui vous apparenteraient un jour aux bourreaux / Étouffez ces clairons ces sonneries qui forcent la ressemblance qui commandent le talion
Questionnez vos viscères Percez vos propres masques /Soyez autres!

Mircea Dorin ISTRATE: Pe valurile vieții (versuri)

PLĂCERI DE VARĂ

Se-ntinde vara-ncet, în risipit,

În crângul plin de flori și ciripit,

Prin holde coapte-aflate-n legănare,

Prin cucuruze ‘nalte, foșnitoare,

Prin vii și prin livezile din dealuri,

Prin codri mei ca mările în valuri,

Prin văi șerpuitoare și umbroase

Și prin câmpii întinse și mănoase.

E vremea ei de-acum și-i norocoasă,

Chiar dacă-n arsul ei e secetoasă,

Dar e în vrerea firii, că e vară

Și-așa-i de când e lumea, iar și iară.

Mai toată lumea încă o dorește,

O vrea pe-aici să-mi stea, împărătește,

Cireșele din pomi să le-ndulceacă

Și zmeura și mura s-o-negrească.

Ne coacă-n grabă pepeni, lebenițe,

Și strugurii ce-mi spânzură pe vițe,

Albinele s-adune bobi de mier,

Mieluții toți să crească în putere.

Codanele să-mi simtă-nfiorarea

Când le cuprinde-ncet îmbrățișarea,

Le arză buza crudă în sărut,

Stărnească-le dorințe de-nceput.

Eu am să stau mai mult între umbrare,

Visând la ce a fost, în desfătare,

La alții las plăcerile de vară,

Pe mine ele nu mai mă-nfioară.

Ajunge-mi-o o largă pălărie,

O apă de izvor, și-o ciocârlie

Din iarbă să se-nalțe spre ceresc,

Să-și cânte trilul ei, dumnezeiesc.

Și-n seară, pe un braț de fân cosit

Să-mi fac visarea-n dulce adormit,

Apoi de-mi da-va Domnul înc-o zi,

O voi primi cu drag și-o voi iubi.

08.07.2020

SĂ-MI ȚINEȚI MINTE

Mă lasă Doamne, ca-n micimea mea

Să reazăm umbra mea, de-a Ta să stea,

Să mă-nfior gândindu-mă mai bine

Că Tu ești Doamne astăzi lângă mine.

Să simt cum măreția Ta mă va cuprinde,

Cum duhul Tău în mine mi se se-ntinde,

Cum pace e în sufletu-mi și-n gând,

Și toate mi le ierți Tu, rând la rând.

Să știu apoi, că-n cea dumnezeire

Tu adunat-ai munte de iubire

Și chiar de-ai fost în cuie pironit,

Pe noi ce te-am trădat, Tu ne-ai iubit.

Și-mpovărat de-a noastre mari păcate

Tu dusu-te-ai iertându-ne spre moarte,

Să învățăm din pilda Ta că noi,

Învredniciți ieși-vom din nevoi,

Când fi-vom toți cu sufletul curat

Și te-om slăvi pe Tine ca-mpărat,

Iertând și noi pe cela ce greșește

Și-n silnicit mereu ne umilește.

Ajută-mă, Tu cela Iertător

Ca tuturora să le fiu dator,

Să îi slujesc pe toți în preasmerit

Să le înalț cel suflet micnicit,

Să vadă că cel bine te înalță,

Că răul cel făcut îți ia din viață,

Că Raiul tu ți-l faci aici când vrei

În bine ostenind și nu să-l ceri.

Să-mi țineți așadară bine minte

Că Domnul ne-a-nvățat cu-a Lui cuvinte,

Să mergem după El, pe-a Sa cărare

Și-n umbra lui să-mi steie fiecare.

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Pe valurile vieții (versuri)” →