Anca-Maria DAVID: Timpul

Timpul

 

Privirea galopează peste zare,
Pierzându-mă-n explozii de culori,
Valsez cu gândurile-n nori,
O viață aruncată-n mare.

Tăcerile din șoapte,
Rostogolite-n valuri,
Se-ncolăcesc de maluri,
Izbindu-se de moarte.

Timpul curge din noi
Cu flori înflorite,
Cu flori ofilite,
Cu povești nescrise.

Timpul zboară peste nori,
Lăsând urme și culori,
O adiere și un parfum,
O viață scrisă pe drum.

———————————-

Anca-Maria DAVID

7 decembrie, 2018

Simina PĂUN-MOISE: Concluzie

Concluzie

 

Ne-a ajuns tăcerea cuvinte,
Ne-a ajuns cuțitul până la os,
Puține mai sunt lucruri sfinte,
Din tot ce-am trăit fără rost.

Iubirile sunt ținte pe ziduri,
Puşcaşii marini le ochesc din văzduh,
Ne mor iubirile declarate ca sfinte,
Ne mor, la margini de drum.

Cumplit ne loveşte tăcerea,
Cumplit ne-aruncăm priviri de ciclop,
Războiul, de-acum este vrerea,
Atât să mai facem, noi doi, la un loc.

Ți-ai scos artileria grea,
Mi-am pregătit pistolul cu apă,
De azi nu mai ştim cine şi ce să mai vrea,
De azi, ne săpăm fiecare o groapă.

Împărțirea o cerem, pe teritorii,
Semnăm tratate şi pacte,
Zâmbesc, când ne văd, trecătorii
Noi râdem, de toți şi de toate.

Nu vreau partajul să-l facem,
Îți las ție, de-acum, tot ce-a fost,
Îți las uscatul, îți dăruiesc nişte ape,
Şi du-te…în viață, nimic n-are rost.

Tăcerea îmi țipă cumplit în timpane,
Îmi iese din creier, îmi apasă pe ochi,
Îmi aleargă prin suflet bocanci cu crampoane,
Iubirii pierdute, îi zic de deochi.

Să crape de astăzi în patru,
Să se împrăştie in nord şi în sud,
În sâni de fete neîncepute,
să crape, în ochi de flăcăi,
Prăpădul iubirii, să nu mai ia foc.

Deci, să tragem concluzii,
Concluzii gândite,
Căci cele de ieri,
Pripite ne-au fost.
Concluzia de astăzi,
Ne este iubite:
Cu tine pe-un loc,
Nu vreau
Să mai am loc.

———————————–

Simina PĂUN-MOISE

7 decembrie, 2018

Elena VOLCINSCHI: „Bună bună, cea mai bună”

„BUNĂ BUNĂ, CEA MAI BUNĂ”

Vântul caută opreliști când zăpada îl îmbie,
Lângă-o casă părintească la o poală de câmpie
În odaia ei prea mică, albă dar așa curată
Își duc zilele o bătrână și micuța ei nepoată.
Nu mai vine a mea bună, mă întreb de ce-ntârzie?
E plecată de cu zori să muncească pe simbrie.
Ora pare întârziată, mi-este foame și chiar frig…
Aș merge-n vecini s-o caut ori pe uliță s-o strig!
Știu că-i dusă să muncească la unul foarte bogat
Care stă mult mai departe-n celălalt capăt de sat.
Chiar de sunt așa de mică, grijă mare știu să-i port
Și vara când stă pe prispă, răsucind fire de tort…
Cu mâinile tremurânde, gândul uită să-și întoarcă,
Îi ridic în grabă fusul, când pe jos prea des îl scapă.
Vine zilnic, încărcată cu hrană și chiar cu lemne
N-adoarme de obosită se frământă-n griji și geme…
Tare mă tem că-ntr-o vreme, buna nu o să mai fie
Simt eu că ne paște moartea; Grivei latră a pustie…
Eu, cui voi rămâne oare, până mare o să cresc,
Ce sfaturi o să ascult? Voi putea să mă-ngrijesc?
Sunt totuși fetiță mică, am doar șase anișori…
Dar am învățat să cânt cu glas de privighetori…
Buna însăși m-a-nvățat, despre mama o poezie
Să o bucur când acasă la noi iarăși o să vie.
Știu că aplecat de mult; eu, eram destul de mică…
Mi-a trimis cuvinte dragi, numai într-o scrisorică
Pe care o ţin cu grijă, lângă a-Domnului icoană,
Cine știe? Poate acolo unde e, e-o mare …doamnă!
De Sfintele Sărbători dacă-o –ntreb, mama nu vine?
Îi văd chipul îndurerat, lăcrimarea își reține
Și îmi spune doar atât. Când o să te faci mai mare,
O să înțelegi mai mult, nu te îngrijora prea tare…
Tu, ești o copilă mică, eu însă, mă străduiesc
De dureri să nu ai parte, cât oi trăi te-ocrotesc”!
Și tot timpul îmi promit, pe cât pot să nu o supăr
O iubesc și o alint ,,Floarea mea sfântă de nufăr„
Așa simt eu s-o mângâi părul când și-l despletește
Peste umerii îndoiți, zarea întreagă o privește…
Ca răsplată, am să-nvăț să mă fac o doctoriță
Iar de n-oi putea măcar, o harnică poștăriță…
Așa mai vorbesc cu buna, când o ajut uneori
S-au când nu-și face de treabă în Zile de Sărbători.
În timp ce-mi povestește despre zâne și-mpărați,
Eu adorm visând la viața, celor care sunt bogați.
Câteodată în vis se arată mama tânără, frumoasă,
Cu daruri multe în brațe fericită, vine acasă.
E–ntuneric; vântul bate, în lampă nu mai e gaz
”O să fac o noapte albă, cât ninsoarea-mi dă răgaz,
Chiar și focul pot s-aprind, din jarul rămas de aseară
Să-ncălzesc casa puțin, până vine buna iară”
………………………………………………………………………
Lângă vatra încălzită, Mădălina adormise
Cu gândul la buna care, acasă, tot nu venise…
S-a trezit în zori speriată ,,unde oare-o fi rămas”?
O-ncolțește un gând de groază,lacrimi îi curg pe obraz.
Se îmbracă în mare grabă și iese în bătătură,
A uitat și de mâncare, are o grijă mai matură.
Ziua, aspră abia mijită din întuneric s-arată
Tot așteaptă să audă, scârțâitul de la poartă.
Iar Grivei-i neliniștit, nu se bucură c-o vede
Copila însă-l dezleagă iar câinele se repede
La o moviliță mare, urlă a jale și-a durere…
Sub noian chiar buna zace; a-nghețat a ei putere.
O ridică încet, o trage cu puțina-i forță-n lacrimi
-Hai în casă bună dragă, cât necaz și câte patimi!
Cu efortul de sfârșire buna ei s-a ridicat
De copilă ajutată, a ajuns chiar până-n pat.
Și-a întins mâinile-ncet, în rugă de ascultare
Spre icoana sfântă unde, gândul ei, cerea-ndurare…
Iar odaia mică, albă a privit-o înc-odată
Pe copilă a strâns-o-n brațe…”să fii binecuvântată”
……………………………………………………………………..
Vântul se moi potolise, și soarele lumina
Treptele de cer albastre, când al ei suflet urca…
Mădălina-și privea soarta ce prea greu o încercase,
Era doar copila bunei și a poveștilor frumoase.
Se trezise dintr-o dată, singură însă matură
Într-o lume prea asprită, cum să lupte așa singură?
Lacrimile curg în șiruri pe-obrajii de copil
Lângă-un ciot de lumânare și o lampă cu fitil,
Două palme mici în rugă și cu plânsetu-mpreună
Privegheau, trup fără viață ”bună- bună,cea mai bună”.

––––––––––––––

Elena VOLCINSCHI

(Din volumul ,,Desculț prin lumea slovelor”, 2016, dedicat copiilor instituționalizați la CPRU-Cireșarii 2, sect. 5, București)

Alexandra GĂLUȘCĂ: Iarna magică (poeme)

Te aştept de Crăciun

 

Te aştept de Crăciun să vii să colinzi,
Sub brad să-mi laşi iubiții trandafiri,
Apoi în brațe cu drag să mă cuprinzi
Îmbracă-mă-n dulci sărutări şi simțiri

Te aștept de Crăciun să vii să colinzi,
De dor, iubire, de magia de sărbătoare,
Scrie-mi poezii cu sufletul pe oglinzi
Şi lasă fluturii dragostei să zboare

Te aştept de Crăciun să vii să colinzi
Ia şi chitara cântă-mi de dor, de iertare,
În brad şi-n privire, lumini să-mi aprinzi
Ascultă-mi iubite, inima cât bate de tare

Te aştept de Crăciun să vii să colinzi,
Tu eşti cadoul ce mi-l doresc mai mult,
Steaua şi îngerul în brad să-i prinzi,
Împreună cânta-vom, ca mai demult

 

Iarna magică

 

Fulgii veseli, sprințari
De nea strălucitori
Conduşi de vânt,
Zboară spre pământ.
Au acoperit totul,
Au albit decorul,
Cu mii de steluțe
Reci şi argintate
În iarna de sărbătoare.
Continue reading „Alexandra GĂLUȘCĂ: Iarna magică (poeme)”

Anna-Nora ROTARU PAPADIMITRIOU: Brodând flori de gheață (poeme)

NINGE PE SUFLET

 

E iarnă și-i frig
Și noaptea se lasă…
Geru-i aprig
Și-afară și-n casă…

Nu-i nimeni pe stradă…
Vreo câteva felinare,
Aruncă-n ogradă,
Umbre bizare…

De zile tot ninge,
Zăpada-i năframă…
Vreun câine mai plânge,
De foame, de teamă…

Pierdută în gânduri,
Mă uit la scrisoare…
Citesc printre rânduri,
Cuvântul ce doare…

Și suflu-mi îngheață,
Tot stând la fereastră,
Brodând flori de gheață,
Pe noaptea albastră.

Visez s-aud umblet,
Suspin las să-mi cadă…
Zăpada-i pe suflet,
Sau sufletu-i de zăpadă ?

Dinadins parcă ninge
Cu viscol amarnic…
Focul mi-l stinge
În vatră, năvalnic…

Și-n suflet ninge…
Sunt OM de zăpadă !
Șuvoi se prelinge,
A vieții-mi cascadă…

De nins… o să ningă…
Și, anii vor trece…
Nimeni să-mi plângă,
Pe sufletu-mi rece…

 

VISCOL, GER ȘI IARNĂ GREA…

 

Coboară din cer furtună,
Viscolul o ia la fugă…
Gerul parcă se răzbună,
Împletind flori în cunună,
Pe altarul iernii-n rugă…

Și, de el nimeni nu scapă,
Intră-n os, pătrunde-n sânge…
Chiar în piatră urme sapă
Și în suflet când se-adăpa,
De prin lacrimi, de voi plânge,

Făcând țurțure de gheață,
Ce mă-nțeapă ca un spin…
Dar sunt eu mai șugubeață,
Nu mă las furată-n ceață,
Nu mai plâng și nu suspin !

Că, nu am de ce mă teme,
N-am pe sufletu-mi păcate…
Îmi las viscolul ce geme,
De prin vise să mă cheme,
Cum sunt dulci și fermecate !

Doru-l voi lăsa să zboare,
Prin zăpezi netulburat,
Că nimic nu mă mai doare…
Printre nori prevăd un soare
Mi-a plăcut și l-am furat,

Ca să-mi steie luminând…
Și-am să fur și stea polară,
Ca să-mi pun dorințe-n gând
Și să pot din nou sperând,
Că-mi va fi iar primăvară !

Continue reading „Anna-Nora ROTARU PAPADIMITRIOU: Brodând flori de gheață (poeme)”

Dan-Obogeanu Gheorghe: Copilărie

Copilărie

 

Mugurel din Pomul Veţii peste care bate vântul
Când lumina dimineţii îţi trezeşte în zori plânsul,
Te cuprind braţele blânde ale Timpului avar
Şi te faci frunză sau floare, fructul dulce sau amar.

Pe un ram, la Sânul Mamei, tu creşti mare şi vânjos
Cu o doină, spusă-n şoaptă, somnul tău e mai frumos
Legănat, când doare totul, în durerea-ţi fără noimă,
Visul tău-i doar o fărâmă din Apusul fără normă.

Trece vremea ta prin taine cu luciri de Răsărit,
Între zilele senine sau cu nopţi ce-au amuţit,
Şi te faci frunză sau floare, sau un fruct îmbietor,
Nu vei şti când vine toamna și-ţi răpeşte al tău dor!

Nu vei şti acum ce-nseamnă să fii mare cât un Pom,
Să dai rod bogat de Viaţă, bogaţia unui Om,
Dar va trece nemiloasă dulcea ta copilarie
Şi rămâi cu bruma-n tâmple ca şi frunzele din vie…

Mai rămâi cu amintirea care-i scrisă pe morminte
Unde stau ascunse taine şi-ngropatele Cuvinte;
Multe sunt nespuse astăzi, altele îşi striga jalea….
Unde eşti copilărie….unde-ţi mai găsesc eu Calea?!
…………………………………………………………………
Mugurel din Pomul Vieții peste care bate dorul,
Dumnezeu îţi lasă Calea, tu eşti numai Călătorul!

——————————–——–

Dan-Obogeanu Gheorghe

7 decembrie, 2018

 

Anatol COVALI: Iubirea s-a trezit…

Iubirea s-a trezit…

 

Mirabile dorinţe în mine ard intens.
Nu patimi am în trup, ci dinamite,
iar eul meu surâde când soarta îi promite
că viaţa-mi o să aibă un alt sens.

Iubirea s-a trezit din somnul dens
şi caii ei frământă-mplinirea sub copite.
Am străbătut cu dânşii noi orbite
în orizontul care pare-un azur imens.

Vezi? Aşteptarea noastră a rodit.
Acelaşi drum străbatem alături spre sfârşit
suind senini urcuşurile-abrupte.

Poate să ningă-ntruna, să fie aspru ger.
Până şi resemnarea a învăţat să lupte
de când îţi sunt pământ şi îmi eşti cer.

————————————–

Anatol COVALI

București

7 decembrie, 2018

Gheorghe PÂRLEA: Țărâna

ȚĂRÂNA

 

Tărâna-i pântecele-n care
Cel bob de viaţă, în mirare,
Aşteaptă rând să crească mare,
Cu darul coborât din soare.
*
Tărâna-i stampa care poartă,
Precum simbolurile-n hartă,
Trecutul cel scobit cu daltă
De-un biet prezent, oprit la haltă.
*
Tărâna e copaia-n care-ncape
Uscatul trupului răs-stors de ape
Când tot departele ne e aproape,
Când azi, pe mâine-o să-l îngroape.
*
Deci nu păşiţi cu tălpi murdare
Peste ţărâna hrănitoare,
Şi nu huliţi groparul care
Ne-nţărânează, la plecare.

———————————

Gheorghe PÂRLEA

7 decembrie, 2018

Foto: “La arat”, Stefan Dimitrescu (1886 – 1933)

Dunia PĂLĂNGEANU: Colinda inimii

COLINDA INIMII

                                      (Poemul zilei la Giurgiu)

 

Pe sub cerul cu ninsori
Prin grădini cu picurele
Se aude un colind
Mirosind a măr și stele.

 

Uite-l trece prin Cetate
Spre câmpia cea bătrână
De sub sloiurile reci
Dunărea la maluri sună.

 

Mai departe,mai departe,
Mai încet,tot mai încet,
E colinda inimii
Colindată de-un poet.

 

Hai, deschideți ușa larg,
Mai deschideți și-o fereastră,
Să primiți colinda mea
Zbor de pasăre măiastră.

 

Hai, lăsați poarta deschisă,
Să intre urarea mea,
S-aducă lumină-n casă
Și s-alunge vremea rea.

—————————-

Dunia PĂLĂNGEANU

Giurgiu

6 decembrie, 2018

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: Mă închipui actorul

Mă închipui actorul

 

Locul lui, alţii nu-l vor ţinti
nu-s arme care să-şi înghită focul,

ochiul de veghe nimeni nu-l ştie
el vede dincolo de ziduri.

Cum la teatru se trage cortina,
actorii joacă o piesă străină,
înţelegerea se strânge-n haine de epocă
deschise la bumbi.

Mă închipui actorul
care va muri în actul trei,
spusele mele,
gesturile
rămân vii şi ademenitoare
pentru orice privire.

—————————————-

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU

6 decembrie, 2018